Plecări și reîntoarceri
De când cu emergența tehnologiilor informaționale (calculator personal, laptop, pager, telefonie mobilă și iPhone), precum și a sistemelor de programe aferente (skype, messenger, talk, icq şi voice chat, forum), emigrația a ajuns să fie o trăire colectivă.
Colectivă pentru că, așa cum spune consensul oficial al epocii,  niciodată un număr atât de mare de oameni n-au fost atât de liberi să  călătorească după bunul plac în orice colț al lumii. Propoziția rămâne  la fel de adevărată, ideologic, și dacă evidențiem reversul medaliei:  niciodată un număr atât de mare de oameni n-au fost mai neliberi să  călătorească, baricadați fiind în sărăcie, războaie, regimuri  dictatoriale și vize de intrare.
Colectivă totodată și din motivul că actul subiectiv al emigrării se  transformă, prin intermediul fibrelor optice și al undelor radio, într-o  emoție simțită simultan de către grupuri mari de oameni apropiați –  prieteni, cunoscuți, rude, foști și actuali colegi, consăteni,  organizați în cadrul unor comunități virtuale. Avantajul cel mai grozav  al unor asemenea tipuri de ordonare constă în caracterul lor flotant:  ele plutesc în spațiile invizibile dintre persoane și nu depind de  coordonatele fizice ale persoanelor. Comunitatea funcționează și când  oamenii ce o compun muncesc la Moscova, și când aceștia petrec la  cârciuma din sat sau se află cu treabă în Capitală, și când prietenii  stau grămadă ori când s-au risipit în patru vânturi. Iar cel mai  important: comunitatea furnizează diferite beneficii – sprijin moral,  suport informațional, abilități culturale…
Mai zilele trecute o prietenă care a „fugit” cu o bursă în Peninsula  Iberică se plângea pe net că-i este greu, că nu se adaptează, că-i  lipsește comunicarea cu cei apropiați. Imediat au sărit cu gura câțiva  zeci de prieteni „virtuali”: unii o încurajau, alții îi spuneau că au  fost în aceeași situație, că nu-i groaznic deloc – doar o etapă  trecătoare, și mai alții o somau să vină acasă ori îi sugerau remedii  contra „dorului de casă”. Un cunoscut ceva mai îndepărtat chiar s-a  apucat s-o instruiască „științific” și să-i țină, preț de 200 de  cuvinte, o întreagă conferință despre șocul cultural și efectele lui…
E remarcabil faptul că problema unei persoane devenise, doar printr-un  miraculos click, o chestiune publică pe care întreaga comunitate s-a  apucat să o rezolve. Tot un click desparte nostalgia intimă de frisonul  sentimentului colectiv: melodia fredonată odinioară în baie trece acum  obligatoriu prin motoarele de căutare youtube și e atașată de  identitatea virtuală, iar asta creează în lanț reacții colective  (comentarii, însemnări).
Emigranții râd în public, plâng în public, înjură în public, beau în  public (să vezi, îmi zicea un alt cunoscut, ce băută am organizat cu  nănașu pe skype săptămâna trecută, el în Italia, eu în Moscova, el cu  votcă, eu cu votcă; și-i minunat că petreci acasă, la cald, nu trebuie  să stai pe capul cuiva, patul e alături, în caz că ai băut prea mult nu  faci decât să te rostogolești peste scaun, bei din băutura ta, adică din  ceea ce ai, nu-i neapărat să roșești că n-ai ce pune pe masă)…
Sate întregi au trecut pe odnoklassniki – consătenii cu rudele lor  plecate aiurea organizează nașteri, botezuri, cumetrii și nunți  virtuale, toate coparticipative, căci pozele și comentariile încheagă  mahalale și reunesc prieteni din copilărie, îi asamblează în rețele de  neamuri, cunoscuți comuni și cunoscuți ai cunoscuților.
Pe web aceste comunități par mult mai reale și mai vii decât stafiile geografice rurale ce le servesc drept origine.
* * *
„Mi-e dor de casă”, îmi zice P., un om cu care m-am împrietenit pe sol  american. „Vreau la țară, la bunici. Îmi place Moldova, oamenii de  acolo, care mă înțeleg și pe care-i înțeleg. Mă gândesc să mă apuc să  fac bine țării – cred în ea și în potențialul ei. Avem vii, livezi, aer  curat, sate mari, bătrâni înțelepți, gospodari harnici. Iar vinul, vinul  nostru cel de toate zilele, e atât de bun, mai ales cu mămăligă și  jumări. Măcar pentru asta merită să te întorci acasă…”
P. continuă și despre fete – cât de frumoase-s ele prin părțile noastre,  după care trece în revistă dealurile, beciurile de la Cricova și 4-5  agricultori-model spre care l-au purtat pașii în calitate de traducător  pentru grupuri de consultanți străini. Un optimism fără margini,  nebunatic chiar, îl servește ca argument suprem atunci când cauza  „revenirii” pare bătută-măr de către sceptici (mult mai numeroși).
În varii proporții, modelul de țară al lui P. rămâne neschimbat și  găzduieşte generos discuțiile ori de câte ori ajungem să abordăm Tema  patriei.
Aceste descrieri ale Moldovei făcute de P. rareori depășesc cadrul  folcloristic al pitorescului sau imaginile de catalog turistic: fete  încălțate în opinci, ce-și poartă pașii ușori și trupurile îmbrăcate în  ii înflorate pe pajiști de un verde inexistent, uneori însoțite de  flăcăi ce trăiesc o tinerețe eternă, în ițari și cu căciuli mițoase de  cârlan. Ultimii, în unele cazuri, dansează, alteori cântă din bucium.  Dacă și intervine uneori bătrânețea în cadrul paradisiac, atunci aceasta  se înfăţişează sub chipul unei femei în vârstă ce rotește la cuptorașe  tradiționale ceaune de mămăligă și fripturi de porc. Femeia are alături  un partener – un bărbat a cărui unică misiune în tablou e să mute  dintr-un colț al desenului în altul un burlui din care curge neîncetat  vin roșu de Primaie (Pavel Stratan).
P. nu-i unicul purtător al acestei viziuni, ca el sunt mulți, în  străinătate dar și acasă: legiuni întregi de inși care au mers în sate  rareori și doar în cadrul unor delegații, la deschideri oficiale ale  unor proiecte de succes ori, în cazuri extreme, la o sindrofie colectivă  organizată sub pretextul pescuitului. Ochii obișnuiți să privească  partea rurală a existenței exclusiv prin prisma unei Sfinte Treimi  tradiționale: aer curat-liniște-produse ecologice, fac o  confuzie între masa de sărbătoare pe care sătenii le-o pregătesc  oaspeţilor şi… masa țărănească de toate zilele, care-i mult mai săracă.
Așa încât, viziunea cea mai răspândită a satului printre patrioții  nostalgici se referă la acesta ca la o veșnică sărbătoare. Se găsește  aici ceva din ecologismul militant al sfârșitului de mileniu și din  nostalgia comunității locale, profesată mai ales de unii orășeni.
Comercial, folclorismul e fără cusur: consumatorii de ii naționale+friptură+ vin tradițional din ulcior de lut varsă bani importanți în bugetele locale ale așezărilor zise turistice.  Iar banii aceștia creează locuri de muncă și oameni cu viitor.
Existențial, folclorismul nu se interesează de satul real, ci de  imaginile și discursurile pitorești, de țăranii folclorici în  detrimentul celor reali, de aerul curat în detrimentul problemelor  esențiale – sărăcie, alcoolism, șomaj, golirea demografică a satelor și  anomie.
Partea proastă e că satul real își pierde cumva dreptul la existență,  iar practicile și problemele lui cotidiene trec în registrul lucrurilor  invizibile – țăranii trebuie să încapă în stereotipurile folclorice ale  turiștilor nostalgici.
* * * 
Pe P. îl respect și dintr-un alt motiv năstrușnic – e printre puținii ce  au decis să revină acasă. Pentru totdeauna, zice el și bate hotărât cu  pumnul în masă.
După un liceu făcut în America, P. a urmat și o facultate la o  universitate cu nume sonor. Meseria învățată la universitate i-ar fi  așternut în mod ideal un drum comod în viață, marcat de deplasări în  țări exotice din Africa și Asia în calitate de consultant, eventual un  fel de carieră birocratică sau, spre finalul vieții, un post de diplomat  într-un stat cu un nume greu de pronunțat și greu de găsit pe harta  lumii.
Dar omul a decis că nu-l seduce cariera de funcționar la Washington  (spre marea deziluzie a părinților și a prietenilor, ce-l asaltează cu  argumente „realiste” – acolo‑i sărăcie, toată lumea fuge, n-o să  reziști, trezește-te).
P. vrea să revină acasă. Cu un proiect: să transforme țara. Și-i atâta dorință în ochii lui.
„Merg să-mi trăiesc visul”, spune, și în acel moment vorbește, cred,  americanul din el, gata să jertfească o lume întreagă pentru o senzație.  Mă prind cu gândul că visul moldovenesc al lui P. n-ar fi decât visul  american pliat pe o țară săracă, situată undeva în Europa de Est, iar P.  însuși – un american, în pofida moldovenismului său declarat.
articol apărut în Nr. 9-10 (191-192), septembrie – octombrie 2010 al revistei Contrafort. Poate fi comentat acolo (pe site-ul revistei adică) și aici. La fel și cu cititul. Sper că asta-l aduce mai aproape de cititori…
Îl aștept și pe P. care, după ce a văzut ciorna articolului a promis că intervine pe blog/revistă. Ca să-i dau dreptul de a povesti o versiune proprie a Sinelui său. Una diferită de cea pe care am povestit-o eu.
bun articol .. facui si eu o poza poate iti place http://patratzel.com/neseriosu/telecomanda/
Salut detin site-ul http://www.highdwarf.com si vroiam sa te intreb daca esti interesat de un schimb de link-uri. Ms