Nov 29 2010

dupa numaratoare…

Vitalie Sprînceană

S-a cam sfârșit…Bobii au fost numărați. De câteva ori. Întâi, și aiurea, cu anticipație: niște sondaje de tip exit-poll au construit un fel de oglindă a alegerilor în care unii politicieni au văzut ceea ce și-ar fi dorit mult să vadă. De aia au arătat comici și prostănaci (mai ales Godea, cu ciuruitul lui, dar și alți nătângi care împărțeau deja real funcțiile virtuale)… După vrabia de pe gard, CEC-ul a numărat pe îndelete ciorile din mâini. Numărătoarea a ieșit cu totul altfel decât imaginile din falsele oglinzi așa încât victorioșii de ieri au trebuit să-și răcească emoțiile, iar perdanții de aseară au urcat glorios pe un cal zis al victoriei…

Două interpretări ale votului de ieri mi se par plauzibile.

Prima, cea mai emoțională, patriotică și ideală. Niște oameni au venit sus, călare pe un munte de speranțe și un credit imens de încredere. Pe care l-au consumat rușinos și fără sens vreme de un an. În loc să-l sporească. La 28 noiembrie au luat votul dezgustului, poate și pe cel pragmatic, posibil și votul fricos sau cel loial (al celor cărora Alianța le făcuse un bine). Dar l-au pierdut pe cel al speranței și al entuziasmului. Și au mai câștigat un vot negativ – cel al dezamăgirii.

A doua, cea pragmatică – așa-i poiata țării. Porumbacă, roșie, albă și alte câteva nuanțe și culori. Oricât nu schimbi găinile dintr-un ocol în altul, culoarea lor e aceeași. Roșul rămâne roșu. Albul alb. Alegerile au atins fundul sacului. Adică granițele blocurilor sociale din care-i construită țara. 40 % care cred într-o idee. Ceva mai puțin care cred în altă idee. Și mai puțin care cred în alte idei, mai mărunte. E greu să-i faci pe toți să gândească la fel.

Ce ne rămâne? Pentru început o distribuție pestriță în Parlament, care nu-i decât reflectarea aproximativă (și calchiată strategic de unii care au schimbat în ultimul moment legislația electorală ca să tragă încă 2-3 mandate la turta proprie) a societății…

Pestrițul nu-i neapărat rău. Decât în momentul în care apar inși suspecți ce tânjesc după uniformitate. Adică după o singură culoare care ar domina spațiul public (să nu-i credeți pe inșii ce profesează retorici morale, gen ”trădători” și restul, unii din ei au mari probleme de moralitate)…

Nu contează neapărat cu cine votezi. Că s-au mai votat legi în parlament, unanim de către comuniști și oponenții lor, unele despre sfecla de zahăr, altele despre integrarea europeană. Cu atât mai mult când e vorba de un președinte de țară. Contează pentru ce votezi. Iar dacă e bună cauza, e necesară și-i urgentă (în caz că vreun politician vrea să se mai joace de-a alegerile, referendumul și alte coțcării de dragul unor ambiții personale), atunci trebuie votată cu dracu, și cu taică-său și niște alte rude din iad.

Îmi imaginez că ar trebui oprită cacealmaua asta. Nu neapărat printr-un nou vot, că alți politicieni nu-s. Aștia-s tot din ce avem de ales. Dar să-i punem să muncească. Să-i forțăm să se înțeleagă și tolereze reciproc. Așa cum se înțeleg, umăr la umăr, cetățenii simpli ai acestei țări, indiferent de limbă, naționalitate, religie etc. Eu nu cobor din troleibuz dacă-s comuniști, iehoviști, gay sau ruși alături. Nici nu arunc cu pietre în ei. Ci conviețuiesc. Vorbesc, schimb idei, servicii, relații, lucruri.

O schimbare de optică. Politicul n-ar fi doar spațiul imaginar în care luptă, reprezentate ideologic și politic, fobiile noastre. E și asta. Dar mai e și locul de unde vin niște decizii, cu greutate și pondere. Care pun în mișcare o mașinărie întreagă. Zisă țară. Dacă trebuie împinsă de mai mulți, nu văd o problemă. Să fie și roșii, și verzi, și albaștri (dacă lasă toporul acasă).

Poate-i rost de un fel de masă rotundă națională. Care i-ar aduna grămadă pe toți politicienii și nu doar pe ei și le-ar ajuta să formuleze o ieșire din impas. Nu cu mitropolitul Vladimir, că asta era implicat în campanie, dar poate cu Patriarhii, cel rus și cel român. Poate niște lideri europeni. Din ăia grei. Poate 2-3 intelectuali teferi. Niște oameni care i-ar convinge pe alți oameni că-i vorba de a ieși dintr-o mocirlă.


Nov 25 2010

11. Los Angeles in imagini (2)

Vitalie Sprînceană

Un fel de a sfida legătura cu solul…

Noul Mesia al erei informaționale…


Peisaj urban.

Alt peisaj urban

Gândire publicitară creativă.

Sticlă, luciu…Centrul orașului e curat și pustiu și gol. Un muzeu în aer liber conservat în formalină.

Străzi high-tech.

Pasiuni personale.

Stradă…

el n-a trăit visul american.

avem di tăti, intraț și cumpăraț.

Afaceri de familie.

Cimitir simbolic pe plajă…

carte poștală.

cine-i mai mare?

răspuns la întrebarea precedentă.

punctul de sfârșit al unei străzi legendare.

oldies.

când am ajuns la studiourile 20 Century Fox acolo se filma ceva…cred că un nou film cu polițiști ce salvează lumea de la un atac extraterestru…în fapt, priveliștea era atât de cuminte și de calmă…

apus la Santa Monica Beach. Pamela Anderson nu era acolo. Și bine făcea.

Din cauza limitelor tehnice ale machetului blogului, pozele au fost micșorate încât să se cuprindă în cei 600 pixeli lățime regulamentari. Pentru multe poze redimensionarea a avut efecte catastrofale. Pozele originale cu rezoluție maximă pot fi găsite pe albumul personal de pe Picasa (acces public)


Nov 23 2010

Recenzia unei false revolutii: Dragos-Paul Aligica si John Evans “Revolutia neoliberala in estul Europei”

Vitalie Sprînceană

Recenzia unei false Revoluții

Vitalie Sprânceană și Ion Marandici

Volumul Revoluția Neoliberală în estul Europei: Idei Economice în Tranziția de la Comunism, publicat de Dragoș Paul Aligică (George Mason University) și Anthony Evans (ESCP-EAP European Scholl of Management, UK), îndeamnă la reflecții pe marginea unei revoluții teoretice: abandonarea marxismului și îmbrățișarea sintezei neoclasice de către economiștii est-europeni. Cartea conține câteva ipoteze de lucru cu privire la condițiile și factorii care contribuie la difuziunea ideilor economice în spațul ex-socialist, patru studii de caz care detaliază, în baza unor exemple concrete, amploarea acestui fenomen, dar schiţează și piste de cercetare atrăgătoare pentru economiștii preocupați de revoluția teoretică din cadrul disciplinei economice în estul Europei. Deși miza principală este demontarea mitului existenței unei revoluții neoliberale în Europa de Est, cartea poate fi citită și ca o încercare temerară de a oferi o hartă comprehensivă a circulației ideilor dinspre Occident spre Estul european. Totuși de ce a dispărut marxismul din spațiul academic est-european, se întreabă autorii?

Între „revoluția neoliberală” și „sincronizarea cu Occidentul”
Aceste două concepte par să surprindă destul de reușit punctele extreme spre care gravitează opiniile economiștilor politici atunci când e vorba să trateze fenomenul dispariției bruște în lagărul ex-socialist, la sfârșitul anilor ’80 (1989 e, de obicei, punctul de referință), a dogmei economice marxiste și înlocuirea ei, instantaneu, cu abordarea neoclasică populară în Occident. Discuțiile cu privire la precizia terminologică nu acoperă doar contradicții teoretice, ci ascund profunde falii ideologice. Utilizatorii critici ai expresiei „revoluție neoliberală” fie că vin dinspre stânga (ca mișcările anti-corporatiste inspirate de Naomi Klein) și afirmă că transformarea economică a țărilor din fostul lagăr socialist a urmat un model hegemonic în care Vestul și-a impus agenda teoretică, utilizând slăbiciunea economică a fostului rival; fie că vin dinspre dreapta (ca anumite curente național-conservatoare, unele pe filieră puternic religioasă), care sugerează că Vestul n-a ținut cont de particularitățile locale și a purces la  uniformizarea agresivă a gândirii și practicilor economice. Cu toate acestea, ambele grupări împărtășesc un punct comun – accentul pe hegemonie și pe asimetria de putere și influență dintre Vest și Est, care a cauzat distribuții injuste (stânga) sau incorecte (conservatorii).
Abordarea lui Dragoș Paul Aligică și Anthony Evans este diferită prin încercarea de a reabilita intelectual Estul european. Ei sugerează că inițiatorii reformelor economice nu au fost simple păpuși ale Occidentului, ci personalități bine conturate în ţările lor, care nu au implementat întocmai ceea ce le propunea Jeffrey Sachs, dar au adaptat recomandările occidentalilor la diversele contexte locale. Adoptarea impozitării proporționale în unsprezece țări ex-socialiste (Bulgaria, Estonia, Georgia, Letonia, Lituania, Macedonia, România, Rusia, Serbia, Slovacia și Ucraina) reprezintă un caz exemplar al unei politici economice liberale ce arată că și occidentalii au ce învăța de la est-europeni în materie de neoliberalism. Această metodă de taxare, considerată una extrem de liberală, nu există decât fragmentar în capitalismul anglo-saxon (unele insule britanice și câteva state americane).
Autorii propun evitarea și chiar abandonarea conceptului „revoluție neoliberală” din cel puțin două motive. Primul ar fi de origine „practică”: înainte de a avea culoarea neoliberală ori de extremism a pieței, reformele economice de la începutul anilor ’90 în Europa de Est vizau crearea instituțiilor elementare ale economiei de piață: inițiativă privată, liberalizarea prețurilor… Altfel spus, anterior dezbaterilor teoretice și aprofundărilor ideologice, reformatorii urmau să țină cont de imperative practice concrete. Rafinamentul teoretic și terminologic a venit mai târziu. Mai ales că la începutul tranziției practica cercetării economice în Europa de Est are o puternică tentă aplicativă, în detrimentul cercetărilor teoretice fundamentale. Nici mai târziu, adică astăzi, fundamentalismul pieței nu ocupă un loc important în dezbaterile publice din aceste ţări, dezbateri care se referă, mai ales, la necesitatea revenirii statului în economie și elaborarea unor politici sociale.
Al doilea motiv și-ar avea rădăcinile în evoluția disciplinei economice în Occident, evoluție care, spre sfârșitul anilor ’80, luase o formă consensuală, predată în majoritatea universităților. Forma standard a învățăturii economice – iată ce au preluat comunitățile epistemice din Est de la colegii lor occidentali. Așa încât, „revoluția neoliberală” în estul Europei e departe de a fi un fenomen extremist – din contra, fundamentul ei, adică nucleul epistemic, reprezenta ceea ce era considerat standard în Vest (numit și economie mainstream sau ortodoxie economică), adică „cele mai bune realizări ale științei economice occidentale” (p. 23). Mai degrabă decât fundamentalism neoliberal, așa cum încearcă să sugereze retrospectiv unii economiști, politicieni și activiști, conținutul doctrinei economice adoptate în Est reflecta un compromis teoretic numit „sinteza neoclasică” (elaborată de Paul Samuelson în anii ’50), ce asimila elemente semnificative din majoritatea teoriilor economice importante (keynesism, neokeynesism, teorie clasică și neoclasică). „Sinteza neoclasică” conține rețete regulatorii pentru a corecta eșecurile pieței și în acest sens nu este reprezentativă pentru extremismul de piață.
Economiștii susceptibili de viziuni extremiste în ceea ce privește rolul pieței sunt adepții Școlii Austriece, școala ce consideră piața infailibilă și fiind cel mai eficient mecanism pentru distribuirea optimă a resurselor. Studiul de caz prezentat în capitolul VI, ce reconstituie răspândirea ideilor Școlii Austriece în estul Europei, ilustrează transformarea „austriecilor” locali în reformiști de centru-stânga sau, cum ar spune autorii, în „economiști obișnuiți”. Or, în acest caz, reformatorii nu au fost „extremiști” ai pieței în nici unul din sensurile cuvântului. Chiar dacă au citit, e drept, clasicii – Friedrich Hayek, Lud­wig von Mises, Murray Rothbard –, ar fi o eroare să credem că simpla lectură îi califică în mod automat drept fundamentaliști ai pieței. O recunosc majoritatea campionilor pieței. Egor Gaidar, unul dintre arhitecții tranziției în Rusia: „Da, l-am citit pe Milton Friedman, de asemenea pe Hayek. Ambii au fost pentru noi autorități incontestabile, dar în același timp erau prea departe de realitățile noastre locale”. Mai mult decât atât, reformatorii est-europeni sugerează că fundamentaliștii piețelor nu aveau rețete teoretice pentru economiile în tranziție, adică pentru construirea economiilor de piață. Liberalismul economic radical avea șanse de succes în condițiile unor economii de piață funcționale, dar Occidentul, fiind surprins de colapsul comunismului, nu era pregătit teoretic pentru a ghida tranziția. În schimb, Gaidar spune că s-a inspirat din studiile economistului maghiar Janos Kornai.
De altfel, conjunctura specifică a anilor ’90 făcea orice transformare să pară una radicală, însă după cum sugerează autorii, tocmai în aceste condiții rolul ideilor este crucial în construirea unui anumit tip de cadru economic. În acest tip de situații critice (critical junctures), factorii materiali și structurali contează mai puțin. Astfel, dezbaterea dintre adepții terapiei de șoc (gen Balczero­wicz) și cei ai schimbării graduale (gen Iliescu) nu a fost neapărat una între două filosofii economice complet diferite, atâta timp cât ambele curente argumentau necesitatea unei tranziții, iar opiniile lor erau divergente mai ales când era vorba de tempo-ul și conținutul schimbării, precum și de beneficiarii reformelor.

Răspunsuri locale?

Răspândirea gândirii economice neoclasice în estul Europei a fost considerată de unii drept uniformizare, ceea ce a condus la lichidarea centrelor de gândire alternativă. Or, la o analiză mai detaliată, situația nu se prezintă deloc așa. Fără îndoială, dihotomia fundamentală pro sau anti capitalism a fost soluționată în folosul primei opțiuni, chiar dacă la începutul tranziției economice în estul Europei puțini erau preocupați de varietatea modelelor capitaliste. De fapt, nici acum nu este clar ce tip de capitalism preferă est-europenii. Se îndreaptă estul Europei, inclusiv Republica Moldova, spre modelul capitalist anglo-saxon, care, lăsând prea multe pe seama pieței, s-a pomenit în criză, sau construim un fel de stat al bunăstării de tip scandinav, care este și el în declin? Sau poate că mergem spre modelul corporatist german sau, altfel spus, spre economia socială propusă de Ludwig Erhard în Germania postbelică? Dar ce facem dacă suntem mai aproape de capitalismul din sudul Europei, de tip spaniol, italian, portughez și grec?
Odată depășit șocul întâlnirii (am fost surprins să aflu cât de mult evoluase știința economică fără ca noi să știm, zice un economist intervievat), primele atitudini critice își fac apariția. Un motiv frecvent de critică este pretinsa universalitate a modelului occidental și neglijarea, de către acesta, a condițiilor locale. Se întreabă un alt economist: „Cum e posibil ca un expert american abia venit în țară să fie privit ca un Dumnezeu atoateștiutor, iar oamenii care își duc viața de cercetare în țară, deținători ai unor rezerve de „cunoaștere locală” să fie marginalizați?” Economiștii autohtoni cunosc faptul că de multe ori indicatorii macroeconomici ai economiilor naționale sunt ajustați cu dibăcie de către politicieni în funcție de ciclul electoral. „Șomajul, zice un intervievat, poate fi între 8 și 10 %, în funcție de hatârul Institutului de Statistică sau de obiectivele Guvernului.” Cititorii își vor aminti probabil și exemplul basarabean de manipulare a indicatorilor – memorabila ședință a Biroului Național de Statistică, când Vladimir Voronin, pe atunci președinte al țării, indica șefului Biroului, Vitalie Vâlcov, cum ar trebui să calculeze, ideologicește corect, coșul minim de consum și cum să obțină numărul de calorii necesare electoral. Dar cazuri de manipulare a datelor statistice au avut loc și la case mai mari, un exemplu notoriu fiind Grecia, care a falsificat statisticile economice pentru a fi acceptată în zona Euro. Nu întâmplător în 2010 Grecia s-a aflat în pragul falimentului.

Doar idei?

Autorii volumului ţin cu tot dinadinsul să rămână în cadrul studiului ideilor și al circulaţiei acestora. Sunt dezvăluite astfel o mulțime de detalii istorice cu referire la traducerile economiștilor occidentali în limbile est-europene (e drept, fragmentar și neregulat), despre modul în care alegerea unei teme de cercetare ce se axa pe critica ideologică a economiei burgheze îi oferea economistului șansa de a citi autori și reviste din Occident (fenomenul a fost sugerat și de unii istorici în Uniunea Sovietică), despre cum, în pofida cenzurii oficiale, în Polonia a fost tradus în 1960 manualul de economie al lui Samuelson, despre schimburile academice și sprijinul acordat de diverse organizații internaționale pentru reformarea centrelor de cercetare și a universităților după 1989.
Totodată, această revoluție (sau invazie) ideatică este cercetată prin grila unor teorii filosofice, sociologice și economice: analogia pieței de bunuri cu piața de idei; filosofia științei, mai ales cea inspirată din Thomas Kuhn – pentru a explica alegerea paradigmelor economice; teoria alegerii raționale; difuzionismul; noul instituționalism. Pe durata acestui periplu speculativ se va vedea că nici una dintre teoriile cu greutate nu oferă explicații convingătoare și exhaustive ale răsturnării hegemoniei marxiste, așa încât acest fenomen „iese cumva uscat” din baia teoretică.
Dificultatea și-ar putea avea originile în metodologia demersului – studiul exclusiv al „ideilor” sugerează, deopotrivă, și limitele abordării. Or, concentrarea pe idei riscă să ignore alți factori situați în afara câmpului ideatic (influențe politice, mecanisme birocratice de stat, transformări structurale). Acești factori sunt fundamentali pentru înțelegerea schimbărilor într-un spațiu hiper-centralizat cum era cel socialist, în care școlile de gândire economică (cu excepțiile notabile menționate de autori: János Kornai în Ungaria, Václav Klaus în Cehoslovacia, Leszek Balcerowicz în Polonia) exprimau și studiau mai degrabă directivele ideologice ale congreselor ordinare ale partidelor comuniste decât fenomene economice reale. De fapt, absenţa acestui cadru explicativ lărgit e recunoscut și de autori, ca o dimensiune sistemică a analizei – „o arhitectură foarte complicată în cadrul căreia interpretarea, normele și valorile, accidentele, factorii sociali și economici joacă un rol important în modelarea ritmului și direcției schimbărilor ideatice.” (p. 103)
Pe de altă parte, această dimensiune sistemică e tratată cam în grabă, pe când, de fapt, ar trebui definită clar pentru a specifica ulterior mecanismele şi cauzele care au condus la dispariția oficială a marxismului. Neoficial, tiparul mental marxist a mai rămas viu și nevătămat pe la diverse catedre în estul Europei, deși eticheta „marxist” este ofensatoare, pe când în Occident – marxismul se poartă în academie. Din acest punct de vedere, filosofia științei clarifică un pic lucrurile. Aici trebuie să menționăm că autorii pleacă de la premisa că economia este o știință socială și concluziile lui Thomas Kuhn referitoare la schimbările de paradigmă în fizică, astronomie sau biologie pot fi aplicate și în cazul științei economice. Chiar dacă inițial amintesc de Imre Lakatos, autorii aleg să se inspire din teoriile lui Kuhn, sugerând că alegerea sau schimbarea unei paradigme are la bază un act de credință, asemenea unei convertiri religioase. Faptul că economiștii est-europeni urmau rutina cercetării, practicând inserarea referințelor bibliografice obligatorii spre Lenin, Stalin ori Ceaușescu, fără a crede însă sincer în virtuțile marxismului (partea aceasta e, probabil, cel mai greu de dovedit, întrucât stă, în mare parte, pe mărturii apocrife), explică ușurința cu care au trecut de partea dușmanului. Lakatos este inaplicabil în acest caz, pentru că propune în loc de paradigmă noțiunea program de cercetare și sugerează că înainte de a respinge un program este necesar să fie demontate întâi teoriile auxiliare, după care miezul programului/paradigmei. O concluzie clară a filosofilor preocupați de istoria progresului științific este că realitatea sau materialul empiric factual nu este suficientă/suficient pentru respingerea unei paradigme (așa cum sugerează autorii cu privire la teoria economică marxistă), a unui program de cercetare sau, cum ar spune Larry Laudan, a unei tradiții de cercetare. S-ar părea că autorii nu țin cont de recomandările lakatosiene, căzând uneori în capcana popper-iană a falsificaționismului naiv, aplicând criteriul realității pentru a invalida marxismul, dar uitând cumva să-l aplice și pentru paradigma neoclasică.
În final, am putea să ne întrebăm retoric dacă, în plină criză, economiștii est-europeni vor fi în stare să-și mențină atașamentul față de ideile de sorginte neoliberală sau în scurt timp vor jura credință unei alte paradigme economice, poate chiar celei marxiste (zic gurile rele că Marx e din nou în lista bestsellerurilor)? Ori vom asista la nașterea neașteptată a vreunei paradigme economice locale (din punctul nostru de vedere, una care s-ar inspira din învățătura morală a Bisericii ar fi suspectul nr. 1)?
Deocamdată, economiștii din Europa de Est se află într-o continuă aliniere la standardele disciplinare occidentale, sunt mereu cu un pas în urmă, semn că sincronizarea cu Occidentul ar putea dura la nesfârșit.
__________
Aligica, Paul Dragoş, și Anthony J. Evans. The Neoliberal Revolution in Eastern Europe: Economic Ideas in the Transition from Communism. Edward Elgar Publishing, 2009

articol apărut în al revistei Contrafort. Poate fi comentat acolo (pe site-ul revistei adică) și aici. La fel și cu cititul. Sper că asta-l aduce mai aproape de cititori…


Nov 22 2010

10. Los Angeles. nume

Vitalie Sprînceană

Nume. Cele publice reprezintă câmpuri de bătălie politice (cele private de multe ori sunt un blestem/har purtat pe toată durata vieții). Aproape oriunde: bătălia pentru strada Pușkin. Pentru bulevardul Grigore Vieru…

Los Angeles-ul mustește de nume hispanice. Santa Monica, Santa Barbara, Figueroa, Pico, Sepulveda, San Vicente, Marina del Rey, Mar Vista, Santa Rosalia, Alameda, San Pedro, El Sereno, Santa Ana, El Paso, Los Feliz,

Se găsesc și destule cu nume americane. Dar totuși multe poartă nume hispanofon. Și mai curios: unele nume au fost moștenite hăt din vremea dinaintea ”cedării” Californiei de către Mexic în urma războiului mexicano-american din 1846-1848… De exemplu: bulevardul Pico poartă numele lui Pío Pico, ultimul guvernator al provinciei mexicane Alta California… Santa Monica e numele dat de spanioli în anii 70 ai veacului optesprezece unei părți a regiunii, locul unde stă azi orașul cu același nume. L-au păstrat americanii… Strada Figueroa, care trece prin chiar centrul Los Angeles-ului duce în spate numele altui guvernator mexican al Californiei (tot de pe vremea când California aparținea Mexicului) – generalul José Figueroa. Și-s foarte multe…Nu știu de ce fac americanii asta, că nu i-ar fi costat prea mult să bage vreo 5 Parisuri, 3 Moskove, 6 Strasburguri și niște Middletowns pentru a ”americaniza” toponimia…O fi comoditate, o fi lipsă a unei ranchiuni istorice…

Asta contrastează mult cu practicile onomastice politice utilizate în zone ca Moldova, unde străzile și-au schimbat complet numele de vreo 5 ori pe durata unui veac. Unde  nu se găsesc prea multe străzi ale unor oameni ce au eliberat orașul de naziști, unde nu încape o stradă a donatorilor de sânge, unde nu e loc pentru martiri creștini, ilegaliști comuniști, preoți-eroi și oameni teferi din toate vremurile adunați grămadă…

Eu încă mă găsesc în uimire.


Nov 21 2010

9. Los Angeles in imagini (1)

Vitalie Sprînceană

Atelier…pentru blugi…

Avenue…

Ocean. Cel care ar fi cica Pacific…Era agitat.

Bulevardul Hollywood…

Aici se găsesc Oscaruri… Dar și se dau.

O inscripție în zare…

Idolatrie…

Show…

UCLA…

UCLA iar…

Nocturnă…

Downtown…


Nov 20 2010

8. lumini. noapte

Vitalie Sprînceană

N-am mai văzut nicăieri așa o diferență între fața nocturnă și cea de zi a unui oraș ca în Los Angeles. Nu-i vorbă, lumini multe are și New York, și Washington DC sau Boston, ca să pomenesc doar locurile pe care le-am văzut. Orașele astea sunt luminoase atât ziua cât și noaptea. Timesc Square poate fi admirat în orice oră a zilei, bunăoară, la fel de incandescent și viu. Dar Los Angeles e ceva aparte.

Ziua orașul se stinge și se acoperă cu o pătură strategică de praf, nisip și smog. E murdar, inatractiv, înghesuit, în pofida imensității spațiului pe care se întinde. Aproape depresiv.

Noaptea însă lucrurile stau diferit. Radical diferit. Atât de diferit încât pare că cineva a schimbat orașul vechi și a pus altul în loc. Fiecare bodegă, cârciumă, hotel se aprinde și din spatele stratului de praf țâșnesc fluvii de neon: un stâlp sumbru, cu o inscripție ruptă și prăfuită, al cărui colț pare că acuș se rupe și care stă în mijlocul unui șopron de lemn și beton vopsit în roz, e, stâlpul se aprinde noaptea, becuri încep să-i fugă de la un capăt în altul, în miljocul lemnului se aprinde o siluetă arzândă de femeie goală și aflu cu stupoare că-i un fel de club de dans. Cu fete. Dacă ziua n-aș fi intrat în el nici măcar impus cu forța, acum ispita luminoasă a transformat total spațiul. Așa-i și stația de vulcanizare. Chioșcul de prelucrare a blugilor. Alimentara de la colț. Depozitul de lemne. Farmacia. Hotelul de lux din Centru. Clădirea KPMG sau cea a Wells Fargo. O horă de lumini construită frățește de tot ce poate lumina: lampă, panou, fereastră, ecrane…

Avea Alex dreptate, în orașul ăsta chiar nu trebuie să crezi imaginilor. Nici celor de zi, nici celor de noapte. Că-s ambele amăgitoare. Los Angeles-ul e un oraș înșelător.


Nov 20 2010

7. conferinte.

Vitalie Sprînceană

Adunarea Anuală a fostei Asociații pentru Avansarea Studiilor Slavice se desfășoară în Westin Bonaventura, un complex hotelier luxos în centrul Los Angeles-ului. Aproape de primărie. Și de districtul financiar. Anul trecut a fost la Boston, tot într-un hotel luxos, Mariott. Dar, zice Alex, care a mers acolo, asociația era mai săracă. Recepția a fost scurtă. Mâncare n-a ajuns, poapte pentru că grosul invitaților și participanților vine din țările fostei Uniuni Sovietice și lagărul socialist.

Anul ăsta asociația și-a schimbat numele. Își zice Asociația pentru Studii Slavice, Est-Europene și Euroastiace. Cică rebrandingul ar fi adus mai multe ruble. Și mai mult interes. Și recepția a fost mult mai bogată. Mâncare a ajuns pentru toți.

Trag cu urechea la masa oferită cu ocazia recepției oficiale: Jacques Rupnik oferă sfaturi tinerilor studenți și doctoranzi. Zice că-i cumva un fel de aer apăsător la conferință. Lumea se plânge că doctoratele în studii est-europene nu mai pot fi translate în joburi, că interesul politic pentru studiile sovietice și post-sovietice a scăzut dramatic, ori, în caz că există, ar fi de scurtă durată și sporadic, insuficient pentru a construi o carieră științifică. Rupnik zice că soluții au mai rămas. Căutați -le în strategiile de conectare a subiectelor voastre cu probleme globale. Chiar dacă conexiunea e forțată. Dacă scrii despre Bosnia și Herțegovina bagă niște referințe feministe. Ele se vând. La sloveni adaugă niște environmentalism și ecologism. Pe bulgari pune-i să dea lecții lumii despre cum să integreze minoritățile (pace, Maria Todorova), iar orașele de la frontierele sovietice să spună lecții despre multiculturalism…

Carte bună se face cu bani. Cu mulți bani. Iar asta înseamnă compromisuri cu subiectul cercetării, dar și cu conștiința. Unii le fac. Alții nu. Rupnik vorbea doar de strategii de succes.

Slaviștii din SUA împărtășesc o pasiune subtilă pentru Putin, chiar dacă VVP a rămas a fi cel mai criticat în articole, discuții și paneluri – fie pentru autoritarism, fie pentru ”băgami-aș picioarele în ea de democrație” (traducere aproximativă a ”Pusti nauzhit zhenu svoiu shi variti”, fie pentru limbajul imperial și obraznic (exemple: ce poate pricepe un ins fără viză de reședință din muzica lui Ceaikovschi, sau Doriți să mănânc solul din vaza cu flori ca să v demonstrez că în Rusia criză economică nu va fi?). Dar a făcut, pentru comunitatea academică și indirect, o treabă bună – a re-adus Rusia pe orbita intereselor politice americane. Interesele au vărsat, la rândul lor, saci de bani și atenție mediatico-administrativă pentru departamentele de slavistică, răvășite și secate de finanțe după prăbușirea URSS, când au fost învinuite, printre altele (vorbesc de sovietologi) că n-au putut să anticipeze descompunerea subită a Imperiului. Acum învinuirile au fost uitate. E din nou dragoste între factorul politic și cel științific. Complexul politico-științific a reintegrat în circuit ”pachetul” rus.