scheletele din dulap

Vitalie Sprînceană

Das schreckliche Mädchen” (1990) – o poveste despre:

– o elevă germană ce se apucă să scrie o compunere la tema: Orașul meu pe vremea celui de-al Treilea Reich (adică epoca fascismului, VS). Fata-i mai mult decât inspirată: în mintea ei naivă, cotidianul orășelului Pfilzig pe vremea lui Hitler era zdruncinat de o lungă-prelungă serie de acte de opoziție față de nazism, în care, îndrăzneți și curajoși, locuitorii orășelului (fictiv, că-i film) Pfilzig, ar fi acționat cu demnitate și curaj, așa încât rolul ei de scrib ar consta doar în smulgerea din tăceri a clipelor slăvite. Mare e  însă mirarea când află că biografia reală a orașului e de fapt un lanț al lașității și colaboraționismului despre care locuitorii, tactic, preferă să tacă, nu de alta, dar fiecare are, potențial, un schelet în dulap. Rușinea e păzită cu strășnicie pentru că aproape fiecare ar avea ceva de pierdut dacă s-ar afla consistența și culoarea ”rezistenței”  localnicilor… Ceva detalii despre ea: trădări, colaborări, lașitate, un lagăr de concentrare sub nasul orășenilor, pe care ei, din motive tactice se fac a nu-l vedea pe durata existenței lui și, cel mai strașnic, după dispariția lui.

– memoria populară, zisă și colectivă, în diferitele ei avataruri: ca un rezervor refulat și tăinuit în adândurile conșiinței, blocat de o poveste oficială comodă care servește tuturor –  rezistența, pe de o parte. Tăcerea e un fel de compromis ce ține locul justiției. Pe de altă parte, ca un fel de flacără vie ce mocnește undeva în râpe sociale (comuniști, bătrâni), rezervoarea marginalizate, izolate și discreditate ale istoriei, inși ce profesează memorii paralele ale căror putere e redusă, până una-alta de compromisurile zilei, dar care, în contexte prielnice pot inspira schimbări generale de atitudine. Bunica Sonjei și comunistul bătrân performează aceste funcții de depozitare. Despre ei, doar de bine.

– diversele conformisme și dificultatea viețuirii ”în adevăr” (Vaclav Havel). Despre oameni de masă și oameni trăsniți, despre ”plecarea în idee” (Dostoievski), instituții și presiune socială, dificultatea rezistenței, justiție, iertare, curaj și lașitate, și despre solul fertil și ploile abundente ce hrănesc atitudinile conformiste.

– memorie și contra-memorie, or despre luptele pentru amintiri. Sau regimul amintirii. Multe ațe ar putea fi trase din acest ghem: un conflict dintre memoria oficială a unui eveniment, construită cu migală, așa încât să integreze în centuri globale de sens locuri, acțiuni și oameni, și de asta, susceptibilă la compromisuri, tăceri complice, căutarea unor echilibre; și memoriile locale sau individuale ce recuperează dimensiunile personale ale suferinței și rezistenței (vezi George Lipsitz, link p.213). Dintr-o parte, memoriile construite politic, cele ce țin de versiunile solemne ale istoriei, din altă parte, suferința celor neglijați de aranjamente.

N-ar trebui să ne iluzionăm: filmul e doar incidental despre germani. Eroii vorbesc nemțește pentru că regizorul trebuia să le dea o țară și un loc. Dar puteau vorbi și românește, că avem și noi scheletele noastre în bucătărie. Anume de aia filmul e o istorie tipică, ce s-ar fi putut întâmpla oriunde. Și tot de aia trebuie văzut.

Ce mai zice lumea:

Mark Chalon Smith (Los Angeles Times) – link

Olaf Hoerschelmann  (“Memoria Dextera Est”: Film and Public Memory in Postwar Germany, Cinema Journal, 40, Number 2, Winter 2001, pp. 78-97) link

Annette Insdorf ( Indelible Shadows: Film and the Holocaust), cap. 17

Gary Duncan (Eye for film) link

Vincent Canby (The New York Times) link


Leave a Reply

CommentLuv badge