Sep 29 2008

intunerici

Vitalie Sprînceană

 noiapte

Primul lucru cu care trebuie să te obişnuieşti după ce părăseşti oraşul: Întunericul. La doar 50 km de Chişinău, într-un sat mare din centrul Moldovei mă simt ca într-o junglă deasă, în care unicul lucru sigur este corpul tău… un negru de pâclă, neobişnuit de dur şi străin, s-a aşezat între mine şi lucruri. Tot ce era familiar a devenit străin: verdele atât de suav al pomilor, frunzişul încă „în picioare” al nucilor devine gri, apoi negru. Deasupra satului stă o pătură opacă de negreaţă: casele au intrat parcă în pământ, oamenii şi ei. O linişte pe care o sparg doar arareori câinii sau cocoşii.

Trebuie să merg la magazin: cunosc drumul, de mii de ori am mers într-acolo… Mă las condus doar de memorie, ca şi cum nu ar exista prezentul… Merg prin drumul trecut, cel pe care-l ţin în minte… Ghicesc cu greu gropile care s-au format de la ultima venire, drumul lunecă undeva într-o parte, şoferii şi-au croit o cărare pe alături, unde sunt mai puţini bolovani şi pietre… undeva, în zare, se vede lumina de neon a magazinului… merg spre ea într-un ocean de întuneric. Umbre trec pe alături, una mai zice un „Bună seara!”.

Am impresia că merg prin cimitir: case reci, garduri mute, ferestre apuse. Satul doarme, devreme a adormit, mult prea devreme.

Am intrat într-un alt timp, păşesc cu grijă, să nu fac zgomot. e o altă planetă: acelaşi spaţiu, dar alt timp.

Eu, oraşul, vin dintr-un prezent deficitar, în care azi este veşnic puţin, întotdeauna prea puţin.

El, satul, trăieşte într-un prezent inflaţionist, prea mult timp, prea mult azi pe care nu-l poate umple cu nimic şi-l toceşte tocindu-se la rându-i…

Sărăcia şi ineficienţa agriculturii au produs o ruptură de negândit: au distrus măsura tradiţională a timpului – calendarul agricol. Ţăranul dezagriculturizat este înstrăinat nu doar de pământ, ci şi de timpul agricol care îi măsura viaţa. Sătenii care primesc subvenţii din afară, rupţi de pământul ce nu-i mai hrăneşte, au un alt ritm temporal, de la transfer la transfer, şi îşi umplu prezentul cu bere, vin, alcool şi femei… Mai ales femei ale altora.

Ritmul Western-Union

poza. Klaus.


Sep 24 2008

lumile lumii

Vitalie Sprînceană

Pentru prima lume, cea a bogaţilor şi avuţilor, spaţiul şi-a pierdut calităţile sale restrictive şi poate fi traversat uşor, atât în realitate, cât şi în virtualitate. Pentru lumea a doua, cea a săracilor, „inutilii structurali”, spaţiul real se îngustează tot mai rapid.

Insistenţa cu care mijloacele de informare în masă „demonstrează” cucerirea spaţiului şi „depăşirea virtuală” a distanţelor, inaccesibile în realitatea ne-virtuală, face această înstrăinare mai dureroasă. Timpul-ce-se-îngustează anulează trecerea timpului; locuitorii primei lumi trăiesc într-un prezent continuu, ei (re)trăiesc un lanţ de scene, strict delimitate atât de viitor, cât şi de trecut; aceşti oameni întotdeauna sunt ocupaţi cu ceva, se află veşnic în treabă, permanent „nu au timp”, ei lărgesc fiecare secundă, pentru ei timpul este „plin ochi”.

Oamenii constrânşi să trăiască în cel de-al doilea prezent (în lumea a doua), sunt apăsaţi şi frânţi de povara excesului de timp, pe care nu-l pot umple cu nimic. În timpul lor „niciodată nu se întâmplă nimic”. Ei nu „controlează” timpul – dar nici timpul nu-i controlează pe ei, cum îi controla odinioară pe strămoşii lor, supuşi ritmului impersonal al muncii la fabrică. Ei pot doar „să ucidă timpul”, iar timpul, la rândul său, încet-încet îi ucide pe ei.

Locuitorii primei lumi trăiesc în timp, spaţiul pentru ei nu înseamnă nimic, pentru că orice distanţă, pentru ei, poate fi transgresată. Experienţa lor de viaţă a fost numită de Jean Baudrillard „hiperrealitate”, în care realul şi virtualul nu pot fi deosebite, pentru că, ambele au „obiectivitate”, „existenţă exterioară în raport cu conştiinţa individuală” şi „forţă de constrângere” – calităţi pe care Emile Durkheim le-a numit atribute ale „realităţii”.

Locuitorii lumii a doua trăiesc în spaţiu – el este apăsător, de netrecut, intangibil şi leagă vremea, o socate de sub controlul vieţuitorilor. Timpul lor nu este umplut cu nimic. „Structură” şi „orar” are doar timpul virtual, televizat. Restul timpului trece monoton, vine şi pleacă, nu cere nimic şi nu lasă după sine urme vizibile. „Precipitatul” său se manifestă brusc, fără averizare, când nimeni nu-l aşteaptă. Timpul nematerial nu are nici o putere asupra „spaţiului prea real”, în care sunt aruncaţi locuitorii lumii a doua.

Bogaţii, care au urcat pe scena politică incidental şi deţin puteri şi resurse colosale, nu mai au nevoie de săraci pentru salvarea sufletului (în existenţa căruia ei nu mai cred demult).

Săracii nu mai sunt turma lui Dumnezeu, căreia trebuie să-i acorde ajutor. Ei nu sunt nici arma de rezervă a capitalismului, pe care trebuie s-o ţii „veşnic pregătită” pentru reîntoarcerea în circuitul economic. Ei nu sunt consumatori, nu trebuie seduşi şi convinşi că, odată cu creşterea productivităţii, va veni şi rândul lor să se îmbogăţească. Ei sunt inutili din orice punt de vedere; vagabonzii sunt doar caricaturi urâte ale turiştilor, şi cine are nevoie de propria mutră deformată?”

 

Traducere liberă din Bauman Zygmunt, „Globalisierung und die Spaltung der Weltgessellschaft

 


Sep 22 2008

amurg posibil

Vitalie Sprînceană

 

Dintre influenţele globalizaţiei religioase, ecumenismul nu este nici pe departe cea mai nocivă. La urma urmei, bisericile se pot „întâlni” şi dincolo de proiectoare, conferinţe, bliţuri şi reporteri: lupta comună împotriva sărăciei şi mizeriei, moralizarea unor comportamente, corectarea unor „efecte economice colaterale neplăcute” sunt „spaţii de adunare” şi „dialog intraconfesional” reuşit. Mă îndoiesc, vorba lui Andrei Kuraev, că miluirea simultană a unui sărman de către un budist, ortodox, musulman, catolic şi protestant ar fi un act ce ar contravine spiritului religios al credinţelor în cauză… Nici cedările doctrinare în numele unei toleranţe religioase imaginare nu sunt boala cea mai gravă care poate detona corpul religios.

Mă tem că pericolul stă într-o zonă aparent neutră, acolo unde poate fi cu greu identificat şi vaccinat: în generalizarea unei practici – utilizarea religiei ca paravan pentru satisfacerea unor nevoi şi scopuri suspecte (politice, sportive – mă refer la binecuvântările pe care unii prelaţi le rostesc pentru plasele, gazonul şi tribunele stadionului, economice – cică parohiile franceze au deja dreptul să joace la Bursă, aşteptăm Bisericile să se transforme în Societăţi pe Acţiuni, poate ne punem acţionari alături de Hristos şi Duhul Sfânt). Semnele sunt multe: colaborarea Bisericii cu Regimurile Politice Totalitare şi „Democratice” în detrimentul lui Dumnezeu şi a Casei Sale, părăsirea celor săraci, proşti, slabi şi mulţi în favoarea celor bogaţi şi puternici, participarea activă a Bisericii în campanii electorale, corupţia generalizată în cadrul instituţiei etc…

S-ar putea ca aceste gafe să arunce o umbră de îndoială şi asupra atotputerniciei principiului suprem – un Dumnezeu slab, ce nu-şi poate apăra nici măcar onoarea este suspect…Divinitatea scoasă la încălzire pe culuar (alături de un fotbalist de duzină), cea invocată să asiste la un ospăţ al noilor bogaţi e demn de dispreţ.

E mai uşor de conceput (şi de justificat) un Dumnezeu prigonit, umilit, decât unul care s-a lăsat folosit precum un prezervativ.


Sep 17 2008

alteritate radicala

Vitalie Sprînceană

S-a întâmplat duminică seara la Grădina Zoologică, unde am ajuns datorită lui (şi împreună cu) Klaus. Obişnuiţii barză, pelican, răţuşte, măgar, tigru, leu, vulture pleşuv, şoim, mistreţ, leopard, păun, câini vagabonzi, ciori grive captive ne-benevol, maimuţe, struţi, emu au fost văzuţi-admiraţi-fotografiaţi rapid. Klaus a fost şocat de …corbi. atât de mari, inteligenţi, stranii… Ai văzut vreodată corb? Da, o cioară ceva mai neagră şi mai mare… Ei, uite-l! Bah, am rămas cu gura căscată. E mult mai mare decât cioara din mintea mea (ştiam că sunt un ornitolog prost în pofida rădăcinilor ţărăneşti), mai negru, mai altfel… Un fel de delfin printre păsări. Are un mers specific, puţin şchiop, apăsat, niţel obosit.

În altă parte, o leoaică închisă singură într-o cuşcă de 4 metri pătraţi. Se plimbă de colo-colo şi ne fixează cu ochii săi mari. Eu şi Klaus ne porăim să potrivim aparatele de fotografiat, leoaica ne priveşte insistent, se apropie de marginea dinspre noi a cuştii, se plimbă agitată şi simultan…se linge pe buze ca şi cum ar fi presimţit că i se aduce hrana. Minunat, mă gândesc, tocmai o să văd cum sunt hrănite animalele astea, şi aştept să vină lucrătorul Grădinii Zoologice cu mâncarea. Acesta nu vine, privesc în jur şi-mi dau seama că cina aşteptată (şi imaginată a leoaicei suntem noi, eu, într-o pereche de pantaloni călcaţi îngrijit la dungă, scurtă haki, pantofi lustruiţi, şi Klaus, în costum de foto vânător amator: un hanorac uşor, comod dar de culoare albastră, pălărie, tot albastră… Mă gândesc pe cine va prefera leoaica: pe mine, cu un blog, şi atâtea proiecte în cap sau pe Klaus, cu 2 bloguri şi nu mai puţine proiecte… Îmi dau seama că sunt prosteşti toate gândurile astea: pentru ea, cu tot cu buletinul nostru de identitate, drepturile primite de la naştere, proiectele şi visele noastre, individualitatea noastră distinctă apărată de lege…suntem doar două salamuri ambulante…


Sep 15 2008

amintiri din viitor

Vitalie Sprînceană

 

 

Nu ştiu dacă taxatorii citesc gândurile consilierilor municipali (porniţi să majoreze taxa pentru călătorie în troleibuz), nici dacă tipografia lor e identică cu cea a Regiei Transport Electric (judecând după calitatea hârtiei din care se fac biletele, falsificarea lor se poate face inclusiv de şcolari cu 2 lecţii de acuarelă la activ)… văd că au început să dea bilete de 1 lei 25 bani, pentru care cer 1 leu… să fie o greşeală tipografică?

 

 

Tot în oraşul Chişinău, imperativul moral al lui Kant se implementează în mod gratuit de către cluburile de kung-fu, investite cufuncţia de a asigura politeţea obligatorie a călătorilor… s-ar putea în curând, ca şi normele bunului simţ precum “Bună ziua” sau cedarea locului unor bătrâni sau femei însărcinate să fie semnate de asociaţia boxerilor şi halterofililor… un fel de civilizare forţată…


Sep 9 2008

beigbeder

Vitalie Sprînceană

Frédéric Beigbeder

“L`amour dure trois ans”

Paris, Gallimard, 2008

Cele 194 pagini ale romanului s-au aşternut pe o suprafaţă de 3 ore lăţime, 200 km lungime şi 100 lei (costul biletului) înălţime – drumul Chişinău-Edineţ. Aproximativ 1 pagină per kilometru/minut…

O lectură potrivită pentru călătorie – nu înţeleg de ce autobuzele de cursă lungă n-o includ în meniul cultural al drumului şi preferă să bage DVD-uri ieftine, cu împuşcături, urlete, lovituri şi hârşâit de fiare – tocmai bune pentru a te ţine într-o stare de trezie idioată pe toată durata cursei. Mă chiar nelinişteşte această lipsă de imaginaţie din partea transportatorilor, dar şi a bibliotecarilor (am prins o iniţiativă şchioapă de a băga cartea în transport – troleibuzele împodobite în stickere ce vestesc cei 125 ani ai BIBLOITECII municipale B.P. Haşdeu).

…Altfel, scriitura lui Frédéric Beigbeder este o capodoperă tactică şi …o catastrofă strategică. Fotbalul narativ al romanului este frumos, tumultuos, imaginativ, viril, pe alocuri chiar brutal, dar păgubos din punctul de vedere al rezultatului final… ador limba iute, şăgalnică, mustoasă, muşcăturile veninoase ale autorului, măiestria sa de a sparge falsele solemnităţi şi lacrimile de mucava… îmi displac însă (până la furie) platitudinile cu care încearcă să-şi seducă cititoarele gospodine: în locurile în care naraţiunea pare că se surpă, Beigbeder se grăbeşte să-şi liniştească cititorii, cum ar veni: nu vă faceţi griji, e doar o glumă de copil rău.

Dacă vă amintiţi, în „99 Franci” scriitorul a cedat scenariilor de telenovelă şi moralismului de placaj al genului de bulevard şi a băgat eroii săi rebeli la dubă, pentru a atenua cumva criteriile etice ale gospodinelor şi a alimenta setea lor de dreptate. În “L`amour dure trois ans” Beigbeder, nu se ştie din ce motiv, trage un happy-end ieftior, aşa încât burghezia pariziană să nu regrete prea mult libertinajul eroului, şi canonada de artilerie pe care acesta o aruncă spre instituţia căsătoriei tradiţionale…

E mult piper, dar presărat cam aiurea, cum ar veni, o supă în care arunci cele mai gustoase ingrediente, dar care până la urmă iese lâncedă. Bunăoară:

„Omul singur redevine preistoric: în doar câteva zile încetează să se radă, nu se mai spală, grohăie, râgâie. Pentru a civiliza fiinţa umană a fost nevoie de câteva milioane de ani, în timp ce drumul spre Neandertal durează mai puţin de o săptămână.” (p.180) După care urmează scena banală a venirii lui Alice pe insula Fromentera…

Sau: „În ziua căsătoriei mele, prietenii erau alături. Azi, că tocmai am finisat procedura de divorţ sunt incredibil de singur. Nici un fel de martori, domnişoare de onoare, familie sau amici care fac glume pe seama mea şi a doamnei mele. Nu mi s-au dăruit flori, nici nu am purtat coroniţe. Aş fi preferat, de exemplu, să mi se arunce în faţă măcar ceva roşii stricate. La ieşirea din Palatul Justiţiei asemenea întâmplări sunt curente. Unde sunt ei, toţi apropiaţii mei care s-au îndopat cu biscuiţi şi alte bunătăţuri cu ocazia căsătoriei mele şi care mă boicotează acum, ar trebui să fie invers – să ne căsătorim singuri, într-o singurătate deplină şi să divorţăm, când şi dacă vine vremea, alături şi împreună cu prietenii şi familia.” (pp. 42-43)

Ori: „Ea (v.s. soţia) mi-a încredinţat viaţa sa în faţa lui Dumnezeu (şi, impresionant: în faţa Republicii Franceze).” (p.42)

Sau: „Căsătoria nu este doar un model (stil de viaţă) impus de educaţia burgheză: ea este, în plus, rezultatul unei operaţii colosale de spălare a creierului, pe următorii vectori: publicitar, cinematografic, jurnalistic şi literar, o intoxicare imensă care sfârşeşte prin a obliga fetişcane admirabile să viseze inelul de pe deget şi rochia albă, lucru pe care altfel nu l-ar face. (…) într-o lume perfectă, fetele de 20 ani nu s-ar simţi atrase niciodată de o invenţie atât de artificială. Ele ar fi visat sinceritate, pasiune, absolut – nu un tip în frac negru. Ele ar fi aşteptat Omul care le-ar fi ţtiut să le uimească în fiecare zi dată de Dumnezeu, nu însă şi Omul care le-ar fi dăruit mobilă IKEA. Ele ar fi lăsat Natura, adică dorinţa, să-şi facă treaba. Din nefericire, mama lor frustrată le doreşte o nenorocire identică, şi ele însele au văzut prea multe soap-opera. Aşa că aşteaptă prinţul Şarmant, acest concept publicitar debil care fabrică nefericire, viitoare fete bătrâne, arţăgoase în căutarea absolutului… Un om imperfect, unul singur, le-ar fi făcut fericite.” (p. 48-49)

Ori: „Generaţia noastră este prea superficială pentru căsătorie. Astăzi căsătoriile se fac în acelaşi mod în care se merge la MacDo. Zapping. Cum doriţi cupluri de lungă durată într-o lume a zappingului generalizat?” (p. 51)

Booon, toate fulgerele astea, care ar fi trebuit să ducă fie spre un infern al singurătăţii, dezolant, dar fascinant, precum sunt toate experienţele revoluţionare, sfârşesc…într-o ploaie liniştită, senilă, în care eroul îşi strânge la piept iubita (şi dacă singurătatea simulată nu e decât o armă de seducţie?) şi concluzionează, tâmp şi grav, ca în sitcom: „Am învăţat, că pentru a fi fericit, trebuie să fi fost, înainte de asta, tare nefericit. Fără învăţătura durerii, fericirea nu este solidă.” (p. 188) Abia acum, gospodinele franceze au înţeles de ce era nevoie ca eroinele din telenovele să fi fost bătute, violate, aruncate în mizerie înainte de a-l fi întâlnit pe Prinţul Călare pe Cal Alb cu care au trăit în pace şi linişte până la adânci bătrâneţi…

S-o fi speriat Beigbeder de ideile proprii şi a bătut în retragere înainte de a-şi fi pierdut încrederea micului burghez. Alice înseamnă totuşi un nou mariaj, o revenire la turmă a oii pierdute. Dreptatea burgheză a învins. Trăiască Căsătoria!

Dacă a făcut-o pentru a vinde mai bine cartea, şi dacă teoria lui meden_agan că banii constituie un refugiu sigur pentru simţul estetic (anulează dependenţa de bunul simţ), aştept atunci epoca când Beigbeder va fi câştigat suficienţi bani pentru a scrie o carte bună şi pentru a fi măcar la înălţimea propriilor idei.