blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Month: July 2008

mitropolii

Nepoţiile şi cumătrismele ortodoxe moldoveneşti, zise mitropolii sau episcopii, nu prea au treabă cu creştinismul, nici cu morala creştină. Sunt un fel de PCUS decăzut, a cărui realizări practice sunt discutabile, dar care încă mai profită din urma prestigiului doctrinei. Nici vorbă ca Biserica ortodoxă moldovenească să-l slujească pe Dumnezeu – sunt treburi mai importante pe lumea asta: maşini, vile luxoase, posturi bănoase, sedii gen Casa Poporului, jocuri politice, recepţii, ordine, medalii. Cu atât mai mult această Biserică nu-şi slujeşte credincioşii (chiar dacă ar fi o greşeală din punct de vedere canonic, or rolul Bisericii e de a-i sluji lui Dumnezeu), nici chiar pe cei mai flămânzi, neputincioşi şi neajutoraţi dintre ei (cum poţi să propovăduieşti unor calici un Dumnezeu al dragostei când ăştia nu au prins nici o fărâmă din umbra bunătăţii Lui?).

Un episcop (de Edineţ) a murit în circumstanţe misterioase, alt prelat, se zvoneşte în târg, ar fi băgat la Palat (Patriarhia Rusă) o şpagă de peste 150 mii euro pentru un episcopat. Zilele astea a transpirat în presă un lucru pe care şi sugarii îl bănuiau: politizarea şi partidizarea mitropoliilor, cu dictat de la Parlament în cele sfinte. De creştin-democratizarea Mitropoliei Basarabiei, cerută atât de insistent de prelaţii protestatari, şi scoaterea acesteia de sub opinca lui Vlad Cubreacov ar putea fi un început al sfârşitului pentru un grup bisericesc constituit în baza unor criterii politice (unioniste sau de alt gen). Încă nu înţeleg cum se împacă revelaţia universală a lui Hristos cu mesajul naţionalist sectar, dar aştept vre-un atlet al lui Hristos de la vreo mitropolie moldovenească, rusă sau serbă să-mi facă un likbez.

Acum, aştept şi decomunizarea celeilalte mitropolii, destatalizarea şi demoldovenizarea ei pentru a putea merge cu sufletul curat la Biserică şi pentru ca alungarea Cezarului din Împărăţia lui Dumnezeu să fie definitivă.

 

Vasile Vasilache a murit

a murit Vasile Vasilache, prozator, traducator moldav. am prins, acum cativa ani, la un anticariat din centrul Chisinaului, «Povestea cu cocosul rosu», in varianta chirilica, cu 50 bani, adica 4 centi si ceva… nenea librar chiar mi-a dat-o pe gratis, pentru ca am procurat de la el un Block (in rusa) de alti 50 bani, un Andrei Platonov «Chevengur» de 2 lei si un Ken Kesey de tocmai 8 lei… a zambit atunci acel librar si mi-a luat doar 10 lei… romanul merita mai mult, mult mai mult – nu l-am vazut in varianta «latina» – s-ar putea sa fie prezent in antologia Literaturii Romanesti din Basarabia in sec. XX (sectiunea proza)… imi promit o recenzie in curand pe blog… Dumnezeu sa-l ierte…

viorel mihail, intelectuali, popor, reponsbilitate

Poporul nostru cel de toate zilele. Intelectualii noştri cei de toate nopţile.

 


Într-un articol – „Poporul, intelectualii şi bolşevismul“,  întins în paginile 8 şi 9 a numărului din 27 iunie 2008 a ziarului „Săptămîna”, redactorul-şef, Viorel Mihail, abordează problema „reacţiei la bolşevism” a poporului şi intelectualilor.

Teza autorului:

1) „Poporul a avut o poziţie sănătoasă faţă de regimul totalitar bolşevic. Cu o capacitate de gândire de invidiat şi cu o penetrantă forţă de pătrundere, el a înţeles imediat că ideea comunistă e putredă.(…) Poporul a făcut cât a putut. Ne-am convins că şi pe timpuri sovietice a fost normal la cap. Şi… nu poate fi numit dobitoc.”

 

2) „Am văzut cât de rece a fost poporul cu folclorul faţă de regimul comunist. Ce-a întreprins poezia şi proza cultă în perioada de totalitarism sovietic? Cum a luptat sărmana intelectualitate cu totalitarismul bolşevic? Asemenea lui Soljeniţân? – Nici pe departe. Intelectualitatea noastră semidoctă şi analfabetă a cântat comunismul, leninismul şi stalinismul.”

 

3) un fel de concluzie: „Cine a fost dobitoc? – Poporul, care a ironizat Puterea Sovietică, sau voi (intelectualii V.S), care aţi cântat Comunismul cât v-au ţinut bojocii?”

 

Schema „logică” a publicistului e următoarea: popor (care) a rezistat deci bun – intelectualitate (care a colaborat) deci rea: de aici până la „Pe ei, popor!”, „Noi muncim, nu gândim!”, „Dă-i la moacă ochelaristului!” nu e o cale atât de lungă. Mineriadele şi falsele justiţiade s-au făcut tot după această schiţă simplă şi aparent adevărată.

 

Aparent, pentru că, deşi pare convingătoare (prin simpleţea, naivitatea şi coerenţa ei), construcţia retorică a lui Viorel Mihail este şubredă şi poate fi apărată cu greu:

 

– o primă breşă ar fi generalizările suspecte utilizate de ziarist în sprijinul tezelor sale: să dai 5 bucăţi de folclor popular (sprijinite generos de un „am mai continua, însă nu face“) şi să extinzi concluziile la întregul popor, e un fals retoric, la fel ca procesul de citare a unui articol ruşinos al unui istoric şi universalizarea lui la întreaga tagmă a intelectualilor.

 

– o altă breşă logică (prin asta însă, o eficientă armă retorică) este uzul liber, după bunul plac, al unor noţiuni generice precum Poporul, Intelectualitatea, Folclorul – concepte omnibus, fără un destinatar anume, fără un emiţător concret, cu un conţinut difuz şi neclar (să luăm „poporul” – acesta poate fi element retrograd într-o schemă, progresist, în alta, bun, în cadrul unei ideologeme, rău, în cadrul alteia. A spune deci „popor” fără a adăuga şi contextul discursiv, inclusiv cel ideologic, înseamnă a nu spune nimic sau cel mult, a te afla în treabă).

 

– un al treilea moment care merită a fi clarificat este locul autorului articolului în cauză în cadrul schemei desenate de el însuşi: e popor? E intelectual? În numele cui vorbeşte? În numele său (ca poet, publicist şi literat angajat) sau în numele poporului? Dacă vorbeşte în numele poporului, cine l-a autorizat s-o facă? I-a dat poporul recipisă sau i-a delegat cumva conştiinţa?

 

– un al patrulea moment, unul moral şi legal este principiul conform căruia Viorel Mihail distribuie „justiţia”. E momentul cel mai important, care compromite intenţiile altfel bune ale ziaristului: mi se pare o nebunie, şi o grosolănie, cel puţin să cânţi, să condamni, să pedepseşti sau să recompensezi clase şi grupuri întregi fără a ţine cont de vina/responsabilitatea particulară a fiecărui individ. Văd aici o formă disimulată de gândire rasistă: comunităţi întregi de indivizi sunt condamnate sau recompensate în funcţie de nişte principii metafizice, colective şi generice. Bineînţeles, asemenea precedente există – o parte din poporul lui Mihail a fost trecut sub sabia colectivizării şi a deportărilor pentru că era vinovat ca clasă, ca grup, ca rasă socială.

Sunt de acord cu Viorel Mihail că s-au produs acte ruşinoase de colaboraţionism cu regimul printre intelectuali, dar nu toată intelectualitatea a capitulat, ci doar Unii. Unii poeţi au pactizat cu diavolul, unii pictori au desenat crucişătorul Aurora şi pionerii de la Artek, unii prozatori au compus hectare de epos kolhoznic, unii au luat premii, unii au lins fundul regimului, unii… Unii, pentru că au existat şi Alţii, care au practicat cununiile pe ascuns, împărtăşaniile ambulante, fuga pe la mănăstiri sau în sălile de clasă, unii care au rezistat, au făcut puşcărie etc. Nu vreau să pun pe braţul balanţei contribuţiile lor, inegale ca prestigiu şi intensitate, dar nu mi se pare corect să tragi şi peste intelectualii curaţi vălul infamiei, din cauza unor lepădături. E o grosolănie să pui în aceeaşi baniţă pe învăţătorul de la ţară, care a predat copiilor, cu riscul de a fi persecutat, istorii de alternativă a URSS (cu Ştefan cel Mare, cu bătăliile cu turcii, cu biserica sau mănăstirea din localitate) şi pe un poet oportunist care a cântat din toţi bojocii „eu îmi slăvesc partidul”, cu un istoric care slăvea actul din 28 iunie 1940, ca pe urmă să urle exact viceversa. Nu mi se pare corect nici să pui pe acelaşi cântar pe un Andrei Lupan, care a produs o frumoasă „Mea Culpa”, o cerere de iertare şi recunoaştere publică a păcatelor, şi pe un altul care a trecut de la Lenin, via Marx spre cântarea României.

 

Vina este individuală, responsabilitatea – la fel. Nu a existat un animal concret numit intelectualitate, ci doar o puzderie de indivizi ce şi-au zis intelectuali, şi care, în funcţie de competenţa morală individuală au pactizat/rezistat regimului, au comis poezii admirabile sau ditirambi pentru lucrurile „sacre”: Partidul, Revoluţia, Lenin, URSS. Numele acestora se ştie, pot fi găsiţi în antologii, poezii de ocazie, ziarele vremii etc.

 

Dacă tot se vrea a fi un intelectual cu conştiinţă şi dacă tot are spaţiu în ziarul său, de ce n-ar face Viorel Mihail 2 rubrici: Leniniana şi alta, care ar revendica, pentru generaţiile ce vin, exemplele de adevărată demnitate şi credinţă.

 

La fel stau lucrurile cu Poporul: o parte din popor a rezistat, alta a suferit, o a treia a gustat din plin din bunătăţile regimului. A trage o linie de mijloc înseamnă a neglija prea multe lucruri, prea multe neadevăruri.

 

Propun deci o formulă de alternativă pentru concluziile ziaristului: „O parte din popor a avut o poziţie sănătoasă faţă de regimul sovietic. Altă parte a suferit (fiind deportată, umilită, deposedată de pământ). O altă parte a huzurit. O altă parte n-a avut nici o treabă cu regimul (mă gândesc la minoritatea rromă, care şi-a păstrat modul de viaţă şi producţie, de tipul economie naturală). La fel, unii intelectuali au colaborat ( a se vedea numele lor în antologiile poeziei moldave sovietice, în calendarele anuale, în ziare şi reviste, cântece şi poezii), alţii au trecut în underground, o altă parte a practicat alte munci şi ocupaţii (traduceri) evitând contactul direct cu regimul, o altă parte a rezistat cum a putut, prin cultură şi fără ea. Un proces (de conştiinţă sau de justiţie) trebuie să ia în calcul doar faptele individuale ale fiecăruia nu vina metafizică postulată din amvoane imaginare.

Page 2 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén