Sep 26 2007

planuri

Vitalie Sprînceană

urmeaza o serie de carti reunite sub egida: Anticapitalismul ca tehnică literară
le-am citit dar trebuie să le gândesc:



Sep 26 2007

rasisme si rusinisme

Vitalie Sprînceană

Corectitudinea politică a ajuns şi prin Moldova. Nu ştiu când şi cum, nici nu ştim cine e „fericitul” care a transportat-o tocmai până în această fundătură de lume…

E vorba despre: un lider politic oarecare a spus un cuvânt urât despre o etnie oarecare. Ofuscaţi, reprezentanţii acestei etnii, îl acuză pe liderul oarecare de rasism (ăla ar fi zis: „Şi ţiganul are bani”). Un alt ziar oarecare a venit să se dea cu părerea. Zice editorialistul acestui ziar: „dar proverbul cu pricina, ca şi toate proverbele şi zicătorile, este rodul minţii colective a unui neam întreg; prin urmare, nu D. este acuzat de „rasism”, ci tot poporul român.”

Brrr, sună a hei-rupism patriotic „săriţi fraţi să apărăm neamul românesc de cotropitorii din interior, că de cei din exterior oricum nu putem scăpa!”

Se întreabă mai departe jurnalistul moldovean: „Îl trecem la index pe Ion Creangă ca fiind „rasist” pentru că în „Amintirile” şi poveştile sale foloseşte proverbe cu ţigani?” Adică, dai în mine, loveşti în cultura naţională, în spiritualitatea neamului, în Mioriţa…eheeeeeiii…chilipir retoric şi mediatic.

Adevărul este însă ceva mai simplu şi domnul ziarist îl ştie. Un alt vechi proverb românesc (sper că apărătorii animalelor nu-mi sar în cap) zice că nu e bine să aduni câini şi pisici, e greu să obţii o sumă viabilă. Domnul ziarist a sărit în ogorul culturii, acolo unde e mai sigur (că de, cine îndrăzneşte să dea cu toporul în cultura naţională), dar ar fi trebuit să aterizeze cu totul în altă parte.

Cultura nu poate fi cenzurată, nici pusă la index. Altfel nu e cultură, ci realism socialist.

Pe de altă parte, rasismul este o noţiune şi o atitudine…politică (evrika!) şi ar trebui să căutăm de ea tot acolo. Iar forma cea mai expresivă şi mai democratică a politicii este spaţiul public şi discursul public ce-l acoperă. Uite acolo ar trebui să facem curăţenie: spaţiul public, ca locul unde se discută ideile, proiectele şi planurile sociale, trebuie să fie curăţat de atacuri şi tehnologii „rasiste”.

Cu sensul politic al cuvintelor nu trebuie să facem glume, noţiunea politică „ţigan” trimite la o realitate, cea culturală „la altă realitate”.


Sep 24 2007

pro tv

Vitalie Sprînceană

un mic cadou de la ProTv

DEX – adv. DOAR
DEX – S-AU (SE + AU)

prima gafa au vazut-o si au corectat-o, a doua inca sta acolo…


Sep 24 2007

Un intelectual…

Vitalie Sprînceană

…Altfel, despre angajament. Una din paginile cele mai demne ale istoriei intelectualilor.

12 octombrie 1936, Amfiteatrul Universităţii din Salamanca. În sală se află soţia lui Franco (dona Carmen Polo de Franco) şi generalul Millan Astray. Vorbeşte Miguel Unamuno.

„Aşteptaţi cu nerăbdare să vedeţi ce o să spun. Mă cunoaşteţi şi ştiţi că sunt incapabil de păstra tăcerea. La cei şaptezeci şi trei de ani ai mei, nu am învăţat să o fac. Şi nu vreau să învăţ astăzi. A tăcea este egal, uneori, cu a minţi, pentru că tăcerea poate fi interpretată ca un gest de consimţire. N-aş putea supravieţui unui divorţ între vorbirea şi gândirea mea, care au făcut întotdeauna un menaj excelent.

Voi fi laconic. Adevărul este clar atunci când este spus fără ornamente şi perifraze inutile. Doresc să fac un comentariu la discursul, pentru a-i da un nume, al generalului Millan Astray, care se află printre noi. Lăsăm la o parte insulta personală a unei avalanşe de invective contra bascilor şi catalanilor. Sunt născut la Bilbao chiar în timpul bombardamentelor celui de-al doilea război carlist. Mai târziu, m-am stabilit la Salamanca, pe care o iubesc atât de mult, fără a uita oraşul meu natal. Episcopul este şi el născut la Barcelona… S-a vorbit de un război internaţional în apărarea civilizaţiei creştine. Dar nu, războiul nostru nu este decât un război grosolan. A învinge nu înseamnă nicidecum a convinge; este vorba acum de a convinge; or, ura care nu lasă loc compasiunii este incapabilă de a convinge…La fel, s-a vorbit despre basci şi catalani tratându-i ca pe nişte anti-Spania; ei bine, ei au motive să spună acelaşi lucru despre noi. Şi iată, domnul episcop, un catalan, pentru a vă învăţa doctrina creştină pe care refuzaţi să o cunoaşteţi, şi eu, un Basc, care mi-am petrecut viaţa învăţându-vă spaniola pe care o ignoraţi.

(Unamuno este întrerupt, se scandează „Viva la muerte!” etc)

Tocmai am auzit strigătul necrofil „Trăiască moartea!” care sună în urechile mele ca „Moarte vieţii!” Şi eu, care mi-am petrecut viaţa elaborând paradoxuri care displăceau celor care nu le înţelegeau, trebuie să vă spun cu toată seriozitatea că găsesc respingător acest paradox ridicol. Şi fiindcă el se adresează oratorului precedent cu dorinţa de a-i face un omagiu, vreau să cred că acest paradox era destinat anume lui, desigur într-o manieră indirectă şi întortocheată, ca o mărturie că el este un simbol al Morţii. Încă ceva. Generalul Millan Astray este un invalid. Cervantes la fel. Dar excepţiile nu vor şti să fie regulă. Există astăzi tot mai mulţi infirmi – vor fi şi mai mulţi dacă Domnul nu ne vine în ajutor. Eu sufăr la ideea că generalul Millan Astray poate dicta normele unui comportament de masă. Un invalid fără grandoarea spirituală a lui Cervantes, care era un om, nu un supraom, viril şi complet în pofida mutilării sale, zic, un invalid, fără superioritatea spiritului, încearcă un sentiment de plăcere văzând cum în jurul lui sporeşte numărul infirmilor. Generalul Millan Astray nu face parte din categoria spiritelor luminate, în pofida impopularităţii sale, sau mai bine zis, tocmai din cauza ei. Generalul Millan Astray ar vrea să construiască o nouă Spanie – o creaţie negativă, fără îndoială – după chipul şi asemănarea lui. Iată de ce el o doreşte mutilată.

(Unamuno este întrerupt din nou, strigăte „Jos intelighenţia!” )

Această universitate este templul inteligenţei, şi eu sunt marele lui preot. Voi profanaţi locaşul ei sfânt. În ciuda a ceea ce spune proverbul, eu am fost întotdeauna profet în ţara mea. Voi învingeţi, dar nu convingeţi. Învingeţi pentru că posedaţi un exces de forţă brutală; nu veţi convinge pentru că a convinge înseamnă a gândi. Iar pentru a gândi aveţi nevoie de ceea ce vă lipseşte: raţiunea şi dreptatea în lupta voastră. Mi se pare inutil să vă îndemn să vă gândiţi la Spania. Am spus.”

sursa


Sep 24 2007

germanesti, titcani

Vitalie Sprînceană


Gara de Nord prezintă:
WikipediaGHERMĂNEŞTI

Wikipedia CHIŢCANII VECHI


Sep 22 2007

turism ideologic

Vitalie Sprînceană


François Hourmant

« Au pays de l`avenir radieux. Voyages des intellectuels français en URSS, à Cuba et en Chine populaire »

Paris, « Aubier », 2000

« Qu`y a-t-il de l`autre côté? » (Ce se află Dincolo, de partea Cealaltă?) – este întrebarea care structurează scriitura de călătorie „politică”, dar şi una din explicaţiile interesului extraordinar pentru „turismul ideologic” printre intelectualii occidentali şi cititorii lor…

În fapt, întrebarea despre „Dincolo” sună aiurea în plin secol XX: ochiul şi mintea umană au indexat fiecare râuleţ, insulă, ţară, mare, Amundsen tocmai a cucerit polii, Bleriot a zburat deja peste La Manche… Nu sunt departe Gagarin şi Cousteau…Mai sunt însă „găurile negre” politice, care apar cu nemiluita după 1917 (URSS) şi mai ales după 1945 (Cuba, China, Albania, Vietnam, Iugoslavia, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană). Regimurile autoritare din ţările proletariatului, clonate după modelul urss-ist, realizează schimbări extraordinare pe întregul palier al socialului: relaţiile economice, principiile de organizare, legislaţia, cultura – toate aceste zone sunt bulversate şi transformate conform principiilor comunismului ştiinţific. Priveliştea acestor imense şantiere sociale este seducătoare, misterioasă, tulburătoare, stranie, îngrozitoare, fermecătoare, delirantă, frumoasă…

Noile „destinaţii politice” dau naştere unei noi specii de turişti: turiştii „politici”… Sartre, Wells, Gide, Rolland, Beauvoir, Sollers, Barthes, Barbusse, Duhamel, Kristeva sunt „turiştii de marcă”, dar mai există legiuni de „călători” cu un rang inferior: ziarişti, politicieni, muncitori, sindicalişti etc. Apare şi un nou gen literar, numit generic: „Retour de…”

Ce-i mâna pe ei în luptă? Ce-au voit acel Apus?

Prima motivaţie este evident, cea de a vedea. A vedea pentru a şti, pentru a cunoaşte, pentru a povesti. Spectacolele coeziunii sociale şi a entuziasmului popular generalizat, optimismul avansat la rang de politică de stat, Internaţionalismul declarat, anularea diferenţelor de clasă, abolirea proprietăţii private, colectivizarea, industrializarea rapidă, „democratizarea”, emanciparea claselor sociale de jos (muncitorii calificaţi, proletariatul industrial), reducerea drastică a analfabetismului, revoluţia permanentă – totul trezeşte curiozitate la publicul occidental, care dispune de prea puţină informaţie despre ceea ce se întâmplă de cealaltă parte a Cortinei…

O a doua justificare – a scrie pentru a instrui, pentru a educa, dar şi pentru a mărturisi adevărul despre ţările viitorului luminos. Georges Duhamel: „Pentru omul interesat puţin de ceilalţi oameni, o călătorie în Rusia este, înainte de toate, o ocazie excepţională de a medita asupra experienţelor sociale, de a-şi cultiva o cunoaştere despre conduita şi viitorul speciei umane.(…) Mii şi mii de oameni îmi cer socoteală pentru această călătorie, mii şi mii de oameni mă aşteaptă pentru a-i lumina şi a le spune adevărul.” (p.76) Proliferarea călătoriilor în ţările lagărului socialist nu subminează interesul pentru valoarea pedagogică şi instructivă a jurnalelor de călătorie, din contra, apare o subramură a genului: dezminţirea şi negarea „atitudinilor negative şi răvoitoare” ale unor turişti politici (cea mai cunoscută este dispută legată de cazul lui Andre Gide, care publică „Retour de l`URSS” urmat de „Retouches a mon Retour de l`URSS” – în prima autorul are o atitudine neutră, pe alocuri favorabilă URSS, în a doua Gide critică vehement regimul socialist).

O a treia justificare – divertismentul, distracţia. Sunt invocate şi utilizate toate resursele genului – umor, exotism, ironie, satiră. De la Montesquieu încoace, călătoriile, adevărate sau închipuite, garantează succesul editorial.

Să nu ne închipuim că voiajul politic ar fi alimentat doar de interese şi motivaţii literare… Ar însemna să înţelegem fenomenul doar pe jumătate. Argumentele, impresiile, notiţele şi mărturiile culese pe durata acestor „călătorii ideologice” sunt utilizate în bătăliile politice interne ale Franţei. Anularea diferenţelor de clasă va fi contraexemplul procesului de agravare a inegalităţilor sociale în economia capitalistă a lui laissez-faire, proletariatul „pur şi onest” este opus burghezului lacom şi corupt…

Cu venirea lui Hitler la putere, în Germania, în 1933, URSS devine, în mod natural, centrul mondial al luptei antifasciste, mişcarea comunistă în Franţa fiind deosebit de puternică – alimentată şi de sentimentele antifasciste ale francezilor. Simpatiile francezilor pentru Soviete vor scădea dramatic după pactul germano-rus din august 1939 dar vor fi o constantă a vieţii politice franceze şi mai târziu. Criza economică mondială (pe fonul industrializării rapide a URSS) va determina unii intelectuali francezi să militeze pentru comunism, pentru emanciparea proletariatului industrial, pentru colectivizarea agriculturii… Exemplul sovietic va fi invocat ori de câte ori instituţiile statului, dar şi economia franceză, se vor afla într-o situaţie proastă.

Pe de altă parte, statele socialiste, născute în momente dificile au nevoie de „ambasadori” benevoli şi imagine favorabilă pentru a se putea înscrie în peisajul politic internaţional. Călătoriile din anii 20 a unor intelectuali de marcă precum Wells sau Panait Istrati, Nikos Kazandzakis sunt expresia unei griji constante a Uniunii Sovietice de a-şi găsi un loc sub soare. Să nu uităm că URSS este recunoscută târziu de statele occidentale (Franţa recunoaşte noul stat socialist abia în 1924).

Scenarii.

Primul element al scenariului călătoriei este bineînţeles invitaţia. Departe de a fi un gest dezinteresat şi un eveniment neutru, invitaţia de a călători în URSS sau China maoistă este deja un semn de atenţie şi de considerare care impune beneficiarului câteva limite şi îl face să se simtă special… Prin personalizarea actului invitaţiei, invitatul se diferenţiază de restul comunităţii intelectuale care nu au obţinut asemenea atenţii. Actul invitaţiei va impune un tip de autocenzură. Sartre – „După prima mea vizită în URSS, am minţit. Poate a minţi este un termen prea dur: am scris un articol – pe care Cau l-a finisat pentru că eram bolnav – în care am spus chestii plăcute despre URSS pe care nu le gândeam. Am procedat astfel pentru că, pe de o parte, credeam că, atunci când eşti invitat nu se cuvine să arunci zoaie peste ei odată întors acasă, pe de altă parte nu ştiam prea bine unde mă găseam eu în raport cu URSS şi ideile mele proprii.” (p.204)

Al doilea element al scenariului este călătoria însăşi. Ea începe la Niegoreleye, punctul de trecere a frontierei URSS. Un element nelipsit al descrierii gării Negoreleye este faimosul arc de lemn, cu inscripţia: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”. Paul Pompilio: „Trenul se opreşte. O orchestră interpretează imnul de stat al URSS, „Internaţionala”. Urmează punctul vamal: o sală imensă, frumoasă, decorată cu tablouri superbe reprezentând efortul prodigios al edificării socialismului în URSS. (…) După asta, ni se serveşte un prânz copios.” (p.95)

Călătoria este şi ea un act de magie socială, un ritual cu regulile sale stricte. Onorurile, admiraţia şi luxul sunt distribuite în funcţie de rangul călătorului. Romain Rolland, este preluat din Varşovia de Alexandr Arosev, şeful misiunii diplomatice sovietice în Polonia, care îl însoţeşte până la graniţa cu URSS. Acolo, este aşteptat de secretarul lui Gorki, Kroutchtkov şi de medicul-şef de la Kremlin, dr. Levin însoţin de o infirmieră (p.155). „Marţi, 25 iunie. (…) Seara, la Bolshoi Teatr. (…) A fost toată Moskova. (…) Mi s-a făcut o recepţie incredibilă. Am beneficiat de unul singur de loja ţarului, de unde a fost alungat, pentru această ocazie, corpul diplomatic. Ovaţii repetate, la intrare, în lojă şi după al treilea act. La ieşire, mulţi oameni, scandau „Romain Rolland, prietenul nostru!” (p.157)… Andrei Makine va descrie, în „Cerul şi Pământul” cealaltă faţetă a ovaţiilor: caracterul lor organizat, calculat şi dozat dar şi ceva din adevăratele sentimente ale „ovatorilor de ocazie”…Alexandr Soljeniţîn are şi el un pasaj memorabil în „Cercul întâi” întitulat Surâsul lui Buddha, un alt tip de schiţă a vizitelor occidentalilor în URSS…

Andre Gide va fi întâmpinat la fel: i se acordă onoarea de a pronunţa discursul de adio la funeraliile lui Gorki în Piaţa Roşie…

Un alt element al scenariului este itinerarul călătoriei. În general, turiştii politici văd şi descriu cam aceleaşi lucruri: Piaţa Roşie din Moskova, kolhozurile şi închisorile model etc. 3 elemente persistă în majoritatea descrierilor: vizita proiectelor în construcţie, a şantierelor şi realizărilor grandioase, care simbolizează ambiţia regimului (centralele electrice, căile ferate în construcţie, uzine şi fabrici); aspectele cele mai novatoare ale societăţii revoluţionare şi egalitare (lichidarea şomajului, a prostituţiei, reeducarea în închisoare); emblemele simbolice şi politice ale regimului revoluţionar (Leningrad, Havana şi Pekin, Mauzoleul lui Lenin din Moskova, Piaţa Tian en Men)…

În fine, călătoria în ţările socialismului nu poate fi încheiată fără două „nuanţe”, de o amploare diferită, dar de rezonanţă egală, ambele având ca miză vanitatea călătorului politic: întâlnirea cu Liderul şi băile de public. Wells este primit de Lenin, Barbusse – de Stalin, Sartre şi Beauvoir se întreţin cu Fidel Castro şi Che Guevara. Practic, toţi turiştii ideologici se întâlnesc cu „oamenii simpli” care îi ovaţionează, fie că e vorba de „deţinuţii-model”, de „mulgătoarele-model” sau de „tractoriştii-model”.

Rezultate.

Principalul rezultat al turismului ideologic este creşterea şi alimentarea susţinută a unor religii politice dar şi asumarea benevolă a rolurilor de propagandişti ai comunismului în Occident.

Călătorii politici” creează şi hrănesc mitologiile secolului: dintre care, probabil cel mai mare, este mitul lui El Che, eternul revoluţionar, tată spiritual al tuturor popoarelor oprimate de capitaliştii hrăpăreţi, apostolul alter-anti-globaliştilor din toată lumea. Vom vedea, printre constructorii mitului lui Che, nume sonore precum Sartre, Simone de Beauvoir şi Regis Debray…

Sartre – „este omul cel mai cultivat şi, după Castro, una dintre inteligenţele cele mai lucide ale revoluţiei” (p.41); „cunoaşteţi admiraţia mea pentru Guevara. Cred că acest om nu a fost doar un intelectual ci omul cel mai complet al timpului său. El a fost combatantul, teoreticianul, care extrage din lupta sa, din experienţa sa teoria pentru a împinge lupta mai departe.” (p.44)

Regis Debray – „Che nu este mort pentru revoluţionari, căci aceştia îl poartă în inimile lor.” (p.44)

Jean-Pierre Le Dantec – „Fidel arăta bine, însă doar figura de arhanghel a lui Che ne umplea de entuziasm.” (p.44)

Che este însoţit, inevitabil, de Fidel Castro… Jeannine Verdes-Leroux, în cartea „La lune et le Caudillo” alcătuieşte lista celor care au participat la elaborarea şi difuzarea „legendei castriste”: Henri Alleg, Robert Antelme, Jacques Arnault, Igor Barrere, Simone de Beauvoir, Charles Bettelheim, Maurice Blanchot, Michel Bosquet, Jean Daniel, Regis Debray, Rene Dumont, Marguerite Duras, Jean Effel, Hans-Magnus Enzensberger, Georges Forunial, Ania Franco, Waldo Frank, Philippe Gavi, Pierre Golendorf, Andre Gorz, Juan Goytisolo, Daniel Guérin, Léo Huberman, Alain Jouffroy, Claude Julien, K.S. Karol, Jean-Pierre Le Dantec, Albert-Paul Lentin, Lee Lockwood, Michael Lowy, Chris Marker, Dionys Mascolo, François Maspero, Herbert. L. Mattews, Robert Merle, Marcel Niedergang, Anne Philippe, Bertrand Russel, Françoise Sagan, Jean-Paul Sartre, Paul Sweezy, Mario Vargas Llosa, C. Wright-Mills. (Note, p.253)

Un alt merit al „tovarăşilor de drum” ai comunismului este crearea unui mediul propice difuzării ideologiei comuniste şi a ideilor revoluţionare. Ei au pregătit terenul pentru desantul de ideologie de stânga în Franţa, Italia, Germania. Fără prea mare succes politic însă.

Succesul a fost mai degrabă unul intelectual şi…”financiar”: tiraje mari ale jurnalelor de călătorie – Andre Gide: „În câteva luni, jurnalele mele de călătorie la Moskova s-au vândut în peste 400 000 exemplare. Vă las să calculaţi singuri procentajele din drepturile de autor. Se mai adaugă şi articolele plătite bine.” (p.208); cărţile lui Romain Rolland se vând în URSS în tiraj de peste 1 milion 700 mii exemplare, ale lui Heinrich Mann – peste 2 milioane de exemplare.


Sep 18 2007

un iisus, doi iisus, multii iisusi

Vitalie Sprînceană


Gerard Modrillat, Jerome Prieur

« Iisus după Iisus »

Chişinău, « Cartier » , 2007

…M-a surprins plăcut faptul că la Biblioteca Naţională pot fi găsite cărţi apărute chiar anul ăsta. La Biblioteca Naţională a Bulgariei „Sfinţii Kiril şi Metodiu”, bunăoară, cărţile noi sunt accesibile, de regulă, la un an de la momentul editării… M-a surprins plăcut şi site-ul editurii Cartier, de unde am aflat atât noutatea apariţiei cărţii, dar am şi putut lectura ceva fragmente – Introducerea, de altfel unicul lucru, după părerea mea, care trebuie citit atent.

Cartea în sine reprezintă o dezvoltare e unei teze prezentate în Introducere: „Iisus este ceea ce alţii au făcut din El”(p.14), altfel spus, nimic din ceea ce a ajuns la noi despre Iisus nu poate fi considerat veridic, nici unul dintre documentele „tari” (mărturiile lui Flavius Joseph, giulgiul din Torino şi Evangheliile înseşi) nu trece probele rigurozităţii ştiinţifice. Evangheliile sunt despărţite de vremea lui Iisus de cel puţin două generaţii (p.15-16), indiciile lui Flavius par a fi adăugate mult mai târziu în scrierile sale de copişti catolici, iar inul din care e ţesută faimoasa pânză din Torino a crescut pe podgoriile europene după anul 1000… Însuşi titlul „Hristos” este unul apocrif! Henri Barbusse: „Când a apărut Iisus, Hristos nu exista încă. Când a apărut Hristos, Iisus nu mai exista demult. Iisus Hristos nu a existat niciodată.” (p.46)

Ce ne rămâne de făcut? Să-l repudiem pe cel mai luminos simbol uman doar pentru faptul că nu-i putem elibera buletin de identitate cu date biometrice, grupă sanguină, culoarea ochilor, înălţime, stare familială all inclusive? Să ne plângem că nu putem identifica în mod cert un semnificat în carne şi oase semnificantului Hristos?

Sau să repetăm, după Albert Schweitzer: „Fiecare epocă găseşte în Iisus propriile idei; altfel nu-l poate readuce la viaţă. Nu numai că fiecare epocă se regăseşte în El, dar fiecare individ îl recreează după propria-i personalitate. Nu există demers istoric mai personal decât să scrii o viaţă a lui Iisus”? (p.52)

Adică: ce alegem, partea umană, de carne a Mântuitorului, sau latura cealaltă, divină? Luăm din Hristos esenţa care îl asemuieşte unui om simplu, adică trupul, sau cealaltă parte, care reprezintă saltul spre divin, visul etern, Icarul etic, substanţa care îl separă net de restul oamenilor?

…Chiar dacă sunt tentat să spun rapid că mă interesează exclusiv a doua ipostază, unica care mă face să visez, trebuie să acord o şansă şi „existenţei pământeşti, banale” a lui Hristos. Ea îşi are rostul său: Iisus Hristos este o monedă, Iisus fiind o versoul, Hristos – reversul. Fără negarea (în sens de depăşire) umanului Iisus n-ar fi Marele Simbol, fără ipostaza „în carne” Mântuitorul nu ar fi decât o poveste. Avem de fapt, nevoie de ambele avataruri ale lui Iisus Hristos, unul (cel trupesc) pentru a-l avea permanent pe Iisus în vizorul nostru, ca o perspectivă deschisă oricărui om, ca o cale accesibilă oricui (cu condiţia „suferinţei”, „perfecţiunii morale”); pe de altă parte, avatarul divin, Hristos, este simbolul perfecţiunii umane, a bunătăţii şi a curajului fără limite… Iisus Hristos este un simbol, cel mai luminos simbol al umanului şi al divinului deopotrivă. Acest simbol nu poate fi dărâmat nici de imposibilitatea de a-i găsi un prototip real (de parcă Prometeu ar fi avut unul!), nici de inexactităţile povestirii biblice…

Iisus este rezultatul proiecţiei fiecărei comunităţi care îl recunoaşte ca purtătorul său de cuvânt.(…) Intenţia evangheliştilor n-ar putea fi, deci, aceea de a ne povesti istoria, ci de a-i conferi un sens.” (p.18) Vom găsi un Iisus Hristos şi la Marx (sub masca proletariatului, a luptei de clasă şi a triumfului celor „din urmă, celor oprimaţi”, un Hristos la Feurbach (sub chipul Omului), unul la Nietzsche ( a supraomului) şi câte unul la fiecare din noi…

Logica simbolului etic, religios sau filozofic este alta decât cea a semnului chimic…