blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Month: May 2007

Savatie Bastovoi…aproapele

Ierodiacon Savatie Baştovoi
„În căutarea aproapelui pierdut”, Timişoara, Editura „Marineasa”, 2002
Miza cărţii, aşa cum se desprinde din prefaţă, este de a acoperi diferenţa izbitoare între „vrednicia creştinismului şi nevrednicia creştinilor” (p.8). „Până a ajunge să cunoşti vrednicia creştinismului, te izbeşti de nevrednicia creştinilor, ca de o vamă nesuferită, pe care puţini au răbdare să o treacă.” (p.8)
Spus pe şleau, cea mai mare piedică în calea percepţiei corecte a creştinismului şi a valorilor fundamentale ale acestuia sunt…creştinii înşişi. Uneori, comportamentul inadecvat al creştinilor denaturează meritele religiei de la care aceştia se revendică. „Iar cei care niciodată nu mai obosesc înmulţindu-le (este vorba de prejudecăţile despre falsitatea creştinismului V.S.) sunt chiar credincioşii şi preoţii.” (p.9)
Deci, „În căutarea aproapelui pierdut” este o carte pentru preoţi, un fel de ghid-îndreptar de convertire, cu enumerarea greşelilor frecvente ale preoţilor, obstacolele şi greutăţile pe care aceştia le întâlnesc în calea propovăduirii Cuvântului Sfânt, dificultăţi pe care adeseori preoţii şi le creează singuri.
Ca orice carte de propagandă religioasă (până la urmă, cu toată atitudinea mea specială faţă de Savatie Baştovoi, cartea se încadrează, formal, în acest gen de publicistică filozofică), „În căutarea aproapelui pierdut” este construită în jurul unui principiu creştin, valabil, spune Savatie, oricând şi oriunde: Dragostea faţă de Aproapele. De fapt, în acest punct, Ierodiaconul Baştovoi se raliază unui alt predicator creştin, Andrei Kuraev, de la Moskova, care afirmă şi el „partout et toujours” că Dumnezeul creştin este întâi de toate dragoste. Citită invers, propoziţia sună astfel: „Cheia principală spre Dumnezeul creştin este dragostea, şi nu dogmatica teologică.”
Enunţul de mai sus este poate, un truism demult cunoscut, dar o mare parte din argumentaţia ateistă (mai ales cea de factură sovietică, dar şi „Antihristul” lui Nietzsche) este construită cu ignorarea conştientă a acestui adevăr.
Aşadar Dragostea, în toate ipostazele ei, chiar cele mai imposibile – este metoda aleasă de Savatie pentru a revela bogăţiile ascunse ale credinţei creştine şi pentru a decela, rând pe rând, gafele conştiente sau inconştiente ale tagmei credincioşilor. Criteriul de evaluare a creştinătăţii unei atitudini nu este retorica creştină declarată, ci dragostea, în caz extrem – dragostea faţă de păcătoşii care săvârşesc cele mai crâncene păcate: prostituatele şi homosexualii, ca „măsură a desăvârşirii noastre duhovniceşti”.
E, prin această atitudine de dragoste tolerantă se deosebeşte cartea, şi de ce nu atitudinea lui Savatie, de multele cărţi de propagandă religioasă, politică şi scientistă care invadează zilnic piaţa şi minţile cititorilor. Este şi cea mai potrivită dezvăluire a misterelor creştinismului, a „închiderii care se deschide” (C. Noica) a adevărului pentru care s-a mers şi se mai merge încă, pe cruce.
Există suficiente pasaje „crunte” în Cărţile sfinte, în Evanghelii sau hagiografii care anatemizează (vom folosi acest termen moale) comportamentul homosexualilor sau al prostituatelor în funcţie de diferitele grade ale desăvârşirii spirituale a preotului. Pe de altă parte există mulţi preoţi, unii chiar foarte culţi, care iau aceste „atitudini” drept nişte reţete gata, universal valabile în orice timp şi loc, şi le aplică faţă de „păcătoşi”. Evident, pasajele despre focul Gheenei nu mai sunt înspăimântătoare pentru individul din epoca „Terminator” sau a lumilor virtuale construite la calculator, dar înstrăinarea, neînţelegerea şi repulsia faţă de acest tip de creştinism militant este reacţia cea mai des întâlnită chiar printre oamenii ce-şi doresc cu adevărat să cunoască tainele creştine.
Pasajele sunt pasaje, spune Savatie Baştovoi, o fi ele bune, dar nu întotdeauna. Convingerile şi credinţa obţinute cu forţa, chiar cele religioase, nu durează prea mult. Sunt surpate de „nevrednicia creştinilor”, mult mai aproape şi mai vizibilă decât „vrednicia creştinismului.”
Mai mult decât toate cuvintele nefolositoare, înţelegerea este mai durabilă dacă este bazată pe încredere şi înţelegere, făcute cu umilinţă, şi nu de pe poziţiile metafizice ale unei prezumtive perfecţiuni. În acest sens, Baştovoi propune o întreagă galerie de sfinţi şi mucenici, de la Hristos însuşi (atitudinea acestuia faţă de Maria Magdalena) la sfântul Vitalie, toţi mari cunoscători ai sufletului uman ce nu s-au sfiit să coboare până la etajul inferior al păcătosului, pentru a se ridica apoi, împreună cu acesta pe piscul credinţei în Dumnezeu.
Codificate în „reguli”, observaţiile ierodiaconului Savatie sunt:
– „cine este fără păcat, să arunce primul piatra”(un principiu al desăvârşirii duhovniceşti universale, care îi scoate pe preoţi din excepţie);
– cum îl cităm pe Pavel (un alt fel de hermeneutică);
– nu începe cu dărâmarea idolilor, lasă-l să şi-i dărâme singur;
– fii aspru cu tine şi îngăduitor cu ceilalţi;
– laudă şi câştigi (sună prea mult a Dale Carnegie, dar, ce să-i faci, materialul uman este acelaşi în ambele cazuri – stricat);
– dragostea toate le crede;
– primejdia laxismului;
– aprinde foc în jurul ascultătorului.
– nimeni nu va greşi dacă va spune doar ceea ce al însuşi a trăit.
Ar mai fi ceva de spus, dar îl las pe Ierodiaconul Savatie Baştovoi s-o facă:
„Orice om tânjeşte să fie înţeles, dar se simte înţeles numai de cel care îi remarcă calităţile sale ascunse, pe care alţii nu le observă. A vedea calităţile ascunse însă este o însuşire a celor care au un exerciţiu spiritual permanent, la care nu se poate ajunge fără darul lui Dumnezeu. A striga în stânga şi în dreapta şi a făgădui degrabă iadul este propriu râvnei trupeşti. Oamenii sfinţi însă, care au ajuns la dragoste, nu pot avea această atitudine…” (Copertă)
Şi încă o sentinţă, auzită într-un interviu audio al Sfinţiei Sale: „oamenii sfinţi, adevăraţii creştini sunt cei care îi văd pe toţi ceilalţi mai buni decât ei înşişi.”

Web Savatie:
http://www.agonia.ro/index.php/author/0006836/index.html
http://savatie.trei.ro/
http://savatie.blog.com/

corp, corp

un început de poezie…nu ştiu dacă va avea şi un sfârşit sau măcar continuare…

Sunt povestea unui om care doreşte măcar
Două-două-două corpuri
Să înec vreunul din sentimentele care mă surpă din interior
Aş accepta chiar şi un hoit umil murdar plin de purici
Lăsat abandonat bolnav infirm de bătrân epileptic sau tânăr drogat
Chiar unul pe care-l scuipă toţi sau
Îl păşesc de parcă ar fi invizibil
Aş vrea să am şi eu un satelit
Care ar purta în locul meu focurile ce mă ard
Iar eu să fiu capodoperă de piatră sculptură a lui Fidias
Sunt povestea asta povestiţi-mă altfel

Rominia

Wikipedia, plus oamenii teferi – ROMÂNIA

Raymond Aron …sociologie si sociologi

Raymond Aron “Les étapes de la pensée sociologique”
Gallimard, 2000
Raymond Aron este una din minţile lucide ale secolului 20 – sociolog erudit, filozof, teoretician, publicist şi activist civic. O personalitate franceză inedită, a cărui influenţă a crescut considerabil în epoca de după moartea lui Sartre, marele său rival intelectual. Duelul „deştepţilor” Sartre-Aron a fost unul dintre elementele ce a structurat evoluţia vieţii intelectuale franceze de după război. Sartre a fost incomparabil mult mai simpatic, mult mai romantic, mult mai ateu, mai vizibil, mai exotic, mai „văzut” de şi în mass-media, mai cu fler, mai cu atitudine, mai cu o ţinută de bădăran non-conformist, mai entuziast şi mai cinic chiar, reuşind să scandalizeze şi să transforme în scandal chiar viaţa intimă. De partea cealaltă, Aron a ţinut să fie intelectualul lucid, care pune analiza şi considerentele raţionale înaintea şi în faţa emoţiilor brute. Nu a strălucit prin vorbe de duh, nu a fost vedetă, pe scurt un burghez obişnuit.
Judecaţi însă prin prisma operelor lor, Aron şi Sartre pot fi cu greu comparaţi, cu atât mai mult subsumaţi unui raport ierarhic. Ambii au strălucit în zone ale cunoaşterii diferite, fiind slabi în ceea ce era adversarul mai puternic. Sartre a strălucit în literatură, teatru, publicistică, dar s-a înglodat în filozofie, rămânând la jumătatea drumului dintre marxism, maoism, existenţialism şi ateism. Aron a fost un bun sociolog, filozof, dar un publicist mediu, fără a avea sclipirile lingvistice ale lui Sartre. Conflictul care i-a opus a fost mai degrabă o anumită atitudine morală faţă de ceea ce scriau, o anumită legitimitate a unui tip de acţiune, decât însăşi scrierile lor. Atitudinii iresponsabile sartre-riene, Aron a opus un model de conduită bazat pe analiză logică, sociologică şi psihologică a situaţiei cu luarea în calcul a riscurilor eventualelor acţiuni. Atitudinii chibzuite, de multe ori lente şi întârziate ale unora ca Aron, Sartre a opus un comportament bazat pe emoţie, curaj şi spirit militant… Personal consider că relaţia Sartre-Aron nu este una ireductibilă, iar o întâlnire a celor doi nu este cu totul imposibilă. O asemenea întâlnire poate avea loc. Albert Camus – calea de mijloc, bolnăviciosul Albert, uitat, mort prematur.
Revenind la Aron şi la galeria de portrete intelectuale care constituie, în viziunea sa, „Les étapes de la pensée sociologique”, vom reţine doar două lucruri care contează: metoda lui Aron şi criteriile de selecţie. Nu vom intra în abordările propriu-zise ale filozofilor şi sociologilor prezentaţi de Aron, deşi o simplă enumerare ar fi necesară. Ei bine, dacă ne închipuim sociologia ca o casă, atunci pereţii ei, stâlpii pe care se ţine acest edificiu al ştiinţei sociologice sunt(după Raymond Aron): Montesquieu, Comte, Marx, Tocqueville, Durkheim, Pareto şi Weber. De departe, Marx este cel mai cunoscut dintre ei. Este filozoful, sociologul, profetul, economistul, politicianul (mai slab în acest domeniu, dar totuşi prezent) de la care s-a revendicat, nu doar în sens ştiinţific, aproximativ 1 miliard de oameni şi o duzină de ţări situate practic, în toate regiunile Terrei. În mare parte, influenţa sa a ţinut de aspecte extraştiinţifice sau pseudoştiinţifice ale operei sale sau a izvorât din echivocurile şi incoerenţele de care abundă o bună parte a scrierilor marxiste. Anume din acest motiv, dar şi din alte câteva care vor ieşi la iveală, sper, din context, vom reţine din scrierea lui Aron doar metoda de care se conduce şi criteriile de selecţie a sociologilor.
Consider o soluţie de bun simţ să discutăm pe şi despre Marx, pe şi despre Weber sau Pareto în baza unor scrieri proprii ale lui Weber sau Marx şi nu în baza unor interpretări ale lui Marx sau Comte, fie ele inteligente, obiective sau ştiinţifice.
Vom vorbi doar despre Aron, pe baza unor citate din Aron, şi nu despre Marx, pe baza unor citate din Aron, Althusser sau Sartre.
Ideea directoare, din care s-a născut această galerie de portrete şi vârfuri ale gândirii sociologice este o întrebare privind sociologia şi rolul ei în cele două societăţi antagoniste ale secolului XX: cea sovietică (de inspiraţie marxistă, căreia Aron îi zice simplu, ideologie, din motivul că ea comportă, pe lângă studii şi analize, o mulţime de elemente iraţionale şi extraştiinşifice precum dogmatism, determinism, speculaţii filozofice şi dialectică atotputernică) şi cea occidentală, de inspiraţie mai ales americană, numită de Aron sociografie, care utilizează pe larg metoda anchetelor, a chestionarelor, sondajelor de opinie, statistica demografică etc.
La prima vedere antagoniste, sociologia globală sovietică şi cea parcelară americană, pot fi îmblânzite în câteva puncte.
Unul din ele ar fi ţările zise subdezvoltate. O analiză empirică (sociologie de tip american) făcută societăţilor din Lumea a Treia ar putea scoate la iveală că multe din greutăţile cu care se întâlnesc aceste ţări pe drumul modernizării şi dezvoltării ţin de sistemul de relaţii economice tradiţionale, de organizarea socială, de credinţele şi tabu-urile religioase, de criteriile morale ale societăţii date. Este foarte probabil ca, la sfârşitul unei asemenea anchete, sociologul empiric american sau occidental să ajungă la concluzia „sovietică şi dogmatică”, că doar o revoluţie sau o terapie de şoc aplicată de un regim politic revoluţionar ar putea elimina aceste bariere sociale.
Un alt punct ar fi moştenirea comună a celor care-şi zic sociologi, chit că se află pe părţi diferite ale baricadei. Sovietici sau americani, francezi sau australieni, unguri sau români, sociologii utilizează în munca lor un set de instrumente creat de nişte figuri ale trecutului, nişte indivizi între care există o continuitate numită „gândire sociologică”. „Comment méconnaître la continuité entre Marx et Max Weber, entre Max Weber et Parsons et, de même, entre Auguste Comte et Durkheim, entre ce dernier, Marcel Mauss et Claude Lévi-Strauss?” (p.15)
„Gândirea sociologică” a cristalizat, elaborat şi format ceea ce noi numim astăzi ştiinţă sociologică, care este, conform definiţiei date de Raymond Aron: studiul ştiinţific al socialului ca atare, fie la nivelul primar al relaţiilor interpersonale, fie la nivelul superior al claselor, naţiunilor, civilizaţiilor, sau, pentru a utiliza o expresie curentă, al societăţilor globale.
Este o definiţie comodă şi utilă. Mai întâi pentru că nu conţine echivocuri sau speculaţii filozofice. Studiul relaţiilor sociale, la orice nivel, poate fi lesne operaţionalizat, adică, transformat în cifre şi relaţii statistice, în al doilea rând, definiţia conţine şi o limită, un plan dincolo de care evenimentele, faptele, teoriile şi interpretările nu i se mai supun. Dincolo de limită vor fi interpretările socialului prin prisma unor monisme filozofice, sau unor necesităţi şi legităţi economice, religioase şi psihologice.
Pe parcursul cărţii, metoda lui Aron va consta deci, în analiza teoriilor şi interpretărilor propuse de galeria sociologică, fără referinţe sau plonjări în dezbaterile lingvistice sau de alt gen care s-au iscat în jurul unor nume (se înţelege de la sine, că figura cea mai controversată este Marx, iar confuziile şi interpretările spectaculoase sunt extraordinar de multe anume în zona „marxistă”).
De ce aceşti 7, şi nu alţii 20 printre care şi Sorokin, Spencer, Saint-Simon sau Parsons? Aron vă răspunde: „Auguste Comte par l`intermédiaire de Durkheim, Marx par la grâce des révolutions du XX-e siecle, Montesquieu a travers Tocqueville et Tocqueville a travers l`idéologie américaine appartient au présent.” (p.17) Adică, nu e vorba de a aduna sociologii exotici sau cei care au născut idei năstruşnice, dar inutile, ci de a-i prezenta pe cei care sunt valabili şi astăzi, care au spus un cuvânt ce-şi menţine valabilitatea şi greutatea şi astăzi. Chiar dacă a anume atitudine romanţată este recunoscută de Aron însuşi: „Les portraits et plus encore les esquisses (or, chacun de ces chapitres mérite plutôt d`être appelé esquisse que portrait) reflètent toujours, a un degré ou a un autre, la personnalité du peintre.” (p.19).
Departe de a considera că face descoperiri sau interpretări epocale, departe de a pretinde că spune lucruri noi şi neştiute, Aron recunoaşte: „Mes conclusions appartiennent a l`école anglaise, ma formation vient surtout de l`école allemande.” (p.21). sociologia, şi implicit, filozofia pe care o degajă atitudinea lui Aron este una a calmului, a atitudinii chibzuite şi rezervate faţă de tentaţiile emoţiilor colective, a raţiunii care trebuie să fie cu un pas înaintea emoţiilor. Mai ales când e vorba de ştiinţă. Există o vorbă celebră precum că somnul raţiunii naşte monştri. Graba ei – la fel.

Page 2 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén