Oct 15 2012

Fiul celeilalte – Le Fils de l’autre (2012)

Vitalie Sprînceană

– Dacă vrei, poți deveni evreu…

– Ce înseamnă ”dacă vreau”? Am fost circumcis, am făcut bar mitzvah (un fel de comuniune),  am frecventat ieșiva (școala religioasă) și am ținut sărbătorile religioase. Am trăit întotdeauna în acest fel… Rabi, ați spus că sunt unul dintre cei mai buni elevi.

– Iudaismul nu e o convingere, Joseph. E o stare spirituală atașată propriei tale naturi. Mama ta adevărată nu e evreică și deci nici tu nu ești. Încă nu.

– Eu nu m-am schimbat! Și…cel cu care am fost schimbat?

– El a fost născut evreu după mamă. Aceasta e natura lui.

– Vreți să spuneți că el e mai evreu decât mine?

– Așa e.

– Dar el e arab! E arab!

 

Recomandarea a venit via Roger Ebert, iar filmul m-a prins mai ales pentru că m-am lăsat atras în niște discuții cu privire la identitate, la consistența și, de ce nu, rostul acesteia.

Câteva cuvinte despre subiectului filmului: o familie descoperă că fiul lor pe care l-au crescut, nu e feciorul biologic. Investigațiile arată că copilul a fost confundat cu un alt copil pe când se aflau în maternitate. Contează? În general nu, dar în acest caz, faptul e de o importanță enormă: un copil a fost crescut în tradiția iudaică iar celălalt e musulman. Și ambii trăiesc în Israel, doar că pe părți opuse ale Zidului. Și au mai fost învățați să se urască. Fiecare băiat pricepe că el, într-un anume sens, nu e el și că adevărul său biologic e diferit de cel cultural.

Întregul film e despre aducerea acestei disonanțe într-un punct de compromis. Pe alocuri e hazliu – eu nu mi-am putut stăpâni râsul la momentul menționat la începutul postului în care ravinul explică unui băiat evreu ce i-a fost elev de ce acest băiat nu e evreu din cauza naturii sale. Și copilul pricepe că e o înșelăciune la mijloc, de vreme ce ”natura” nu trimite spre nimic mai mult decât un joc de cuvinte.

Un drum spre biologic nu înseamnă întotdeauna un drum înapoi.

Mai e acolo o natură – cea a legăturilor părintești. Mamă-fiu. Tată-fiu. Mame-tați-fii. Familia extinsă. E un fel de natură ce reușește să demoleze cercurile sociale și culturale ce înfășoară pe ambii eroi: religia, ideologia urii și clivajele politice. La final familiile separate se contopesc într-o familie unică și extinsă. Diversă ca religie și ideologie. Dar unită ca sentiment.

Nu pot emite judecăți despre plauzibilitatea filmului. S-ar putea să fie mai degrabă din zona doritului decât a posibilului. Pe de altă parte, există numeroase familii mixte israeliano-palestiniene,  cu probleme de legiferare, dar cu sentimentele în ordine.

Nu reușește, un film, să soluționeze dezbateri cu barbă și interese, precum cea identitară. Dar e o meditație. La legăturile ce se găsesc în biologic. Și care sunt ulterior prelucrate cultural. La empatiile ce-și au origini în umanitatea noastră comună. La dușmăniile ce se nasc din lecturi ”naționale” diverse. M-a pus pe gânduri.