Sînt suficient de ”bătrîn” încît să îmi amintesc primele zile ale ”on-line-ului” de la sfîrșitul anilor 90. În 1998, la o tabără de vară la Ivancea am văzut prima oară ”calculator cu ecran color” (primele computere Pentium, dacă nu mă înșel), internet și DOOM (toate trei au venit în același moment și am avut unul din marile șocuri ale vieții).La prima mea școală, de la Coropceni, nu avusesem niciodată calculatoare așa că lecțiile de informatică erau exclusiv despre conversiunea unor numere dintr-un sistem de numărare în altul. La Horodiște, unde m-am mutat în 1996, școala, fiind mai nouă, avea cîteva calculatoare sovietice din anii 80, УКНЦ (Электроника МС 0511). Alea erau cu monitor alb-negru și oricum, pentru un om care nu văzuse așa ceva, erau chestii cosmice. Cu ocazia asta la lecțiile de informatică am început să facem și alte lucruri decît conversiunea numerelor: programare în Basic și Pascal…În 1998 școala a primit un lot de Pentium-uri și fericirea noastră nu avea margini. Ne imaginam viitori programatori și programatoare, visam că o să scriem programe care o să ne rezolve ecuațiile de gradul 2 automat, să nu stăm noi cu orele să ne chinuim cu ele,Doar că, lecțiile noastre de informatică au început să coincidă cu orele cînd electricitatea era deconectată (știu că sună a paleontologie dar pe durata aproape a zece ani am avut întreruperi de electricitate și aveam curent, de fapt, din două în două ore).Adică, aveam calculatoare noi, dar nu aveam electricitate.Lecțiile de informatică, văzute de azi, erau caraghioase: mergeam în cabinetul de informatică, ne așezam în bănci în fața calculatoarelor deconectate și reci și scriam un algoritm pentru Pascal în caiet (dar nu aveam cum să îl rulăm să vedem dacă merge), iar proful îl verifica cu pixul roșu dacă am făcut tema corect…După Pascal am trecut la Windows, apoi la Word și Excel, toate învățate în același mod – proful desena programul pe tablă iar noi îl copiam în caiet și descriam acțiunile necesare pentru a lucra cu programul. Seara, la lumina lămpii de gaz, scriam ”algoritmi” în Pascal.Printre multele (și frumoasele) amintiri este una în care proful a desenat un ecran cu Windows pe tablă și ne explica, cu creta, cum deschidem programele sau documentele de pe ecran: apăsăm de două ori rapid, zicea el, și ciocănea ușor cu creta pe tablă de două ori.Apoi ștergea ecranul și făcea un altul, cu un program: ciocănea de două ori pe tablă și ”deschidea” Word, apoi desena opțiunile din File, Edit, Format etc…(Proful nu știa, evident, engleza, pentru că toată lumea învățase franceză, și aproape de fiecare dată cînd apăs Save As, îmi amintesc cum el le citea chiar așa).Lucrările de control la informatică nu se deosebeau deloc de cele de la literatură. La ambele recitam – la literatură recitam poeme și poezii, la informatică recitam meniuri din Word și Excel.Calculatorul arăta bizar pe tablă și multă vreme nu am înțeles de ce în genere mai învățăm informatica fără computer (între altele, după absolvirea școlii nu am mai scris nici o literă în Pascal).Am învățat în felul acesta un fel de informatică… Cunoașterea aia mi-a fost cumva utilă – atunci cînd m-am așezat, în sfîrșit, în fața unui calculator, știam cam ce și unde e și a trebuit doar să dezvolt niște motorică…Mi-au revenit aceste amintiri în contextul experiențelor cu educația și viața on-line pe timpul pandemiei. Am avut experiență directă în acest an cu cîțiva școlari și am putut să văd că, așa cum era caraghioasă încercarea de a băga calculatorul pe tablă, inițiativa de a pune tabla în calculator a fost la fel de caraghioasă, neîndemînatecă și o improvizație de moment care trebuia să țină loc de ”gîndire strategică”… Elevi care se conectau de pe dispozitive diferite (unii de pe telefon, alții de pe calculator), profi care nu predau lecția și doar trimiteau temele pe acasă, cu rugămintea ca copiii să citească singuri lecția, lecții la care nu era obligatorie prezența, învățători care nu aveau nici tablete, nici calculatoare și care rugau un membru al familie, cu Viber, să țină comunicarea cu clasa, lecții ”practice” abandonate etc…Școala on-line nu s-a descurcat nici măcar cu misiunea sa minimă – de a transmite cunoștințe. Pe partea cealaltă, de ”instituție civică” – de cultivare a colaborării, de promovare a unor valori de cooperare, solidaritate, atitudine civică, grijă și empatie față de colegi – în genere a fost o ratare imensă.Pentru anii 90 lecția a fost că, învățămîntul ”despre online” poate fi relativ ușor integrat în educația ”tradițională”.Mă tem că, după 20 ani, lecția despre ”învățămîntul on-line” nu poate fi decît asta: acesta e un eșec. Școala nu trece în on-line doar pentru că educatoarele și educatorii vorbesc pe viber în loc de sala de clasă. Cooperarea, prieteniile legate, dialogul, întrebările, trăsnăile făcute cu ceilalți, valorile și comportamentul în situații în care e nevoie de curaj sau empatie – astea rămîn întotdeauna în off-line.Nu e nevoie de dispozitive, aparate și conexiuni mai bune – e nevoie de săli mai mari și de întîlniri față în față și în grup cît mai multe.