cateva opinii despre blog

Toată lumea, sau multă lume, are blog. Pe blog se scrie, se postează imagini sau fişiere video, se discută despre ce se scrie, etc.

 

Ȋnainte să deschizi un blog, te întrebi, probabil : « de ce vreau să deschid un blog ? »

 

De ce să vrei să deschizi un blog ?

 

Alte două întrebări. Prima : de ce să scriu ? Cînd deschizi un blog, scrii (faci şi alte lucruri, dar de foarte multe ori mai şi scrii). Cînd deschizi un blog, scrii. Dar de ce scrii ? De ce vrei să scrii ?

 

Cînd scrii, ai ceva de scris. De spus.

 

Cînd scrii, ai gîndit ceva, ai gîndit ceva şi ai decis că trebuie să scrii ceea ce ai gîndit. De ce, cînd gîndeşti ceva, vrei să şi scrii  acel gînd ?

 

Prima întrebare e aceasta : de ce scriem ? Mai bine spus : avem cu adevărat ceva de spus ca să ne apucăm de scris ?

 

Putem să facem legătura cu a doua întrebare.

 

Cînd ai un blog, scrii (crezînd că ştii de ce scrii). Dar scrii pentru cineva. Un blog înseamnă, printre altele, să te raportezi la celălalt. Un blog înseamnă să scrii, dar să scrii cuiva, să scrii pentru cineva, să scrii raportîndu-te la cineva (altfel, daca nu ai nevoie de celălalt, de ai mai deschide un blog ?). A două întrebare : cînd deschizi un blog, ce ai să-i spui celuilalt ? Ai cu adevărat ceva de spus, ceva ce ar atrage atenţia şi celorlalţi ?

 

Ȋntr-un cuvînt : de ce scrisul, de ce gîndul tău scris în public ? (adică pe blog, printre alte bloguri, deci în raport cu alţii, bloggeri sau non-bloggeri).

 

Atît.

autor: B.

p.s. biletul de mai sus a fost scris de un vechi și constant cititor al blogului și se face ecoul unor polemici purtate cu B. în privința oportunității deschiderii/menținerii unui blog. În dezbaterile cu pricina partitura mea e a celui care consideră că aproape oricine poate (chiar trebuie) să-și facă blog. Opiniile lui B. pot fi citite mai sus.

 

8 thoughts on “cateva opinii despre blog”

  1. cred ca asta ar fi raspunsul meu:

    https://www.spranceana.com/2007/11/26/blog-si-bloaga/

    Blogul, zic eu, este ziarul pe care fiecare şi-ar dori să-l citească zilnic. Altfel spus, blogul nu ar fi cartea, tabloul, muzica clasică sau bucata de granit cioplită pe care un om ar vrea s-o admire, în tihnă şi meditaţie, ci altceva. Pentru a înţelege un blog trebuie să înţelegeţi ce e aia ziar, revistă. Pentru a concepe relaţia blog-carte, bloggeri-scriitori, trebuie să pornim de la relaţia ziar-carte, ziarişti-scriitori ş.a.m.d.

    Nu pretind că spun mare lucru, dar am intenţia de a înlătura nişte confuzii durabile care generează frustrări în ambele tabere (ziariştii reping bloggerii din motivul că nu respectă „deontologia profesională a jurnaliştilor”; scriitorii, la rândul lor, incriminează bloggerilor că ar fi superficiali, potenţiali scriitori rataţi şi, că ar compromite câmpul artistic etc). E o neînţelegere dublă aici, pe care mă gândesc s-o clarific.

    Contradicţie: dacă blogul este un soi de ziar, de ce autorul lui citeşte şi ziare? De ce nu-şi este suficient?

    Răspuns: pentru că blogul este ziarul propriu, ziarul-ideal pe care fiecare şi-ar dori să-l citească zilnic, iar lectura celorlalte îi ajută să se poziţioneze mai bine, să se delimiteze, să-şi construiască de unul singur acel liant cu lumea şi…îl alimentează cu informaţie, cu hrană informaţională. Blogul este ziarul cu care ai dori să-ţi bei cafeaua, să priveşti un meci de fotbal, să consumi cîrnaţi de Pleşcoi sau palincă. Este aperitivul care te pune pe picioare, acel „Bună dimineaţa!” care te trezeşte şi îţi dă hrană intelectuală pe toată ziua, vasul informaţional şi spiritual în care se vor depune restul senzaţiilor şi trăirilor de peste zi…

    Ziarele, pot fi de tot soiul, de toate categoriile, pot fi diferenţiate pe criterii de profesionalism, obiectivitate, seriozitate sau creativitate, sau în funcţie de caracterul lor: de divertisment, sport, lecturi, de gândire, dar blogul este acel tip de ziar personal pe care îl scrii tu, este Eu-l care imprimă unitate psihologică şi intelectuală trecerii timpului numită zi. Blogul este ştirea, articolul cu care ai vrea să fii trezit dimineaţa.

    Mi se pare oarecum frivol antagonismul ziar-carte, asta din motivul că nu-mi place gândirea în alb-negru, dar şi din ideea mea că faptele şi procesele sociale nu se aşează în perechi antagoniste ci mai degrabă pot fi ordonate de-a lungul unui continuum cu trecere liberă în ambele direcţii.

    E, ziarul şi cartea, blogul şi cartea, pentru că asta e tema iniţială a reflecţiilor mele, îmi apar ca fiind două procese individuale situate în două puncte diferite ale acestui continuum, dar nicidecum opuse.

    Diferă prin natura şi esenţa lor, nu însă prin vre-un statut ontologic diferit.

    Blogul (ziarul) este situaţia existenţială a omului în lumea concretă, încercarea lui de a stoarce sens din trecerea timpului, actul prin care „fură” de la cotidian cărămizi pentru un viitor, procesul prin care îşi dobândeşte focul intelectual la care se încălzeşte, trăirea de către individ a timpului istoric concret, a cotidianului, a clipei. Prin aceasta, blogul este legătura omului cu lumea, nu ruptura lui cu ea, aşa cum sugerează unii falşi iconoclaşti ai „autismului virtual”. Blogul, ca şi ziarul este cordonul ombilical care leagă omul de un real anume. Blogul este deci procesul lent, sinuos şi dificil de creştere a individului, nu ţelul (cum este cartea). În acest caz, blogul este un proces „biologic” de dezvoltare a individului, a cărui finalitate ar putea fi cartea sau oricare alt proiect intelectual personal. Blogul – metabolismul zilnic prin care stomacul nostru intelectual digeră alimentele culturale, spirituale, intelectuale, religioase, economice, politice, tehnologice sau de alt gen.

    Nu avem de ce să ne indignăm că blogul este nereuşit, că nu are caracter de carte sau că nu ar fi îndeajuns de rupt de cotidian, că nu este „estetic”, că e prea trendy, cool sau hippy. E ca şi cum ai reproşa unui ziar că este prea cufundat în noroiul clipei contingente. Blogul şi eternitatea sau gloria literară sunt contradicţii în termeni, realităţi de alt ordin. Blogul este calea (presărată, aşa cum se cuvine, cu etape, porţiuni, multă transpiraţie şi desigur, suficienţi şmecheri şi ispite care încearcă să te întoarcă), Tao spre creaţie, spre Universal, dar ca orice cale, are şi noroi, şi praf existenţial, şi cotidian trivial, şi multe altele…

    Ieşirea din universal se produce abia prin finalizarea procesului de maturizare, prin coacerea fructului, adică prin depăşirea blogului, prin ieşirea din cotidian. Universalul nu se poate face decât printr-o rupere a legăturii cu particularul, cu cotidianul futil…

    Blogul (ca şi ziarul) – trăirea concretului, construcţia publică a Eu-lui. Şansa unui blogger: să se maturizeze între pereţii de sticlă, să fie permanent sub observaţie şi să primească „apa vie” a colaborării cu ceilalţi.

    Blogul nu poate fi citit în afara evenimentului cotidian, la fel cum indigestia nu poate fi tratată fără a se vedea ce s-a consumat în ziua concretă, nu ce mănâncă omul în general.

    Cartea – ieşirea din concret, universalizarea singularului (chiar dacă o carte povesteşte despre un eveniment unic, ea îl separă de context, pentru a-l prinde, îl captează în mii şi mii de gratii teoretice pentru a-i divulga cauzele şi urmările). Situaţie anistorică. Construcţia unor situaţii-tip, hărţi existenţiale care pot fi „citite” şi „jucate de mii de ori” fără să fim nevoiţi să apelăm la cotidian („Banchetul” lui Platon, Biblia sunt citite de peste 1000 ani, fiecare lectură fiind un nou eveniment, un ziar, un „blog”, nu însă şi o modificare a cărţii, care rămâne deschisă pentru noi lecturi şi interpretări, pentru noi bloguri – vezi, bunăoară iniţiativă interesantă a Gramos-ilor: „Să citim împreună „Etica Nicomahică” a lui Aristotel).

    Reply
  2. Ȋnţeleg ce vrei să spui, dar cred că ai schimbat termenii discuţiei, cred că ai schimbat întrebarea de la care am pornit.

    Ȋntrebarea mea era: avem cu adevărat ceva de spus, pentru a ne apuca de scris? (mai tîrziu am adăugat: scrisul în public, pe blog ; dar, la drept vorbind, nu contează, acum, prea mult acest detaliu).

    Avem cu adevărat ceva de spus că să ne apucăm de scris ?

    Iar întrebarea ta, daca văd bine, este : prin ce se deosebeşte blogul de alte spaţii ale scrisului (ziarul, cartea) ?

    De fapt, eu nu întrebam care sunt trasăturile distinctive ale blogului (iar tu, am impresia, asta faci : îndepărtezi nişte confuzii, faci nişte clarificări : şi asta pentru a înţelege mai bine statutul şi trăsătura specifică a blogului).

    Pe mine nu mă interesează locul unde apare scrisul (cel puţin nu mă interesează acum). Pe mine mă interesează scrisul ca atare. Nu locul unde apare scrisul, ci simplul fapt de a scrie (indiferent unde). Dacă ne gîndim la acest lucru, la acest simplu fapt de a scrie, atunci întrebarea mea este : avem cu adevărat ceva de spus pentru a ne apuca de scris ?

    Aceasta e întrebarea mea. Cu restul, cu spaţiile scrisului, cu locul unde scriem, cred că ne putem lămuri mai tîrziu.

    Reply
  3. grea intrebare…una care, pentru a folosi un limbaj matematic, n-are solutii in multimea “numerelor reale”..altfel decat ca una retorica nu pot trata interogatia: Avem cu adevărat ceva de spus că să ne apucăm de scris ?
    si ma tem ca n-o sa reusim sa raspundem prea usor la ea…
    ma gandesc insa daca nu intrebi prea mult, daca argumentul care se desprinde din intrebare (a vorbi/scrie doar cand se gaseste ceva de spus) n-o fi cumva prea greu pentru discutia asta si prea imprecis asstfel incat sa explodeze intreaga discutie…
    avem ceva cu adevarat de vorbit ca sa ne apucam de vorbit? suntem oare in drept sa vorbim doar atunci cand avem ceva cu adevarat grozav de zis? ma tem ca raspunsul e negativ…ca vorbim si de dragul vorbitului, si de dragul de a ucide plictiseala, de a mentine o relatie, de a transmite o emotie…si cred ca in majoritatea cazurilor vorbim fara a tine cont daca vorbim ceva grozav…sau e invers? sau e altfel? copiii mici scriu ca sa invete a scrie, nu ca ar avea ceva de zis, la universitate invatam sa scriem referate, care iar nu-i tare mare grozavenie din partea continutului personal…asta pentru ca scrisul mediaza tare multe lucruri: comunicarea unor adevaruri, dar si invatarea, emotii dar si argumente…
    in mintea mea acesta serie de speculatii poate fi aterizata daca adaugam in discutie elementul “public”, adica blogul ca forma de scris public…si aici iar, ma tem ca nu exista raspunsuri a priori…blogul poate fi orice: de la adunatura de porno pe care o bag gramada ca sa-mi fie la “indemana” la culegerea de stereotipuri si texte interjectice: uau, eu, ura la texte sofisticate despre sexul ingerilor…si tocmai aceasta maleabilitate a blogului e ceea ce argumentez eu ca este motivul din care merita sa scriem pe bloguri, chiar daca nu avem nimic important de spus…cateva motive: aduni prieteni(nu divulg nume dar is multi oamenii cu care m-am cunoscut prin itnermediul blogului/forumului/internetului – ar trebui sa-ti arat o limba mare ca si cu tine tot acolo ne-am cunoscut in zorii internetului moldav), poti gasi un job (eu am obtinut 2 joburi datorita blogului, pe una o mentin inca), schimbi idei, cresti si esti crescut…pentru mine, care n-am avut invatatori buni si am cam prins totul personal, ultimele doua-s foarte importante, cruciale chiar…pentru ca blogul m-a conectat la comunitati de oameni pe care altfel nu i-as fi gasit…e ca si cum ai discuta cu cartile din biblioteca…
    ca sa finalizez: nu cred ca pot raspunde la intrebarea: cand trebuie sa ne apucam de scris si cand vine momentul in care ai ceva important de spus? e un sentiment intern…dar e si un maximalism care poate fi daunator, zic eu…pentru ca inseamna a fi prea critic cu tine si a nu-ti da o sansa…un scriitor bun, din cate stiu, scrie si multa maculatura, si face si un roman…asa e chestia asta: scrisul, o meserie, care se invata cu greu…
    mai e si participare intr-un spatiu public…eu consider asta la fel de importanta…asta e vocea mea…

    Reply
  4. Buna ziua
    Va scriu in speranta unui schimb de linkuri – 3 way link exchange – in sensul ca eu voi pune linkul dumneavoastra pe site-ul http://iasi-city.com iar dumneavoastra imi adaugati un link catre http://iasi365.com cu titlul Iasi (fara diacritice)
    Astept raspuns de la dumneavoastra indiferent daca acesta este pozitiv sau negativ
    Va multumesc anticipat si va doresc multa sanatate si toate cele bune.

    Reply
  5. De acord, probabil ca trebuie să facem nişte nuanţări.

    Ȋntrebarea pe care am pomenit-o, o vedeam ca pe un exerciţiu critic şi, dacă vrei, etic: « am cu adevărat ceva de spus? » – adică : sunt mai întîi atent la ceea ce mă preocupă, la ceva ce mi-a atras atenţia, la un lucru care nu-mi este indiferent. Pe scrut, ceva mă interesează. Pentru că mă interesează, pot să formulez întrebări şi să încerc să răspund. Pot să scriu. Eu cred că scrisul trebuie să fie viu, să fie animat de ceva : de o curiozitate, de un lucru la care ţin, care nu-mi este indiferent. Altfel, dacă mă apuc să scriu aşa, căzut din cer… Unde vreau să ajung, la ce bun fac lucru ăla dacă habar nu am ce importanţă are el pentru mine ? Un pic de conştiinţă critică, un exergiţiu de igienă cu propriul sine, o atitudine în raport cu mine însumi : aici voiam, acest lucru nici nu l-am pomenit, să ţintesc.

    Sunt sigur că (în fine, aşa cred) nu poţi să cazi în speculaţii (în sensul prost al cuvîntului, că speculaţie nu înseamnă să vorbeşti verzi şi uscate) generale dacă faci acest exerciţiu critic. Ȋntrebările pot deveni mai precise dacă ceva te interesează cu adevărat.

    Cei care cred că a pune acest gen de întrebări înseamnă să cazi în abstracţiuni fără conţinut, că aceste întrebări nu pot fi decît retorice, se înşală. O întrebare vie nu este, nu poate fi o întrebare fără conţinut.

    Dar, desigur, nici eu nu am fost prea limpede…

    p.s pe urmă, adevărat, limbajul, scrisul, au şi alte funcţii: “dă-mi o cană cu apă” nu necesită un exerciţiu critic 🙂 dar noi, se pare, despre altceva vorbeam.

    Reply
  6. cred ca se gaseste prea mult ego-centrism in dilema noastra…vedem lucrurile doar din punctul de vedere al lui eu. daca scriu. daca nu scriu. daca merita sa scriu. experienta mea personala imi zice altceva. scrisul e comunitate: tu scrii, dar simti ochiul cititorilor, dialoghezi cu ei, alegi lucruri care crezi tu ca i-ar interesa…te cunosti nu doar pe tine, ci si pe ei, cititorii tai. de aia merita s-o faci, fara a te gandi daca zici lucruri importante si cu adevarat grozave.
    sa revin la blog, cunosc bloguri in care autorul nu zice aproape nimic, cu exceptia, iaca un link fain..si baga link-ul.si fac sute de asemenea link-uri spre carti, filme, cantece, articole, imagini…si tac…si-i tare multa vorba in tacerea aia..

    Reply
  7. pai, se scrie mult dintotdeauna…”prea mult” in raport cu ce ramane…si ce merita..dar, vorbeam mai sus de polivalenta scrisului…care indeplineste o multime de functii…transmite, leaga, comunica…n-ar trebui sa evidentiem doar una, cea de a comunica ceva important. scrisul transmite si banalitati…si mai si creeaza comunitati, intre oameni, intre toti oamenii…

    Reply

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.