blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Tag: los angeles Page 1 of 2

11. Los Angeles in imagini (2)

Un fel de a sfida legătura cu solul…

Noul Mesia al erei informaționale…


Peisaj urban.

Alt peisaj urban

Gândire publicitară creativă.

Sticlă, luciu…Centrul orașului e curat și pustiu și gol. Un muzeu în aer liber conservat în formalină.

Străzi high-tech.

Pasiuni personale.

Stradă…

el n-a trăit visul american.

avem di tăti, intraț și cumpăraț.

Afaceri de familie.

Cimitir simbolic pe plajă…

carte poștală.

cine-i mai mare?

răspuns la întrebarea precedentă.

punctul de sfârșit al unei străzi legendare.

oldies.

când am ajuns la studiourile 20 Century Fox acolo se filma ceva…cred că un nou film cu polițiști ce salvează lumea de la un atac extraterestru…în fapt, priveliștea era atât de cuminte și de calmă…

apus la Santa Monica Beach. Pamela Anderson nu era acolo. Și bine făcea.

Din cauza limitelor tehnice ale machetului blogului, pozele au fost micșorate încât să se cuprindă în cei 600 pixeli lățime regulamentari. Pentru multe poze redimensionarea a avut efecte catastrofale. Pozele originale cu rezoluție maximă pot fi găsite pe albumul personal de pe Picasa (acces public)

10. Los Angeles. nume

Nume. Cele publice reprezintă câmpuri de bătălie politice (cele private de multe ori sunt un blestem/har purtat pe toată durata vieții). Aproape oriunde: bătălia pentru strada Pușkin. Pentru bulevardul Grigore Vieru…

Los Angeles-ul mustește de nume hispanice. Santa Monica, Santa Barbara, Figueroa, Pico, Sepulveda, San Vicente, Marina del Rey, Mar Vista, Santa Rosalia, Alameda, San Pedro, El Sereno, Santa Ana, El Paso, Los Feliz,

Se găsesc și destule cu nume americane. Dar totuși multe poartă nume hispanofon. Și mai curios: unele nume au fost moștenite hăt din vremea dinaintea ”cedării” Californiei de către Mexic în urma războiului mexicano-american din 1846-1848… De exemplu: bulevardul Pico poartă numele lui Pío Pico, ultimul guvernator al provinciei mexicane Alta California… Santa Monica e numele dat de spanioli în anii 70 ai veacului optesprezece unei părți a regiunii, locul unde stă azi orașul cu același nume. L-au păstrat americanii… Strada Figueroa, care trece prin chiar centrul Los Angeles-ului duce în spate numele altui guvernator mexican al Californiei (tot de pe vremea când California aparținea Mexicului) – generalul José Figueroa. Și-s foarte multe…Nu știu de ce fac americanii asta, că nu i-ar fi costat prea mult să bage vreo 5 Parisuri, 3 Moskove, 6 Strasburguri și niște Middletowns pentru a ”americaniza” toponimia…O fi comoditate, o fi lipsă a unei ranchiuni istorice…

Asta contrastează mult cu practicile onomastice politice utilizate în zone ca Moldova, unde străzile și-au schimbat complet numele de vreo 5 ori pe durata unui veac. Unde  nu se găsesc prea multe străzi ale unor oameni ce au eliberat orașul de naziști, unde nu încape o stradă a donatorilor de sânge, unde nu e loc pentru martiri creștini, ilegaliști comuniști, preoți-eroi și oameni teferi din toate vremurile adunați grămadă…

Eu încă mă găsesc în uimire.

9. Los Angeles in imagini (1)

Atelier…pentru blugi…

Avenue…

Ocean. Cel care ar fi cica Pacific…Era agitat.

Bulevardul Hollywood…

Aici se găsesc Oscaruri… Dar și se dau.

O inscripție în zare…

Idolatrie…

Show…

UCLA…

UCLA iar…

Nocturnă…

Downtown…

8. lumini. noapte

N-am mai văzut nicăieri așa o diferență între fața nocturnă și cea de zi a unui oraș ca în Los Angeles. Nu-i vorbă, lumini multe are și New York, și Washington DC sau Boston, ca să pomenesc doar locurile pe care le-am văzut. Orașele astea sunt luminoase atât ziua cât și noaptea. Timesc Square poate fi admirat în orice oră a zilei, bunăoară, la fel de incandescent și viu. Dar Los Angeles e ceva aparte.

Ziua orașul se stinge și se acoperă cu o pătură strategică de praf, nisip și smog. E murdar, inatractiv, înghesuit, în pofida imensității spațiului pe care se întinde. Aproape depresiv.

Noaptea însă lucrurile stau diferit. Radical diferit. Atât de diferit încât pare că cineva a schimbat orașul vechi și a pus altul în loc. Fiecare bodegă, cârciumă, hotel se aprinde și din spatele stratului de praf țâșnesc fluvii de neon: un stâlp sumbru, cu o inscripție ruptă și prăfuită, al cărui colț pare că acuș se rupe și care stă în mijlocul unui șopron de lemn și beton vopsit în roz, e, stâlpul se aprinde noaptea, becuri încep să-i fugă de la un capăt în altul, în miljocul lemnului se aprinde o siluetă arzândă de femeie goală și aflu cu stupoare că-i un fel de club de dans. Cu fete. Dacă ziua n-aș fi intrat în el nici măcar impus cu forța, acum ispita luminoasă a transformat total spațiul. Așa-i și stația de vulcanizare. Chioșcul de prelucrare a blugilor. Alimentara de la colț. Depozitul de lemne. Farmacia. Hotelul de lux din Centru. Clădirea KPMG sau cea a Wells Fargo. O horă de lumini construită frățește de tot ce poate lumina: lampă, panou, fereastră, ecrane…

Avea Alex dreptate, în orașul ăsta chiar nu trebuie să crezi imaginilor. Nici celor de zi, nici celor de noapte. Că-s ambele amăgitoare. Los Angeles-ul e un oraș înșelător.

7. conferinte.

Adunarea Anuală a fostei Asociații pentru Avansarea Studiilor Slavice se desfășoară în Westin Bonaventura, un complex hotelier luxos în centrul Los Angeles-ului. Aproape de primărie. Și de districtul financiar. Anul trecut a fost la Boston, tot într-un hotel luxos, Mariott. Dar, zice Alex, care a mers acolo, asociația era mai săracă. Recepția a fost scurtă. Mâncare n-a ajuns, poapte pentru că grosul invitaților și participanților vine din țările fostei Uniuni Sovietice și lagărul socialist.

Anul ăsta asociația și-a schimbat numele. Își zice Asociația pentru Studii Slavice, Est-Europene și Euroastiace. Cică rebrandingul ar fi adus mai multe ruble. Și mai mult interes. Și recepția a fost mult mai bogată. Mâncare a ajuns pentru toți.

Trag cu urechea la masa oferită cu ocazia recepției oficiale: Jacques Rupnik oferă sfaturi tinerilor studenți și doctoranzi. Zice că-i cumva un fel de aer apăsător la conferință. Lumea se plânge că doctoratele în studii est-europene nu mai pot fi translate în joburi, că interesul politic pentru studiile sovietice și post-sovietice a scăzut dramatic, ori, în caz că există, ar fi de scurtă durată și sporadic, insuficient pentru a construi o carieră științifică. Rupnik zice că soluții au mai rămas. Căutați -le în strategiile de conectare a subiectelor voastre cu probleme globale. Chiar dacă conexiunea e forțată. Dacă scrii despre Bosnia și Herțegovina bagă niște referințe feministe. Ele se vând. La sloveni adaugă niște environmentalism și ecologism. Pe bulgari pune-i să dea lecții lumii despre cum să integreze minoritățile (pace, Maria Todorova), iar orașele de la frontierele sovietice să spună lecții despre multiculturalism…

Carte bună se face cu bani. Cu mulți bani. Iar asta înseamnă compromisuri cu subiectul cercetării, dar și cu conștiința. Unii le fac. Alții nu. Rupnik vorbea doar de strategii de succes.

Slaviștii din SUA împărtășesc o pasiune subtilă pentru Putin, chiar dacă VVP a rămas a fi cel mai criticat în articole, discuții și paneluri – fie pentru autoritarism, fie pentru ”băgami-aș picioarele în ea de democrație” (traducere aproximativă a ”Pusti nauzhit zhenu svoiu shi variti”, fie pentru limbajul imperial și obraznic (exemple: ce poate pricepe un ins fără viză de reședință din muzica lui Ceaikovschi, sau Doriți să mănânc solul din vaza cu flori ca să v demonstrez că în Rusia criză economică nu va fi?). Dar a făcut, pentru comunitatea academică și indirect, o treabă bună – a re-adus Rusia pe orbita intereselor politice americane. Interesele au vărsat, la rândul lor, saci de bani și atenție mediatico-administrativă pentru departamentele de slavistică, răvășite și secate de finanțe după prăbușirea URSS, când au fost învinuite, printre altele (vorbesc de sovietologi) că n-au putut să anticipeze descompunerea subită a Imperiului. Acum învinuirile au fost uitate. E din nou dragoste între factorul politic și cel științific. Complexul politico-științific a reintegrat în circuit ”pachetul” rus.

6. Los Angeles. New York. centru

Am o problemă cu orașele poli-centrice. Vine, cred, din obișnuința de a vizita un anume tip de oraș, cel  de inspirație europeană a cărui principală caracteristică e existența unor locuri ”sacre” a căror sanctitate se hrănește fie din îmbinarea unor tradiții istorice – orașul s-a clădit în jurul bisericii ori în preajma palatului regal, fie din decizii politice conștiente – centrul Parisului proiectat de Haussmann ar fi un exemplu.

Orașul ideologic, cel construit de sovietici n-a făcut decât să rescrie în mod sumar și politic spațiul, înlocuind biserica cu sediul comitetului orășenesc de partid.

E, orașele europene au ceva previzibil: centrul ține grămadă majoritatea atracțiilor turistice, politice, religioase și culturale. Aglomerațiile de turiști se deplasează încolo, la fel și cetățenii mai ”privilegiați” ce se întâmplă să aibă un job în zona centrală. Centrul conține locurile memoriei. Și pe cele ale uitării – consumul și petrecerea. Pe cele sfinte, și pe cele profane. Totul. Altfel trăiesc și se auto-construiesc orașele americane.

…Prima întâlnire cu poli-centrismul (rizomii lui Deleuze/Guatari ar fi taman la locul lor în calitate de exemplu) a fost la New York. Primăvara trecută. S-a întâmplat cu ocazia unei nopți nedormite pe care, din exces de somn și interes, am decis s-o dedic orașului nocturn. Doream să-l văd cum respiră noaptea. Dacă nu cumva sforăie. Dacă e gălăgios. Am stat, desigur, pe Manhattan – sună a plan bun pentru o noapte, și nici aia nu-i suficientă. Căci insula e enormă.

În jurul Pensylvania Station nu se moare de urât. Nici nu se doarme. Pentru că străzile adiacente nu se golesc niciodată. 24 ore din 24. 7 zile în săptămână. Tot se găsește cineva care a pierdut naiba știe ce în zona aia la orice oră a nopții: un tren spre New Jersey la 4 dimineața, cerșetori, vagabonzi, turiști ce beneficiază de spațiul cald al gării pentru a se adăposti de frigul străzii, alți oameni ce se grăbesc undeva.

Mai la vale, pe Wall Street, o liniște deplină a umplut strada. Chiar dacă se zicea că banii nu dorm. Că fluxurile financiare reprezintă un perpetuum mobile care, alimentat fiind cu lăcomie umană, funcționează la nesfârșit. Zicerea nu conține neapărat un adevăr – strada părea  pustie. Ea, cea mai cunoscută stradă de pe glob. Și cea mai temută, hulită, lăudată. Dormea.

Pe aceeași vale, parcul de unde se iau corăbiile spre Ellis Island sau Liberty Statue dormea și el străjuit fiind de flacăra gălbuie ce venea din torța statuii. Flacăra lega statuia de mal. Ziua treaba asta-i făcută de corăbii.

Pe Brooklyn Bridge era agitație – îndrăgostiți ce se sărută, bicicliști de noapte, joggeri, trenuri. De acolo se deschide și cea mai frumoasă priveliște asupra Manhattan-ului – un foc uriaș ce ardea multicolor, dar un foc călduț și inofensiv, pentru că focul ăsta lumina spații pustii, întocmai precum lampa ce o lasă gospodarul pe noapte afară ca să lumineze ograda, semn c-ar fi cineva acasă.

La Los Angeles spațiile au fost aranjate la fel. Doar că mult mai complicat. Și mai extins – distanțele-s enorme. Cred că ar fi vreo 30 km de la hotelul la care stau până în centrul orașului… În prima seară am mers în Downtown, adică în Centru. Cel administrativ. Care coincide (surprinzător oare?) cu cel financiar. Ușor de găsit pentru că cei câțiva zgârie-nori de sticlă din oraș se găsesc toți acolo, adunați grămadă. Un fel de New York local, cum ziceau Ilf și Petrov.

În jurul lor  se întinde o mare de case cu un singur cat aranjate în buline, parcele, grile și tăblițe tăiate exact cu rigla în linii drepte…

Centrul orașului era chiar pustiu. Aproape fără oameni. Adică rece. 2 feluri de inși se puteau vedea pe străzi. Primii sunt cei care prestează munca de foarte jos a bussinesului – lucrători în magazine și fast-food, chelneri, picolo, oamenii de la recepție, serviciul tehnic al hotelurilor. Ai doilea dirijează fluxurile de bani, produse, politici și decizii – cravate, pantaloni la dungă și serviete de serviciu se revarsă în străzi din clădiri.

Alți oameni nu erau. Adică turiști, gură cască, copii, bătrâni. Pentru că se găseau în altă parte.

Am aflat asta a doua zi, când ne-am dus să vedem biserica culturilor – bulevardul Hollywood. Care mustea de lume, lumini, voci, automobile, culori, limbi. Și vreo trei templuri/magazine scientiste, de parcă Ron Hubbard ar fi vreun Mesia coborât direct pe Hollywood Bulevard să dea starurilor vestea bună. Masonii și-au construit și ei o reprezentanță la Hollywood, ca să hrănească probabil teoriile conspiraționiste.

Bulevardul în sine nu-i mare bucurie pentru cineva care ar fi decis să facă o plimbare liniștită (oximoronic, dar credibil). Pentru că-s mulți turiști ce umblă agitat, fotografiază haotic, traversează aiurea strada sau se proptesc aiurea în mijlocul ei – taman acolo, în mijlocul drumului pe unde trece autobuzul se găsește un punct de observație excelent din care se poate fotografia Kodak Theatre, locul unde se decernează Oscarurile, ori, exact la roșul semaforului soarele formează o lumină interesantă deasupra Pagodei curtea căreia adăpostește plăcuțele cu autograful și însemnele palmei unor staturi… Alteori ești tras de haine, strigat, somat, convins, impus, rugat: am un deal pentru voi, ultimul tur al zilei spre inscripția Hollywood și, pentru voi că sunteți băieți frumoși și deștepți, și mai ales străini, mergem pe lângă casele unor staruri ca să vedeți cum se trăiește scump. Vrem la Mulholland Drive, spunem noi. Și mie îmi place Lynch, zice un irlandez îmbrăcat în tricoul echipei naționale de fotbal a Franței care ne inundă cu reduceri, ba 5 dolari că așa-i el, bun, ba alți 5 că i-am devenit simpatici. Dar, continuă el, nu facem excursii încolo.

Altul promite să ne dezvăluie un secret – chiar în locul pe care stăm noi ar fi fost filmat un film celebru, și încă altele vreo 3 s-ar găsi pe cale de a fi pornite…

E viață, lumină, vorbăraie. Fotografiem prin ochiurile unui gard metalic inscripția Hollywood ce se vede în zare și ne întoarcem acasă. Agitația a rămas acolo. Am găsit turiștii. Și unul din centrele orașului. Ar mai fi cică și altele. O să le căutăm.

5. multiculturalism

Derutat de abundența de culinărie și bucătării entice în Los Angeles. La doar 2 cartiere distanță de hotel se găsește un fast-food Mexican, unul American, un restaurant chinez, altul brazilian, un altul Mexican, o cantină mexicană. Pe bulevardul Pico e în genere haos: mâncare cosher, apoi salvadoriană, etiopiană (Little Ethiopia găzduiește restaurante etiopiene de toată mâna, clasa și prețul). Pentru toate buzunarele și gusturile, cum ar veni. Decidem să cinăm la mexicani. Am mai consumat mâncare mexicană, dar aici, în California, ne zicem că ar fi ”la mama ei”.

Intrăm în cantina mexicană (la restaurant e coadă mare-mare și ar trebui să așteptăm cel puțin o jumătate de oră-45 min). alături de noi ia cina o familie latino: mama, tatăl, 2 copii. Unul e mai vesel râde. Cina lor e oficială. Chelnerița adduce la un moment o bucată de cake cu o lumânare aprinsă. Întocmai ca un palmier de lumină. Zice niște vorbe în spaniolă mamei. După care intonează, susținută fiind de întreaga familie, uzualul Happy Birthday, to you!

L-au cântat de 2 ori.  După care chelnerița trece iar la spaniolă. Le era mai ușor.

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén