Dreptate mare și multă are Claude Lefort – orice teorie/ideologie ce susține că drepturile omului ar avea un caracter formal, deci superficial, ar trebui să aibă îndrăzneala de a spune asta unui deținut din GULAG sau unor oameni ce au supraviețut Srebrenica. Există diferențe între discuțiile teoretice, de fotoliu, și implicațiile practice, de frig și sârmă ghimpată.
Pe mulți dintre cei care, cu ocazia dezbaterilor din jurul Legii Anti-Discriminare, i-am auzit să pretindă că apără ”cultura, valorile și spiritualitatea națională” de practicile europene perverse, i-am văzut la mitinguri și proteste anti-cultură. Unii din ei au zădărnicit prezentarea spectacolului ”Monoloagele vaginului”. Pe alții i-am zărit că se împotriveau rulării filmului ”Codul lui Da Vinci” la cinematografele Patria. Biografii impresionante de lupători. Când cu cultura. Când împotriva culturii.
Nu-mi amintesc să fi avut vreun mare merit în dezvoltarea mea heterosexuală.. Înainte de pubertate nu mă interesau fetele. Nici băieții. Eram prea ocupat cu Insula Comorilor, Un căpitan de 15 ani, Tom Sawyer încât să mă interesez de fete. Aveam treabă – să construiesc castele, să cuceresc insule, să salvez popoare, să descopăr jungle.
Pe la o vreme, organismul meu a intrat într-o pană ciudată, însoțită de explozii hormonale și emoționale. A început să-mi crească păr prin locuri stranii, vocea mi s-a îngroșat, m-am înălțat.
Ieșit din pană, am căutat femei.
N-am avut nici un merit. Așa a funcționat alchimia corpului meu.
De aia mi se pare aiurea și total incorect să cer eforturi suplimentare – probe de normalitate, tratamente chimice, viață ascunsă – de la inși la care alchimia corporală a lucrat altfel și cărora le plac bărbații.
E o economie a dreptății la mijloc.
M-am prins de multe ori că eram abordat și apelat în limba rusă în Tailanda, cu toate că mă străduiam să țin gura închisă iar accentul meu în engleză, nu era probabil foarte perceptibil pentru urechile unui tailandez ce nu știe decât Yes și No….
Mă obișnuisem cu asta și în Istanbul, dar acolo, mi s-a explicat, localnicii strigă în rusă din motive pragmatice – majoritatea absolută a turiștilor ce împânzeau orașul la începutul iernii veneau din Federația Rusă. Localnicul care zice Privet! unui turist are certitudinea că în 2 din 3 cazuri limba maternă a turistului este cea din care Privet-ul face parte….
Unul dintre ghizii ruși stabilit de multă vreme în Pattaya mi-a oferit o explicație:
- Pentru tailandezi oamenii albi au cu toții o față unică și se deosebesc prea puțin unul de altul (mersi pentru reciprocitate, noi tot nu prea putem face diferența între 3 asiați). Totuși ei au prins un clenci care funcționează și care-i ajută să-i separe pe ruși/sovietici de restul…
Ultimii, adică europeni, americani, scandinavi au obiceiul să umble cu gura căscată de admirație pe plaje, printre palmieri și arbuști bananieri. Ei îs veseli, zâmbesc tot timpul, fac mutre prietenoase, fotografiază tot ce mișcă.
Foștii sovietici, din contra, plimbă pe plaje și prin nisipurile albe mutre sumbre și serioase, ce stau încrețite atât la masă, cât și la salonul de masaj sau la schimbul valutar. Ca și cum ar fi veșnic la serviciu, ca și cum, și în clipele de vacanță, ar rezolva probleme serioase de genul creării unei teorii unice în fizică ce ar combina relativitatea și mecanica cuantică sau rezolvarea conflictului israelo-arab.
Mutră serioasă înseamnă, în 80 % din cazuri, un ucrainean sau rus. Moldovean, în cazul meu.
După aia am încercat să mă înseninez…
Sper ca sărbătorile religioase ce vin vor crea ceva deschideri pentru sacru. Și mai multă atenție pentru lucrurile ce unesc oamenii, pentru că cele ce ne despart sunt prea la vedere și prea gălăgioase.
Imagine 1. O statuie a lui Buddha de la Wat Benchamabophit Dusitvanaram (Templul de Marmură), Bangkok, Tailanda.
Imagine 2. O icoană a Apostolului Pavel.
Între podurile ce leagă religii, credințe, ideologii religioase și lecturi sacre ale lumii, nimbul (aura) stă la loc de cinste.
Întâi pentru că face parte dintr-o asemănare imediat vizibilă, una care se aruncă direct în ochi atât turistului lipsit de sensibilitate teologică cât și expertului specialist în ale simțirii religioase. E la vedere imediată.
Apoi că trimite la invizibilități subtile – energii, câmpuri, lumini – ce se conțin în unele persoane și care se adună în intuiția corectă că omul bun (Hristos, Buddha, sfinții, inșii de treabă) e mai mult decât carne și oase.
În fine, pentru că propune o aristocrație etică a aurii – spre deosebire de credințele New Age ce dau cu generozitate oricărui om o aură, indiferent de portretul său moral, credințele tradiționale oferă aură doar celor care o merită, celor buni sau indivizilor ce și-au depășit în vreun fel condiția.
Religiile gândesc și simt în termeni asemănători. Patriarhiile, mitropoliile, bisericile, diocezele, moscheile, sinagogile și templele nu-s decât garduri și țarcuri ce închid intuiții universale.
Religia e o pledoarie pentru umanitatea comună a noastră, a tuturor. Biserica e negarea acestei unități și întemnițarea ei în carnete de partid.
Cel mai recent film al lui Aki Kaurismäki, Le Havre (2011), relatează istoria unui grup de emigranţi ilegali de provenienţă africană care doresc cu tot dinadinsul să ajungă în Marea Britanie, dar sunt reţinuţi de poliţia franceză de frontieră şi reîntorşi acasă. Un singur băiat de vreo 10-12 ani, Idrissa, reuşeşte să scape de arest şi se ascunde în oraş. Poliţia vrea să-i dea de urmă şi-l caută cu înfrigurare, dar băiatul beneficiază de ajutorul neaşteptat al unui lustruitor de pantofi, Marcel Marx (ins cu foste ambiţii de literat), de sprijinul cercului de prieteni ai lui Marcel, dar şi al poliţistului care are obligaţia să-l prindă. La final, cu complicitatea poliţistului, băiatul e trimis (ilegal din nou!) la Londra, unde lucrează mamă-sa (la fel de ilegal!).
În film întreg oraşul ţine, într-o nebunie a facerii de bine, cu băiatul: e complice la tăinuirea şi întreţinerea acestuia, apoi e săritor la nevoie pentru a aduna cele câteva mii de euro ce urmează a fi plătite contrabandiştilor locali, cei care îl vor duce pe Idrissa în Marea Britanie.
În fapt, oraşul se opune prin priviri ascunse, gesturi cu dublă semnificaţie, disidenţă legală şi acţiuni underground politicilor autorităţilor centrale. Ca şi cum oraşul s-ar afla sub ocupaţie străină! (N-am putut să evit asocierea între atmosfera închisă a filmului despre emigranţii africani şi cea a filmelor despre ocupaţia nazistă a Franţei, despre Rezistenţă şi despre curajul inşilor care au mers, făţiş ori pe ascuns, împotriva unor regulamente ce contraziceau bunul-simţ şi demnitatea umană.)
Finalul oarecum fericit al poveştii – Idrissa îşi împlineşte visul, chit că asta presupune încălcarea legii de cel puţin două ori – sugerează o idee subversivă, cea potrivit căreia legile şi reglementările juridice cu privire la statutul emigranţilor nu doar că sunt învechite şi total inadaptate la realităţile lumii contemporane, ci şi imorale.
Istoria copilului african Idrissa explorează într-un mod dramatic figura emigrantului, acest paria al lumii noastre, „unica figură imaginabilă a timpului nostru şi singura categorie în care putem întrezări limitele comunităţii noastre politice”, după spusele lui Giorgio Agamben.
Nicăieri nu se văd mai clar tensiunile înscrise în conceptul vag al „drepturilor omului”, moştenirea lui îndoielnică (dependenţa de un stat ce ar garanta drepturile), dar şi fundamentul său firav – „sfânta trinitate” stat-naţiune-teritoriu – decât în existenţa cotidiană, dincolo de marginile legii, a zecilor de milioane de emigranţi în mişcare.
Vedem zilnic aceşti sărmani la TV sau citim despre ei în presă, ori, dacă avem norocul să trăim într-o ţară dezvoltată, interacţionăm cu ei direct la bufet – mexicani şi salvadorieni prepară mâncarea la universitatea mea, inclusiv mâncare italiană şi franţuzească, tot ei fac curăţenie, iar majoritatea medicilor de la policlinică provin din India. Ei se înghesuie în bărci supraîncărcate pentru a ajunge din Cuba în SUA, din Africa în Italia şi Spania, ei traversează deşertul pentru a obţine joburi pe teritoriu american, tot ei depăşesc bariera rasismului pentru a munci la construcţii în Rusia sau Franţa.
La modul general, figura emigrantului acţionează şi ca o scenă pe care este disimulată constant artificialitatea ce locuieşte în chiar intimitatea presupuselor „esenţe” ale drepturilor omului, adică abisul ce desparte proclamata lor universalitate inalienabilă şi dependenţa lor de comunitatea politică a statului-naţiune.
Or, după cum arată practica legală şi politică contemporană, simplul fapt de a fi om nu garantează nicidecum dreptul de a beneficia de „drepturile omului”!
Un exemplu la îndemână: multe ţări, inclusiv din cele democratice, au făcut ilegal actul de a „încuraja sau ajuta” un emigrant ilegal (jurisprudenţa SUA reglementează aceste tipuri de comportament prin intermediul mecanismelor stipulate în the Federal Immigration and Nationality Act Section 8 USC 1324(a)(1)(A)(iv)(b)(iii)).
„Ajutorul” sau „încurajarea” nu au conţinuturi neapărat precise şi pot însemna oferirea de adăpost, hrană, refugiu şi asistenţă pentru cei căutaţi de poliţia de frontieră, dar şi servicii de transport sau legale. Adică aproximativ toate interacţiunile posibile între două fiinţe umane – una în situaţia disperată de a avea nevoie de ajutor şi cealaltă în postura de a-i putea oferi acest ajutor. Cum ar veni, legea penalizează şi trece în registrul crimelor emoţiile fundamentale ce construiesc registrul umanităţii – mila, compasiunea, empatia.
Contradicţiile abia aici încep, pentru că principiul legal care cere ca emigranţii ilegali să nu fie ajutaţi, ci, din contra, să fie denunţaţi autorităţilor, urmând ca acestea să-i interneze în lagăre pentru refugiaţi (o revenire „legitimă” a lagărelor de concentrare pe teritoriul european) ori să-i deporteze în ţările lor de origine, reprezintă mai mult decât o serie de proceduri imorale.
Ar fi vorba de o schizofrenie cultivată cu bună ştiinţă de discursurile politice ale vremii: pe de o parte, afirmarea agresivă a unor presupuse drepturi universale, zidite în însăşi calitatea noastră de a fi oameni, dobândite automat în momentul naşterii (ghilimelele pot fi adăugate aici oriunde!) şi de dragul cărora ar merita chiar uneori să ducem războaie, iar pe de altă parte – negarea zilnică şi constantă a acestor drepturi pentru unele grupuri sociale concrete, în ochii lumii întregi, adică într-un regim al vizibilităţii clare.
Emigranţii sunt reduşi la ceea ce Agamben numea la nuda vita, adică fiinţe umane a căror existenţă biologică nu presupune şi careva drepturi „umane”. E vorba de un act de excluziune temporar-permanent (nu-i aşa că nu există nimic mai veşnic decât lucrurile temporare?) a unor oameni din regnul uman, de retragerea abuzivă a statutului de fiinţă umană în virtutea unor considerente politice.
Se ştie unde duce drumul dezumanizării. Auschwitzul a fost posibil doar după ce inşi ca Eichmann au trecut şcoala de „negândire” conform căreia evreul nu mai era personalitate, nici persoană, şi nici măcar om.
Rebeliunea orăşenilor din filmul lui Kaurismäki mai are o semnificaţie – cea a unei vagi înţelegeri (care trebuie ridicată la rang de avertisment) că acest mecanism de deconstrucţie şi reconfigurare părtinitoare a „drepturilor universale ale omului” (înscrise în Declaraţia ONU, dar şi în alte documente fundamentale ce ne gâdilă amorul propriu) poate reprezenta un pericol şi pentru comunităţile domestice.
Odată consolidat prin elaborarea unor dispozitive legale, dar şi prin legitimitatea votului în nebunie pe care europenii îl dau unor partide populiste (există un paradox aici – politicile populiste sunt îmbrăţişate în temei de alegători cu predilecţie pentru valori „tradiţionale” – familie, religie, cultură, adică valori cu ferestre spre transcendenţă şi absolut, dar care, când e vorba de grupuri sociale ce nu le sunt pe plac, fac uz de cele mai sofisticate tehnici postmoderne pentru a justifica excluziunile bazate pe chef şi frică), mecanismul ar putea merge în orice direcţie. Francezii au inventat actul de retragere a cetăţeniei pentru elemente nesigure încă pe durata Primului Război Mondial şi l-au aplicat pe larg cetăţenilor de origine germană. Naziştii l-au utilizat din plin pentru a-i dezumaniza pe evrei. Mai târziu autorităţile sovietice foloseau tertipul retragerii cetăţeniei pentru unii disidenţi incomozi, aşa încât aceştia puteau deveni peste noapte apatrizi ori emigranţi ilegali fără drept de şedere pe teritoriul ţării în care s-au născut. Mult mai aproape de azi, adică anul trecut, serviciile secrete americane au asasinat în Yemen, fără un proces de judecată, pe cetăţeanul american Anwar al-Awlaki, pentru bănuite legături cu al-Qaida. Partea problematică a asasinatului ţine de lipsa totală a transparenţei – un cetăţean este suspectat (tainic), apoi ucis (tainic). Or, judecata, pe lângă aspectul reparării prejudiciului, mai are şi această funcţie de a institui transparenţă asupra modului în care cetăţenii tratează între ei sau cu statul.
La margini diferite, teroristul şi emigrantul ilegal reprezintă cele două figuri cruciale ale excluziunii legale atât de caracteristice vremurilor noastre.
Articol apărut în nr. 1-2 (207-208), ianuarie-februarie 2012 al revistei Contrafort.
Un început de dezbatere:
Daniel T. de pe Contributors.ro: În lumea contemporană, caracterizată printr-o explozie a sistemelor informaţionale, s-a creat o legătură indisolubilă între conceptul de societate informaţională şi guvernare. Tehnologiile actuale, permit materializarea conceptului metaforic de Panopticon. Un control în timp real a informaţiei. Justificarea e evidentă, rapiditatea adaptării la noul context, materializarea facilă a reacţiilor. Însă tehnologiile sunt doar un instrument. Care poate fi utilizat în diferite ipostaze…China, este unul dintre statele cele mai eficiente, din perspectiva unui Panopticon modern, transformând ideea istorică de Mare Zid, în noul Zid Tehnologic la nivel de Internet pentru orice idee care riscă să destabilizeze ordinea socială internă…Pentru ţările occidentale forma adoptată de Panopticon este una mai subtilă, îngrădirea se preconizează a se face printr-un mecanism mai adaptativ şi flexibil de izolare locală şi punctuală a unor entităţi care nu respectă anumite reguli impuse…Companiile private nu fac excepţie, devin o parte a noţiunii metaforice de Noul Panopticon. Twitter[ix] recent anunţa că e dispus la limitarea publicării unor hashtaguri în funcţie de cerinţele anumitor ţări. Blackberry[x] a încheiat acorduri secrete (care permit probabil transmiterea unor date encryptate din propria reţea) cu guvernele din Arabia Saudită şi India. Recent, popularul Iphone al celor de la Apple[xi] s-a aflat sub critici din cauza companiei Carier IQ. Facebook şi Google de asemeni fac faţă la provocări similare… articol complet…
Și replica mea (pe site e încă în așteptare):
Daniel, treceți și de partea optimistă a lucrurilor. Panopticon poate fi întors și împotriva “supraveghetorilor”. O face însuși Foucault, prin intermediul Groupe d’Information sur les Prisons (GIP) a cărui funcție majoră era de a demasca condițiile proaste din pușcăriile franceze și de a da voce deținuților. În acest fel supraveghetorii sunt și ei la rândul supravegheați de o parte a societății și deci în raza de acțiune a indignării publice (surveillance devine counterveillance). Mai multe detalii teoretice are Michael Welch în Counterveillance: How Foucault and the Groupe d’Information sur les Prisons reversed the optics (Theoretical Criminology, August 2011).
La modul practic, tehnologiile permit și acțiunea inversă – supravegherea corporațiilor, a statului, sporirea transparenței proceselor economice si politice (alde wikileaks). Smartphones, twitter, facebook – ele pot servi ca instrumente atât pentru cenzură cât și pentru eliberare… E adevărat ca twitter a cam blocat hashtagrile #occupy&#ows și nu le-a permis acestora să intre în Top Trends (unde vizibilitatea era mai mare), dar e la fel de adevărat că hashtagul a coagulat comunitățile ows din toată America și le-a permis să-și coordoneze acțiunile.
Există acorduri între Arabia Saudită și Blackberry dar se găsește și Tor sau alte aplicații ce pot encripta date și anonimiza rețele. Tor sparge zilnic și Marele Firewall chinez.Un alt exemplu: la 7 aprilie 2009, când puterea de la Chișinău a forțat providerii de internet să blocheze facebook, twitter, odnoklassniki și majoritatea forumurilor+site-urile ziarelor, Tor a permis internauților moldoveni să navigheze nestingherit și să transmită informație live.
În fine, bătăliile încă se duc (Linux rezistă) iar rezultatul lor e departe de a fi decis. Vezi și cartea revelatorie a lui Morozov “The Net Delusion”. El e tot de partea pesimistă a lucrurilor. Activiștii ce utilizează internetul zilnic pentru a difuza mesaje și construi comunități de protest îl contrazic însă zilnic.
P.S. Am ceva probleme cu lecturile sumbre ale lui Foucault. Ca și cum, dacă descoperi principiile de funcționare ale Panopticonului – puterea nu e posedată ci exersată, ea nu e moștenirea uneri relații ci mai degrabă creația ei imediată - nu-ți rămâne altă opțiune decât să lași capul în jos. Partea cealaltă a ideii – știu cum merge, pot deci să urc la ”volan” întârzie să vină.
Eu cred că Foucault poate fi citit și ca un manual de ”rezistență”, ori de luptă. De victorie chiar.
