Nov 4 2008

despre geografii

Vitalie Sprînceană

 

De obicei nu deconectez televizorul pe durata pauzelor publicitare, chit că acestea, întrerup adeseori emisiunile favorite în locurile cele mai nepotrivite. La fel, nu schimb postul de radio când între două piese un Big Brother nevăzut decide că tocmai ar fi cazul pentru o bucată de reclamă… E în firea lucrurilor, îmi zic, ş-apoi, unele spoturi sunt chiar funny. Banii, cred, sunt lucrul care mişcă chestiile astea televizate, inclusiv cele high si super-elitiste. Fără ei n-am putea băga pe unde nici măcar una din multele înjurături „aristocrate” la adresa celor mulţi la număr şi puţini la minte… Dacă n-ar fi idioţenia maselor, posibilitatea existenţei elitelor ar fi îndoielnică (Mă-nchin ţie, gospodină necunoscută, care ai răbdarea să vezi toate serialele şi să procuri prafurile alea idioate cu nume ciudate: Tide, Bonux, Ariel, din dijma pe care o oferi tu sistemului ajung şi eu, cultivatul de mine, să văd emisiuni mai de Doamne ajută, documentare, emisiuni de analiză!)…

Mă rog, banii nu fac cultură. Dar, mai important e că, cu ajutorul lor, aceasta circulă şi se reproduce…

Toate gândurile astea şi alte câteva, care vor fi publicate la vremea lor, mi-au venit pe durata vernisării unei expoziţii – „The European Discovery of the Black Sea”, organizată de Ambasada Bulgariei la Chişinău la Muzeul Naţional de Istorie… Bulgarii şmecheri au reuşit să bage 2 expoziţii în una: o expoziţie de hărţi ale regiunii Mării Negre şi… o alta, cu bijuteriile turistice ale litoralului bulgar… e o chestie normală, zic, să poţi corela, în cadrul unui act cultural, latura spirituală şi cea materială… până la urmă materialul este doar o parte a realului/adevăratului, a cărui altă latură este spiritualul… poate e timpul să facem politică culturală teafără, cu ciocanul în mână, vorba lui Nietzsche.

Altfel, hărţile sunt splendide. Odorul neîndoielnic este reprezentarea alegorică a Europei făcută de Sebastian Münster la 1580. Continentul nostru apare sub forma unei regine, a cărei coroană este Hispania, inima – Gallia (Franţa de astăzi), mâna dreaptă – Italia (o fi din cauza regiunii papale?). Abia pe poalele rochiei regale au încăput Bulgaria, Grecia, Scythia, adică noi.

Raporturile de putere ale hărţii se văd imediat: o Europa creştină, capul şi părţile vitale ale căreiia sunt alcătuite din ţările catolice, mai jos, spre abdomenul şi bazinul figurii sunt statele protestante, abia la coadă fiind aranjate ţările ortodoxe. Ce contează că la vremea aia Bulgaria şi Grecia, cu Constantinopol cu tot, sunt sub dominaţie otomană? În dreapta figurii stă Africa, iar în stânga – Scandia.

S-ar putea ca harta asta să fie primul manifest pentru o Europă unită… Chiar dacă ar fi mult de discutat principiile după care s-ar face această unire…

Organizatorii expoziţiei au avut nefericita inspiraţie de a prezenta hărţile într-un amestec de genuri, epoci şi stiuluri. O categorisire cronologică era mult mai OK. Chiar aşa, anumite trăsături ale „logicii geografice” sunt observabile.

Întâi, cartografia nu se ocupă mai puţin de prescrierea lumii, decât de descrierea ei. Prescrierea înţeleasă ca descriere după anumite principii ar fi modul în care lumea este pusă pe hartă, pe hârtie. Nu sunt naiv să cred că harta geografică e o simplă reflectare a lumii după principiul oglinzii. Harta e o ierarhie, şi lucrul ăsta se vede imediat ce treci de la hărţile vechi, dinaintea sec. XVIII la cele noi, compilate după noua cartografie egalitară, în care lumea e alcătuită exclusiv din puncte, de aceeaşi dimensiune. Prin contrast, hărţile medievale, lipsite de grija scării şi a proporţiilor – scara lor valorică era puţin alta – Dunărea, mult prea groasă, este un ciot în jurul căruia se adună ţările europene. Pentru mine, omul cultivat geografic al sec. XX este de neînţeles bunăoară, prezenţa râuleţului Sena (ce străbate Parisul) pe hartă, cu atât mai mult cu cât cartografii n-au găsit loc pentru Nistru, Nipru, Volga, râuri incomparabil mai mari decât pârăul din Paris… Altfel, pentru medieval raţiunea din care anumite lucruri sunt prezente sau absente pe hartă ţine de o scară simbolică: conform ei, Sena era un mare râu european, pentru că în jurul ei era viaţă, cultură, efervescenţă, creştinism, iar în jurul Volgăi, Nistrului sau Niprului era o pată neagră, absentă în viaţa culturală a continentului din acea vreme…

Apoi, există o neînţelegere legată de exactitatea hărţilor. Un student m-a întrebat dacă europeanul putea ajunge în orice parte a continentului utilizând aceste hărţi? Răspunsul meu a fost: da, fără îndoială. Asta era scopul lor, atunci şi acum. Totuşi, ei se deplasau/mişcau în altă lume. O lume în care direcţiile geografice aveau sensuri simbolice, în care anumite locuri, centre religioase sau culturale erau spărturi în continuitatea geografică a lumii, reprezentând aglomeraţii de sacru şi simboluri… Lumea noastră e alta. Am pierdut acel tip de vizibilitate, în numele unui egalitarism geografic: lumea e reprezentată prin fâşii unitare de spaţiu cartografic, în care setul de simboluri şi convenţii se aplică în mod egalitar: munţi, ape, râuri etc… unica concesie făcută vechiului mod de gândire, ierarhic, este cerculeţul roşu prin care însemnăm capitalele…

 

 

 

 

 

 

“diavolul” în Biserică:

 

 

 

 

 


Oct 6 2008

Arendt, Dostoievski, empatie, compatimire

Vitalie Sprînceană

 

O ilustrare excelentă a altei părţi neteoretice a Revoluţiei Franceze, care scoate la iveală motivaţia ce stă în spatele cuvintelor şi faptelor actorilor ei principali, este „Legenda Marelui Inchizitor”, în care Dostoievski opune empatia mută a lui Isus compătimirii limbute a Inchizitorului. Pentru că empatia, capacitatea de a percepe suferinţele celuilalt ca fiind proprii şi compătimirea, care nu atinge deloc strunele sufleteşti ale omului, nu doar că nu sunt identice, ci nici măcar nu se ating. Empatia, în esenţa sa, nu poate să apară ca reacţie la suferinţele unei clase, ale unui popor, cu atât mai mult, ale omenirii întregi. Ea nu poate să fie decât ecou al suferinţei unui om şi rămâne întotdeauna şi oriunde empatie. Puterea empatiei rezidă în însăşi pasiunea, care, spre deosebire de raţiune, este capabilă să se atingă doar de particular, individual, dar nu are ideea de comun, capacitatea de generalizare. Păcatul Marelui inchizitor, ca şi al lui Robespier, este că erau atraşi de „les hommes faibles”, şi nu doar din motivul că această pasiune este nediferenţiată de dorinţa de putere, dar şi din motivul că, prin aceasta, ei depersonificau suferinzii şi slabii, amestecându-i într-un tot unitar – poporul toujours malhereux, păstrând în acelaşi timp o distanţă comodă între ei şi el, Poporul. Pentru Dostoievski, mărturia naturii dumnezeieşti a lui Hristos era capacitatea lui de a fi empatic cu fiecare om în parte, fără a amesteca pe toţi într-un conteiner comod de genul umanităţii suferinde. Genialitatea cărţii lui Dostoievski, fără a lua în consideraţie ideile sale teologice, este că ne face să simţim cât de fals sună frazele goale, tiradele retorice sofisticate care evocă jalea şi compătimirea în momentul în care acestea sunt confruntate cu adevărata empatie. 

 

 

Hannah Arendt „On revolution”, traducere…după traducere – am utilizat varianta rusă tradusă de I. Kosich. Pentru că-mi lipseşte varianta engleză. Şi cea română.