blog implicat

Noua proză după Mircea V.Ciobanu « Gheorghe Erizanu via kwout

Nu comentez, doar semnalez. O discuție despre starea  noii proze basarabene.

Două prăpăstii:

Una de gândire – „Alegerile parlamentare din 2009 vor arăta dacă literatura va mai exista sau nu. Dacă comuniştii vor câştiga alegerile, arta literară nu va mai avea nici o şansă de supravieţuire” – zice Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova într-un interviu acordat Info-Prim Neo, aburit probabil de campania electorală ce nu a început încă… Nu ştiu cum şi de ce leagă, distinsul critic, mârţoaga literară de gardul politichiei, ar fi putut s-o pună să pască pe un câmp mai neutru, cel al vânzărilor de carte, premiilor internaţionale acordate unor scriitori autohtoni etc.

Căuta probabil un ţap ispăşitor pentru lipsa de talent a kolhozului ce-l conduce şi pentru faptul că, în pofida sponsorizărilor generoase venite din toate părţile (România, Puterea), scriitorul moldovean (considerat ca erou generic) nu a reuşit să construiască o piaţă literară normală *, una care nu ar ţine cont de nazurile guvernării, condiţiile climaterice şi horoscopul ghicitorilor în bobi.

Spune cel mai mare eminescolog în viaţă, cu referire la roadele anului astronomico-politic care tocmai s-a dus: “Se scrie o bună eseistică şi publicistică literară, care e dovada includerii noastre serioase în dialogul valoric european. În acest sens aş remarca articole combative ale lui Nicolae Dabija, Constantin Tănase, Val Butnaru, Nicolae Negru, Vitalie Ciobanu”  -.

Boon, e ok că, la nevoie, când nu sunt alte soluţii, şi racii sunt peşti, adică şi jurnaliştii ce-şi fac (e treaba lor cum) meseria pot trece drept scriitori pentru articolele lor combative. Mă întreb atunci de ce nu intră în categoria asta scriitorii de graffitti (mult mai curajoşi decât omologii lor ce murdăresc hârtia), cei de la agenţiile de publicitate, textierii de tot soiul, forumiştii, bloggerii, reporterii radio/paper/tv, cumătra Vera de la Răscăieţi şi restul celor care ştiu să scrie în ţara asta? Sau, o altă întrebare diavolească: de ce aceşti activişti invizibili nu au încă carnet de membru al US?

Cireaşa de pe îngheţată: Partea pozitivă e că se face o artă literară în R. Moldova, iar partea negativă este că ea nu ajunge la cititor, nu e protejată şi ajutată de stat. Domnul Cimpoi bate câmpii aici, ştie că Eminescu, Kafka, Apollinaire, Celine, Cehov şi mulţi alţii n-au beneficiat de protecţie de stat sau de acoperiş guvernamental, ci au scris, pur şi simplu printre alte lucruri, servicii şi munci.

Partea cea mai proastă este că, lăsată în paragină (aşa cum se cuvine!) de stat, literatura autohtonă a fost abandonată şi de scriitori, urmând să moară la apus de soare, undeva, într-un colţ uitat de lume… Abia anul ăsta s-a gândit US să-şi facă un site pe care-l înnoieşte o dată la 3-4 luni. Cu excepţia cărţilor electronice furate  de la Litera, cele care circulă liber pe net, conducerea adunăturii de scriitori n-a digitalizat o buchie chioară, ca doar să facă ceva pentru promovarea propriului produs… Mă rog, aşteaptă s-o facă alţii… Scriitorii locali (cu 3-4 excepţii) nu intră pe bloguri, forumuri, site-uri de discuţii unde să-şi bage marfa. Aşteaptă şi ei, precum cârmaciul lor, mană de la stat… sub forma intrării în manualele şcolare, unicele care asigură rentabiltiatea unei opere literare în Republica Moldova, unui premiu sau colea, titlul de artist emerit, academician…

Altă prăpastie, de data asta una reală, pe care trebuie s-o evităm, vine de la alt critic literar, mult mai teafăr, Eugen Negrici:

Reporter: Care ar fi strategia reuşită prin care cultura critică să supravieţuiască nu numai pentru un cerc restrâns, zis al elitei, în faţa culturii de supermarket şi a divertismentului? Mai este nevoie de cultură critică într-o lume globalizată?

Aşa cum principiile sacrosancte ale demnităţii umane – descoperiri ale Europei – vor trebui apărate la nevoie – şi în scurt timp va fi nevoie – cu sabia, aşa şi cultura, marea cultură europeană sau ce mai supravieţuieşte din ea ar trebui să-şi dezvolte căi de apărare şi consolidare în faţa acestui tsunami subcultural emanat de tirania democraţiei.

Dacă se mai poate salva ceva – şi cred că se mai poate – nu e vreme de glumiţe postmoderne, de egalitarism prostesc ori de făcut cu ochiul în direcţia marginii (cu ambiţii de centru). Echilibrul s-a frânt şi întâi am pierdut partida în plan ideologic, admiţând că acesta e sensul lumii. “Şi noi şi ei” e o sintagmă care aparţine trecutului. E vremea lui “ori noi, ori ei”. Toate soluţiile par utopice. Tocmai de aceea le formulez aici.

Aşadar, lăsaţi-mă să visez: omniprezenţa necruţătoare a spiritului critic, cultivarea fără jenă şi tulburări de conştiinţă a ierarhiilor şi a elitei, impunerea ingenioasă şi tenace a unor modele umane veritabile prin şcoală, ziare, reviste, televiziuni, toate obligate prin ordonanţe şi legi să pună cel puţin tot atâta imaginaţie în promovarea acestei cauze cât pentru universalizarea divertismentului, a neroziei şi a hăhăielilor fără de sfârşit.

O soluţie ar putea fi furnizată de istoria însăşi, mereu imprevizibilă, aptă să ne tempereze veselia imundă cu câte o criză majoră şi… globală, cu noi pericole mortale venite tot dinspre est – estul apropiat sau îndepărtat – care să ne facă să ne reconsiderăm şi să ne iubim, ca în vremurile teribile ale Cortinei de fier, valorile veritabile, cele care ne mai pot salva.  

* Îi recomand fierbinte să-l citească pe Nabokov, şi mai ales, fragmentele acestuia despre supravieţuirea literaturii ruseşti în sec. XIX.