Am obținut primul meu post de muncă în cariera academică la sfârșitul anilor 50 la Universitatea Carolinei de Nord. În chiar primele săptămâni a trebuit să particip la două evenimente – o ședință a Asociației Naționale pentru Prosperarea Persoanelor de Culoare (National Association for the Advancement of Colored People – NAACP) sub conducerea lui Martin Luther King, și un miting al Ku Klux Klan (KKK). În mod natural aveam o simpatie enormă pentru primul eveniment și o antipatie la fel de mare pentru celălalt dar ca sociolog mă gândii că trebuie să merg la ambele. M-a impresionat mult, la adunarea NAACP ce s-a desfășurat în interiorul unei biserici, omniprezența simbolurilor și ritualurilor Protestante – în modul de a vorbi, sau mai curând de a predica, al lui King, umilința audienței, rugăciunile și imnurile ce răsunau și mai ales obișnuitul cântec protestant – ”The Old Rugged Cross”.

Mitingul Ku Klux Klan a avut loc pe un câmp deschis, în suburbiile orașului Greensboro, noaptea, cu câteva sute de participanți. Stăteam la marginea mulțimii cu o oarecare frică în suflet. Ce m-a impresionat, din nou, printre multe alte lucruri, era ubicuitatea simbolicii protestante – în stilul retoric, în interacțiunea dintre vorbitori și audiență (acele ”Amin!”), rugăciunile, și cel mai mult, imnurile. După multe vorbe și discursuri, adunarea a incendiat o enormă cruce de lemn. M-am speriat și aveam așteptări sumbre în privința cântecelor ce urmau să acompanieze arderea. Mare mi-a fost mirarea când ei au decis că imnul cel mai potrivit pentru asta ar fi… ”The Old Rugged Cross”.

Câteva lucruri de gândit.

- Biblia, Cărțile zise Sfinte și mulțimea de ritualuri ce însoțesc legătura cu sacrul pot fi citite oricum. Chiar oricum.

În gura lui Martin Luther King ”The Old Rugged Cross” devine un apel pentru eliberare, anulare a segregării rasiale, drepturi civile pentru oamenii de culoare și demnitate.

În gura bigoților de la Ku Klux Klan același cântec e îndemn pentru continuarea segregării rasiale.

În ”I have a dream” MLK visează la o zi când copiii lui Dumnezeu se vor lua de mână pentru a venera umanitatea comună.

Doi ani mai târziu, în celebrul deja caz Richard și Mildred Loving, judecătorul Leon Bazile interzicea căsătoriile inter-rasiale în statul Virginia cu justificarea: ”Dumnezeu cel atotputernic a creat rasele albă, neagră, roșie, malay și galbenă și le-a pus pe continente diferite (VS: uitase să adauge că negrii nu au venit în America în calitate de turiști, ci aduși cu forța în corăbii pentru a servi drept sclavi). Ar fi o încălcare a poruncilor sale să pornim căsătorii între rase. Faptul că El a creat rase diferite înseamnă că avea nu avea în minte un amestec al lor.”

- Biblia, Cărțile zise Sfinte și mulțimea de ritualuri ce însoțesc legătura cu sacrul pot fi citite oricum. Contează cititorul și intențiile lui. Când răsună un citat biblic nu e cazul să fim atenți la text, ci la cel care-l lecturează. La valorile lui și la intenții.

Nu textul e cel ce legitimează cititorul ci invers.

Nu-l cred pe Văluță când citează din Biblie. Pentru el pasajul biblic justifică apelurile proprii la ură. Nici pe Marchel nu-l cred, chit că ar putea citi într-o zi Cântarea Cântărilor. Pentru că în războiul transnistrean susținea separatiștii. Nici pe noi nu ar fi trebuit să ne susțină. Ar fi fost cazul să oprească războiul.

Nu cred nici în mulțimea de invocări ale celor două-trei pasaje biblice împotriva homosexualității. Pentru că inșii din spatele citatelor au intenții proaste: să lipsească de drepturi pe unii cetățeni ai lor, să interzică unor grupuri ce nu le sunt pe plac minima demnitate.

Ar trebui să mai adaug că nu cred prelații ce dau mită de 400 mii euro pentru o funcție de episcop, și nici pe cei care umblă în BMW de lux dar nu-și plătesc zugravii în Biserică. Pentru ei, la nevoie, se pot găsi și alte pasaje biblice – să nu furi, să nu juri strâmb. Dar ei partea aia de Biblie n-o citesc.

- Biblia, Cărțile zise Sfinte și mulțimea de ritualuri ce însoțesc legătura cu sacrul pot fi citite oricum. Și de oricine. Comunitatea luterană crede că se găsesc argumente biblice care ar permite căsătoriile între gay. Comunitatea pentecostală are altă părere. Cine e judecător? Cine poate pretinde la un monopol al înțelegerii și interpretării Bibliei?

Răspunsul corect – nimeni. Fiecare o citește cum vrea. Și se inspiră cât are chef. Contează, ziceam mai sus, cititorul.

Din păcate, avem azi cititori părtinitori ai Bibliei. Care-s și haini.

De la o vreme, de când cu polemicile din jurul Legii Anti-Discriminare dar și mai înainte, nu mai tresar nici la Antihristule, Iuda, ticălosule, lepădătură…

E un semn că devin mai rău?  M-ar întrista ca aiurelile virtuale să crească obrazul real.

P.S. internetul poate fi o decepție.

Pustiu în spatele nostru, pustiu în față. Rareori când altcineva utiliza banda aia și o făcea mai ales pentru depășiri. Drumul avea mașini cu șoferi singuri…

À considérer les livres qui paraissent aujourd’hui, on se demande parfois si l’on ne se trouve pas en présence de traductions, non signalées comme telles, d’oeuvres venues d’une sorte de terra incognita, absente des atlas. Alors que tout n’est que chômage, difficultés matérielles, crainte de l’avenir, les romans actuels semblent presque tous se dérouler – quand le monde extérieur daigne s’y montrer, ce qui n’est pas toujours le cas -, sinon dans des quartiers chic avec d’élégantes maisons design, du moins dans d’intéressants districts bourgeois-bohèmes, avec de l’argent à discrétion, puisqu’ils n’en évoquent jamais l’effet du possible manque, et des angoisses bien sûr, de dramatiques même, mais purement « existentielles »…Mais il suffit souvent de gratter un peu pour découvrir, sous leur actualité sociale de surface, des raisonnements encore engoncés dans ce vieil universalisme atemporel pour lequel il n’y a pas de classes sociales, juste (et encore) des « catégories ». Comme si la même pensée valait par définition pour tous, riches ou pauvres, ouvriers, employés ou membres de plusieurs conseils d’administration.

Bollon are niște dreptate aici. Literatura contemporană franceză mainstream, aia scrisă de Houellebecq și Beigbeder, abordează lumea din unghiul unor oameni ce au o culoare a pielii suspect de albă, ce trăiesc o viață suspect de burgheză și tipică pentru clasa medie, a căror angoase existențiale cu privire la devalorizarea dragostei, apariția particulelor elementare și a societății de consum rezonează prea puțin cu micile universuri ale muncitorilor polonezi și bulgari ce se înghesuie să găsească un loc de dormit pe capacele din găurile de canalizare sau în Les Bois de Boulogne, cu miile de tineri arabi încercuiți în banlieues și discriminați curent la obținerea unor locuri de muncă ori cu grijile bonelor ivoriene ce se îngrijesc de copiii parizienilor bogați.

Gouncourt-ul stă ca o mărturie a acestor absențe literare – ”Alabama Song” al lui Gilles Leroy (2007) are ca subiect viața Zeldei Fitzgerald, soția celebrului romancier american, ”Les Bienveillantes” al lui Jonathan Littell (premiatul din 2006) interoghează Binele și Răul în decorul nazist al Germaniei, ”Syngué Sabour. Pierre de patience” al lui Atiq Rahimi cercetează viața femeilor din Afganistan.

”La Carte et le Territoire”  a lui Michel Houellebecq (2010) e un roman relativ domestic chiar dacă lumea lumea transnațională a lui Jed Martin – rusoaica Olga, cerul irlandez – ține mai mult de visele ”omului mic francez”, decât de realitățile vieții lui curente.

Dacă Academia Goncourt ar fi umblat puțin pe la reguli și ar fi răscolit prin non-ficțiune, cutremurătoarea ” La Misère du monde” apărută sub coordonarea lui Pierre Bourdieu, și care oferă o fotografie cât se poate de detaliată a devastărilor prilejuite de recentele dezvoltări ale capitalismului în Franța, n-ar fi avut concurență.

Mai ales că, în 2001, anul apariției acestei tulburări livrești, Goncourt-ul a fost ridicat de un roman ce reconstruia încercările Franței secolului al XVI-lea de a cuceri Brazilia!

Reproșul lui Bollon sună ca un îndemn de a reveni la vreo variantă a realismului socialist sau ca o coborâre obligatorie a literaturii spre popor.

Căilea astea, însă, au fost bătătorite deja.

Scriiturile despre viața ”poporului” muncite la comanda unor ONG-uri sau organizații de stat, nu-s literatură bună și nici convingătoare.

Apoi, e greu de tot să recuperezi valoarea literaturii ”proletare” după experimentul literar sovietic.

În al treilea rând, literatura nu se găsește ca unică modalitate de expresie culturală pentru ”minorități”. Pomeneam mai sus o lucrare sociologică. Mai este și muzica. Mai sunt și filmele. Les Indigenes, bunăoară, a făcut destulă vâlvă încât să scoată la iveală anumite ipocrizii cu privire la națiune și la straturile implicite de rasism ce o formează. Bienvenue chez les Ch’tis a ”descoperit” câteva Franțe în afara Parisului și a construit ceva glume reușite pe seama relațiilor dintre acestea.

În al patrulea rând, cine e poporul simplu? Are vreo existență reală sau reprezintă doar o ficțiune stângistă ce pretinde că ar putea să adune sub o umbrelă numeroasele grupuri – etnice, religioase, gender – de dezavantajați?

Mai e și o eroare de logică. A te plânge că nu există literatură contemporană mare ce ar descrie lumile din josul ierarhiei sociale, ar însemna să te faci că nu pricepi ca literatura mare este mare anume pentru că acordă prioritate criterilor estetice în fața celor ”etice” sau ”partizane”.

Cum esteticul și frumosul sunt categorii distinctive și strict ierarhizate (pace Bourdieu!) în funcție de clasă (determinism discutabil) nu-i mare mirare că la vârfuri se găsește o anume literatură de clasă și nu o alta!

Cerc vicios.

Puține dintre teoriile pe care le utilizăm în științele sociale modelează ființele umane într-un fel care ar justifica idealurile umaniste morale și credințele politice. Și mai puține construcții ale umanului în teoriile sociale aruncă lumină asupra motivelor din care acesta ar fi purtător de drepturi, egalitate sau autonomie. Majoritatea teoriilor zugrăvesc oamenii ca fiind guvernați în mod esențial de influențe externe, ca fiind antrenați în competiție pentru resurse, ca manipulând strategic prezentări ale sinelui, ca luptând cu rivali pentru putere și statut, ca construind identități din bucăți de roluri deja scrise, ca raționalizând acțiuni cu justificări discursive post hoc, ca având comportamente, gândire și sentimente în feluri ce pot fi prezise conform unor variații de atribute și categorii, ca trăind vieți ce pot fi deconstruite după criterii statistic măsurabile și modelabile…Probabil toate astea sunt adevărate. Dar acest tablou nu contribuie în nici un fel la fundamentarea credinței în drepturile omului, justiție socială, egalitate, toleranță și emancipare…

A se citi excelenta What is a Person?

APEL

Către reprezentanţii clasei politice din Republica Moldova, către reprezentanţii mişcărilor şi asociaţiilor obşteşti, către reprezentanţii clerului

Noi, reprezentanţii Asociației Moldovenilor din SUA ”Casa Mare”, adresăm acest apel către clasa politică din ţară chemând să depună efort maxim pentru a adopta Legea privind prevenirea și combaterea discriminării în formula care ar asigura egalitatea drepturilor și respectarea demnității tuturor persoanelor.

Urmărim cu atenţie discuţiile ce însoţesc evoluţia proiectului legii în cauză şi nu putem rămâne indiferenți pentru soarta lui, atât din motivul că vizează drepturile şi interesele concetăţenilor noşti, dar şi pentru că polemica în jurul acestuia a ajuns să afecteze imaginea ţării în ansamblu.

Suntem surprinşi de faptul că unii actori politici, reprezentanți ai clerului şi ai societăţii civile distorsionează sau chiar falsifică anumite prevederi din lege.  Aceștia au axat dezbaterile publice pe sintagma ”orientare sexuală”, lăsând să se înțeleagă că unicul obiectiv al legii este „legalizarea” homosexualității. Dar legea vizează întreg spectrul de discriminări – pe bază de rasă, culoare, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie sau convingere religioasă, sex, vârstă, stare a sănătăţii, dizabilitate, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială. Omiterea discriminării pe bază de orientare sexuală din această listă ar reduce din acoperirea exhaustivă a legii,  și ar contrazice scopul final al legii – eradicarea discriminării sub orice formă. În plus, dacă orientarea sexuală este exclusă din listă, se creează un precedent periculos. Vor urma apeluri să fie excluse convingerea religioasă, naționalitatea, și tot așa până din lege nu va rămâne nimic.

Revenind la esența argumentelor oponenților legii, remarcăm că interpretările ce sugerează că legea ar permite promovarea practicilor homosexuale și transmiterea lor generaţiilor în creştere reprezintă speculaţii grave. Proiectul legii stabileşte în mod expres că tot ce ţine de exerciţiul dreptului la educaţie la viaţa familială şi credinţă rămâne în afara perimetrului legii date. Contrapunerea tradiţiei cu democraţia este un pas deliberat menit să aţâţe spiritele si contravine  experienţei tarilor vecine.

Speram că elitele politice din ţară şi organizaţiile religioase, în special Biserica Creştină Ortodoxă, dar și cultele creștine non-Ortodoxe, vor găsi înţelepciunea si curajul pentru a desluși diferenţa între apărarea de nedreptăţi a unui om care are o orientare sexuală diferită decât cea acceptată de canonul religios şi promovarea unei practici de exercitare a acestei orientări sexuale. Grecia, Cipru, România, Bulgaria au tradiţii creştine ortodoxe nu mai puțin trainice decât Moldova. Ele însa au adoptat legi similare, astfel dând dovadă de atitudine proactivă atât a clasei politice, cât şi a clerului din ţările respective.

Considerăm că argumentarea în favoarea adoptării acestei legi nu trebuie să apeleze la beneficiul ce l-ar aduce liberalizarea regimului de vize sau accelerarea proceselor de integrare europeană. Punerea în prim plan a raţiunilor pecuniare compromite esenţa legii, transformând-o dintr-un instrument de apărarea a omului într-un titlu de schimb în cadrul unei negocieri. În opinia noastră Legea privind prevenirea și combaterea discriminării este o necesitate în sine, una ce nu are nevoie de alte justificări decât că în acest fel vom putea contribui la înlăturarea practicilor de abuz şi nedreptate. E un pas legitim și corect ce garantează demnitatea tuturor cetățenilor Republicii Moldova și asigură respectarea drepturilor lor inerente.

Îndemnăm reprezentanţii Alianţei pentru Integrare Europeană, dar și partidele din opoziție și cele extra-parlamentare și societatea civilă să intensifice eforturile de comunicare şi dialog în scopul:

i)        Informării publicului privitor la conţinutul proiectului Legii privind prevenirea și combaterea discriminării şi necesității adoptării acestei,

ii)      Educării populaţiei cu privire la efectele benefice ale acestui act normativ,

iii)    Contracarării retoricii tendențioase ce distorsionează, manipulează și exagerează posibilele efecte ale adoptării Legii privind prevenirea și combaterea discriminării.

Credem că doar o societate în care drepturilor tuturor grupurilor sociale, minorităților și indivizilor vor fi protejate adecvat, una în care interesele oamenilor vor fi protejate de abuzuri și tratamente discriminatorii poate asigura dezvoltarea socială durabilă a Republicii Moldova, dar și sporirea credibilității țării în plan extern.

25 Aprilie, 2012

Intrat pe unda filmelor africane.

Ceddo (1977) al senegalezului Ousmane Sembene stă în capul listei. Cea mai concisă descriere a filmului se găsește la Mark Leeper: un Akira Kurasawa la scara unui sat. Un micro-epic.

Istoria unui trib african obligat să se convertească la islam. Un grup de inși decid să se opună – Nu Dumnezeul îl face pe om, zice unul dintre rebeli.

Dumnezeul, răspunde imamul. La care adaugă că cei ce nu-l recunosc pe Allah sunt câini și nici nu se merită să se discute cu ei. Trebuie uciși.

Noi avem credințe vechi, continuă rebelii.

Oricum trebuie uciși, zice imamul cetei de credincioși. (relatare liberă și subiectivă a filmului).

Pe margini, catolicii vând vin localnicilor. Apoi arme. În schimbul unor femei pe care le dăngăluiesc. Sclave adică. După, le și botează.

Au fost omorâți unii. Regele, pentru că legea lui Allah nu permite două autorități (seculară și laică) într-o comunitate. Catolicii, pentru că un sat este prea mic pentru două Divinități. Imamul este împușcat și el – chemarea sângelui e mai puternică decât textele religioase.

Alții au luat calea exilului… Filmul sfârșește trist.

Review de la The new York Times.