Alungat violent din sfera economică – prin intermediul privatizărilor dubioase, care au asigurat trecerea lejeră a proprietăților și politicilor de stat în ”mâini private” (monopolul cărnii, al energiei electrice), retras cam de nevoie (și neputință) din sfera socială, unde nu a prea știut, putut și dorit să gestioneze politicile de securizare a celor nevoiași și mulți, STATUL MOLDOVEAN și-a creat, în toți acești ani de ”independență” un formidabil aparat represiv și de penalizare, plătit generos din bugetul de stat, din cel privat (al cetățenilor obligați să dea mită) și stimulat, prin diferite favoruri și privilegii (drept la apartament, pensionare la 45 ani).

Mâna stângă a statului, cea care distribuia dreptate, egalitate și un fel de justiție socială a fost aproape ruptă de colții unor interese de partid, clan și grup, asta în timp ce laba dreaptă, aia cu ciomagul, a primit ca dotare încă o bâtă... Proiectele sociale duc un fel de existență virtuală doar în câmpurile retorice pe care umblă, nestingheriți, mai-marii zilei sau ”foștii”, azi opozanți ”de stânga”, planurile economice trăiesc și ele doar în mapele birocrate.  Strategiile punitive însă, fie că vin de la ”ai noștri”, fie că vin de la ”ai lor” , traversează ultrarapid drumul dintre teorie și practică, ajungând să capete trăsături foarte reale... Un idiot, Leonid Smolnițchi, cere președintelui, adică celui cu bâta, să dea în adversarii de condei, fără să-și dea seama că prin acest gest insturează dreptul ciomagului de a lovi în cel care vorbește ”cum nu trebuie”, altul se face a uita mărimea pensiilor în țară (un fel de politică socială, dacă nu știa) cerând pensionarilor să-și asume plata integrală pentru servicii comunale (un discurs frecvent, proliferat de noua clasă medie moldovenească, cea care a rupt legătura cu trecutul și are iluzia că țara asta e proprietatea lor și ei auc reat-o din Nimic), adică, criminalizând mizeria și acuzând pe cei săraci că sunt săraci...ciudată logică a unui soi de capitalism pervers...

Până una-alta, statul stă bine mersi în poliție și ...cultură, adică, e interesat nespus să afle ce și cum gândesc cetățenii, și ca nu cumva să gândească cineva altfel decât ”se cuvine”... ar putea avea o explicație diferită faptul că învățământul privat nu va mai fi licențiat în Moldova, asta însemnând că și rectorii universităților și directorii de școli rurale din fundătură vor depinde, ca și până acum, de năravurile și interesele partidelor politice și a clanurilor de interese din jurul lor?

Share/Save

Critical Essay #1: Karl Polanyi, The Great Transformation: The Political and Economic Origins of Our Time

Written during World War II, the seminal book by Karl Polanyi investigates the causes of the tremendous social, political and economic processes that shaped the world in the first half of the XX-th century: the rise of fascism in Germany and Italy, the Bolshevik Revolution in Russia, World War I, and the Great Depression in the thirties. Although these events seem unrelated and are dispersed spatially and temporally, Polanyi considers all of them to be the consequences of the collapse of an entire social system which he calls Nineteenth-century Civilization.

This Civilization, according to Polanyi, rested on four institutions: the balance-of-power system, the international gold standard, the self-regulating market, and the liberal state (3). Of these, the most important - the “fount and the matrix of the system” (3), but also “the congenital weakness” (258) was the self-regulating market. The distinctive characteristic of this civilization appears to be its accent on the preponderancy and predominance of market laws over all social systems and the ambition to construct the societal institutional structure according to these rules. The principal proponents of the idea of the “self-regulating market” are, among others, Adam Smith, David Ricardo and Thomas Malthus.

Polanyi opposes the main idea of the possibility of existence of the “self-regulating market” as a “stark utopia’ (3), and his entire argument is driven by the impulse to debunk this utopia.

His claims can be grouped in 3 clusters:

Sociological arguments. Against the pretention of ideologues of the self-regulating market that economy is and always was framing society, Polanyi advances the idea that the “man's economy, as a rule, is submerged in his social relationships” (48), i.e., the economic process is itself  determined by conventions, rules and values originating in social life. Material goods and economic motivations are not absolute universal values, but  their signification and utility as means to protect social assets and to safeguard the social standing of an individual is created in the social context (48). This idea of embeddedness of economic relations in the socio-cultural practice of society, enforced by historical and anthropological research, allows Polanyi to suggest that economic activity can be, and actually is organized in different ways according to the needs of the social organism. The preponderance of economic motivation during the XIX-th century was an accident originated in the writings of a few philosophers, the actions of some politicians and rested on “a motive only rarely acknowledged as valid in the history of human societies, and certainly never before raised to the level of a justification of action and behavior in everyday life, namely, gain” (31).

By taking a functionalist stand, Polanyi refutes the pretentions of free market principles to dominate society; instead, the social organism develops a contrary tendency of institutional control of economy in order not to be, in its turn, annihilated by the actions of the self-regulating market. The main objection to economic determinism appears to be its restricted and relative role in society – the maximization of gains and profit is not the absolute value, but rather the self protection of society itself (136).

Anthropological arguments. The main targets of Polanyi’s attacks are the claims of Adam Smith to discover universal patterns of economic psychology, the propensity of man to barter, truck, exchange and the division of labor among all known societies, from the beginnings of human history, that lead, naturally, to an economic system regulated by market rules. These assertions are refuted as being apocryphal and being desirable projections on the past rather than actual descriptions of historical processes. Using the vast amount of anthropological literature (which, to be fair, was absent in Smith’s times), Polanyi argues that never, in the history of mankind, a society controlled and regulated by markets is to be found (46). Even present in all known societies, economic activities have always played a restraint role in the social organization while “gain and profit made on exchange never before played an important part in human economy” (45). Thus, the Economic Man, the cornerstone of liberal thinking, is merely a fiction, a case of judging social events from the economic viewpoint.

Political arguments. Far from being a natural consequence of development of human history, the laissez-faire principle is an accident, a strategy used by government in order to solve economic problems. All of its components: protective tariffs, export bounties, and indirect wage subsidies were created and enforced by the state (145). Hence, laissez-faire economy was the result of “deliberate state action, subsequent restrictions on laissez-faire started in a spontaneous way. Laissez-faire was planned; planning was not” (147).

Not only does the self-regulating market require a strong and efficient state to protect the rules, and to ensure that they are respected by all, but also, they need sometimes protectionist measures in order to resist or to annihilate competition from outside. Even the internal trade in Western Europe, one of the main drivers of free market, was actually created by the intervention of the state (66). Thus “even those who wished most ardently to free the state from all unnecessary duties, and whose whole philosophy demanded the restriction of state activities, could not but entrust the self-same state with the new powers, organs, and instruments required for the establishment of laissez-faire” (145).

Although brilliantly offensive, Polanyi is less successful on the defensive, i.e. to construct/provide viable political or social alternatives to free-market Utopia. A strong supporter of the intervention of the state in economic affairs, he fails to see and prevent the dangers of the opposite of free-market: totalitarian central planning, which, in his time, was already an obvious reality: especially in the Soviet Union.

Another main deficiency of his theoretical construction is that he commits the same error reproached to his opponents from the liberal side: in the way they misunderstood human history by reading it through economic lenses, Polanyi misunderstands economy by reading it through social, cultural and anthropological lenses. This leads him to neglect the main advantage of liberal thought and free-market ideology: the claimed economic efficiency of self-regulating market and its tremendous material achievements. Even after its historical, theological and ontological claims are demystified, the idea of a Self-Regulating Market can pretend to ensure the most efficient and rapid economic growth.

Although never explicitly stated but rather suggested, nostalgia for the mythical time before the Industrial Revolution underlines the theoretical and ethical conceptual stand of Polanyi. It can be seen in his rhetoric attacks on “the Satanic Mill” that ground men into masses (35) and also in his idealistic descriptions of “organic forms of existence” (171) replaced, after the Industrial Revolution, by a different type of organization, an atomistic and individualistic one. Sure, it will be an exaggeration to characterize this subtle nostalgia as a pastoral of “good old times when life was simpler”, but is can be read as an anti-technological manifesto.

Share/Save

Așa până la infinit...pentru toate cele 6 miliarde și ceva de inși: fie că sunt din Sud, fie că vin din Nord, albi, negri, americani, chinezi, indieni, moldoveni, francezi, șchiopi, pletoși sau pleșuvi, înalți sau scunzi, grăsani ori slabănogi, blonzi ori bruneți...

Cei din urmă, de obicei, trag coate și vorbe grele celor din față: veșnic li se năzare că ăia nu se grăbesc destul, că sunt prea lenți și se mișcă, zic ei, ca melcii, ca măgarul la piață, ca dracul la tâmâie, ca râmele, de parcă ar avea ou, ca ochii mortului... Victima cea mai frecventă a oamenilor grăbiți, se zice, pare a fi insul din fața celui care se grăbește – cauza tuturor relelor că s-a pus în ușă ca un vițel, că stă ca un stâlp, ori ca boul la poarta nouă...

Victima este însă victimă doar pe jumătate – are și el un alt ins în față... Deci e și el cumva în urmă, iar cei din urmă, de obicei, trag coate și vorbe grele celor din față: veșnic li se năzare că ăia nu se grăbesc destul, că sunt prea lenți și se mișcă, zic ei, ca melcii, ca măgarul la piață, ca dracul la tâmâie, ca râmele, de parcă ar avea ou, ca ochii mortului... Victima cea mai frecventă a oamenilor grăbiți, se zice, pare a fi insul din fața celui care se grăbește – cauza tuturor relelor că s-a pus în ușă ca un vițel, că stă ca un stâlp, ori ca boul la poarta nouă...

Așa e la Moskova, Washington, București, Budapesta, Istanbul, Chisinău, New York, Boston – un fel de cod comportamental al grabei, ce se repetă în toți oamenii, fie că sunt din Sud, fie că vin din Nord, albi, negri, americani, chinezi, indieni, moldoveni, francezi, șchiopi, pletoși sau pleșuvi, înalți sau scunzi, grăsani ori slabănogi, blonzi ori bruneți...

Share/Save

Cei câțiva zeci de indivizi de la Chișinău care se joacă de-a poezia și uneori, prost de tot, de-a politica, în sediul de pe strada 31 august, moștenit de la regimul totalitar, cu bani din chiriile pe care le plătesc ONG-urile ce închiriază acolo, și care mai scot din când în când câte o carte cu aplombul că e a doua cea mai mare, după Eminescu, alcătuiesc un fel de muzeu folcloric în aer liber și nu trebuie luați în serios – ca și alianțele politice din țară, forța adunării intelectualicești a izvorât, o vreme, din presiunile pe care regimul comunist autoritar le exercita, fie prin crearea unei alte uniuni fantome, fie prin atacuri la brand. Normalizarea politică le va eroda, însă, fundamentul ”combatant” reducându-i la simpli funcționari ai sistemului...Cu card și fișă de post, cum zice Vasile Ernu.

Din cel puțin 2 motive:

- schimbarea paradigmei legitimității. Cu bine ori cu rău, am schimbat dominația charismatică (prea era aproape de cultul personalității!) pe cea legal-rațională. Prorocul-păstor, cu legătură directă la supranatural (a se citi orice hagiografie a lui Stalin, Ceaușescu, Brejnev, dar și, la scară mai mică poeții naționali, eroii și trădătorii) a fost înlocuit de conducerea administrativ-birocratică, impersonală, homeless, adică vagabondă, construită după reguli tehnice ce reglamentează distribuția responsabilităților, cerințele de calificare și remunerare. Festivismul s-a topit sub presiunea plictiselii (democrația, zice Adam Michnik, poartă culoare gri), baricadele au fost restructurate în birouri, iar soldații, formali și informali au devenit funcționari. Sfinții carismatici nu mai sunt la modă nici măcar în Biserică – de la o vreme, administratorii (gen Pius al XII-lea, sunt la căutare).  Birocrații nu cred în providență, doar în procedură. În sistem nu e loc pentru minuni și eroism, adică imprevizibil, ci doar pentru eficiență, productivitate și reproducere a ordinii simbolice.

- replierea (retragerea) în individualism și pluralism (două mari fluvii ale postmodernismului). Intelectualii providențiali mai aveau un rost al existenței în cadrul unor ierarhii valorice stabile, în vârful cărora, aidoma steluței de rubin de pe Turnul Kremlinului, sta Binele, Frumosul, Adevărul, necontestate, deci incontestabile, la care făcea referință atât Puterea, cât și Opoziția... Nu e loc în pluralismul axiologic pentru valori cu literă mare, nu au legitimitate, în etica libertății personale, sugestiile venite de Sus, chit că acel sus este definit autoritate politică, căreia îi opunem societatea civilă, sau că acel sus este vreo normă estetică/etică/literară. Valorile se negociază ori se discută, nu se descoperă. Limbajul pozitivist al poeziei unui Vieru e cumva în afara unor vremuri în care dincolo de Mine sunt doar Eu... Intelectualii de tip socialist își au loc doar într-o lume în care un minim de lucruri sunt subînțelese: Mama, Frumosul, Binele, Minciuna, Răul...Am depășit lumea subînțelesului.

p.s. e o primă polemică întârziată cu Vasile Ernu (sper să apară în numărul următor al Contrafortului cronicuța mea meditație pe marginea cărții sale). El zice, cu referire la intelighenția românească în perioada postcomunistă: ”În perioada postcomunistă însă ea (intelighenția) a reușit să-și dovedească într-o manieră exemplară ineficiența, sau, vorbind în termenii noii ideologii, ea a devenit neproductivă și neprofitabilă. Mai întîi, nu a reușit să contribuie la crearea unei opoziții funcționale, a unui discurs critic eficient și a unei societăți civile, totul reducîndu-se la gesturi de tip „pupat piața Universității” sau la însușirea tehnicilor de consum de fonduri occidentale. În al doilea rînd, odată cu venirea la putere a celor din „tabăra noastră” (susținuți de establishment-ul intelectual), ineficiența s-a dovedit falimentară : mulți intelectuali au acceptat posturi de conducere în condiții cel puțin dubioase, au renunțat total chiar și la tentativele de discurs critic, au făcut jocul delegitimant de susținere a Puterii de pe pozițiile intelectualului „critic” făcînd parte în același timp din structurile ei.” (pp. 29-30)

Share/Save

à  la guerre comme à la guerre

Prima amintire despre războiul din Transnistria mustește de spumă: într-o seară din primăvara lui 1992, cred că sâmbătă de vreme ce sâmbăta era zi de baie – îngenunchiam, rând pe rând, asupra ligheanului metalic (zis taz, pentru comunicare interetnică), iar mama, zicându-ne să închidem ochii ca să nu intre spuma de Kria-Kria (un fel de șampun bulgar, cu miros indescifrabil, dar plăcut), ne băga capul în apa fierbinte, apoi după ce uda părul și-l îmbiba cu spumă, îl freca gospodărește preț de 1-2 minute, îl clătea cu apă fierbinte pe care o lua cu codanul (ibric, cum am aflat mai târziu, din gura învățătoarei de limbă română care se căznea, la niște alegeri, să ne convingă să mergem acasă să spunem părinților că sunt proști, nepricepuți și idioți, de vreme ce nu voiau să voteze un anume partid al țăranilor și intelectualilor, dar se lăsau seduși de ceva cu un nume agrar – biata, părea nefericită că eram doar niște elevi într-a cincea și ne durea politica fix în locul pe care ședeam, vajnici, pe scaune ) și-l mototolea cu un ștergar zdrențos, care miroasea avan a săpun de rufe de 72 % – Ariel-ul săracilor. Mamei nu-i plăcea să ne lase să ne spălăm singuri: Prea sunteți leneși, zicea, vă coimăniți câte un ceas, de se răcește apa până vine rândul celuilalt... Era, deci, o sâmbătă... Tocmai îmi venise rândul să-mi bag capul în taz, mama, după obicei, mi-a zis să închid ochii (Să nu-mi bocești pe urmă, amărâtule, că ți-a intrat spuma în ochi. Te-am prevenit!) și a băgat mânile-i uscate în pletele mele bogate, pe care le frezam rar, căci tata voia să mă vadă băiat de treabă, chitit cum se cuvine – cu părul lung, făcut cărare în dreapta și aruncat peste cap spre stânga... Cred că dovedisem deja să înghit niște apă – nu puteam să scap ocazia de a plânge că mă doare, că îmi rupe părul (taci, muiere, îmi spunea mama, mare scofală de băiet, una-doua și plânge), când am auzit niște pocnituri scurte....Tuc-tuc-tuc...Apoi iar: Tuc-tuc-tuc...Am priceput ce e: televizorul avea grijă să ne prezinte seară de seară bucăți live de pe front, apoi, mai știam noi  băieții singuri, din boievicele (filme action) pe care le priveam pe ascuns la un coleg de clasă, pricopsit cu un videocasetofon, sau deschis, cu părinții, la seansurile de filme indiene. Știam deci cum sună o armă.... și auzisem una. M-am speriat. Începui să plâng. Eu, băiatul. Apoi surorile. Mama m-a lăsat cu capul plin de spumă și a încremenit preț de câteva clipe... Nistrul nu e tocmai departe de Telenești – curge chiar în raionul vecin, Orhei... umblau zvonuri prin sate că separatiștii transnistreni și cazacii trec râul ca să facă bespredel (haos) pe malul ăstlalt. Mama auzise ceva...Venise și ceasul satului nostru?

Tata a rostit solemn, cu demnitate:

- Hristosul măsii! și a ieșit afară...

Ce era? A doua zi s-a aflat, după ce o jumătate de sat nu a dormit, că un combatant ”de-al nostru”, dintre cei buni, patriot, un oarecare Nicolae, zis Lăițî, celebru în sat pentru că ar fi mers la Chișinău și, la întoarcere s-ar fi urcat într-un autobuz pe care scria MOLDOVA (nu trăia el oare în țara aia?) și care l-ar fi dus la Cahul sau Cimișlia, e, acel Nicolai veni acasă, de la Nistru, într-un concediu de 2 zile și, cum era atunci regula vremii, își luă și automatul kalașnikov cu el...Ajuns la marginea satului, luptătorul a decis, că tot era noapte și pe drum nu se găsea nimeni să-l vadă așa falnic și arătos, să tragă niște împușcături colea, adică zarvă...A fost erou o noapte întreagă, cu tot cu Hristosul tatălui meu ca medalie.

A doua amintire originează dintr-un moment datat mai târziu, când ne obișnuisem deja cu războiul și cu eroii lui fără număr, care veneau sâmbetele la discoteca din sat, unde amețeau cu mundirele și bocancii lor prăfuiți, cu miros de praf de pușcă (ziceau ei, noi însă  știam că e putoare de ciorap nespălat) fetele și femeile... Aveam un coleg de bancă cu care ne împăcam de minune fiind cu el în relații capitaliste (în doi, reușisem să trecem la economia de piață pe când restul țării încă se căznea s-o priceapă): el copia de la mine lucrările de control, îl mai ajutam să rezolve și celelalte probleme, iar eu în schimb, mă pricopseam de la el cu bani, gume de mestecat, bomboane și alte produse deficitare, pe care maică-mea, simplă kolhoznică nu avea de unde să le ia, iar el, ca fecior de brigadier, le avea cu prisosință...Într-o după amiază de duminică mă trezesc cu colegul de bancă la poartă, vino, îmi zice, să-ți arăt ceva trăsnit. Unde, îl întreb. Hai și o sa vezi...Mi-am cerut voie de la părinți  - mergeam, în gândul lor, să-l ajut pe colegul cu pricina la pregătirea temelor, și dus am fost. Nu acasă la el, ci la bunicii lui, unde, la poartă, stătea parcată o frumusețe de mașină blindată cum reușisem să văd doar în reportajele despre războaie. E unchiul meu, mi-a zis colegul. A venit acasă s-o vadă pe mîca.

Am pipăit cu oarece evlavie metalul arid al mașinii, avea ceva zgârâituri, de gloanțe, scrije și bombe, mi-am zis eu. Am tras și un picior în roată, cum văzusem că fac cei maturi, când se adună în jurul unui automobil. Mirosea a benzină. Peste puțin timp ieși în drum și ”eroul” însuși, m-a bătut pe umăr, m-a întrebat al cui sunt, a, îl știu pe tatăl tău, ce mai face, și ne-a zis, mie și colegului, plus încă o droaie de puștani ce se iviseră, ca și noi, să se holbeze la tanc, că avem voie să ne jucăm de-a v-ați ascunselea în jurul mașinii... Până în seară reușii să mă bag sub șasiu, să mă cațăr pe turelă, ba chiar, pentru că eram un fel de oaspete de onoare, iar colegul de bancă avea în minte niște lucrări de control viitoare, la care ajutorul meu i-ar fi prins bine, am ajuns și în cabină, unde m-am simțit tanchist, împușcând imaginar, cu proiectile inventate dușmani inexistenți... A doua zi ”eroul” s-a întors pe front, reușind, pe drum, să calce un om dintr-un alt sat al cărui nume nu era nici pe hartă.

Tot în primăvara aia, în mai, la Sfântul Gheorghe, am mers devale, adică la mămăica (bunica) și bunelul. Sora tatei, unica, sărbătorea hramul casei și în acel an hramul era mai special: Gheorghe, soțul ei, fusese mobilizat și trimis pe frontul transnistrean, la Oxentea, în raionul Dubăsari. Biata femeie sta cu ochii plânși de frică vre-un glonț vrăjmaș să nu-i ia bărbatul. Din fericire, Oxentea era un sector liniștit, departe de orașul Dubăsari și Tighina, locurile de foc, unde mergeau, preponderent, doar polițiștii. Iar Gheorghe mai era și norocos, cum ne-a zis el... Am șezut ceva vreme la masă, apoi bărbații ieșiră să fumeze. Eu, cum nu prea vedeam ce aș fi căutat printre muieri, ieșii după ei...Taică-meu vorbea cu cumnatu-său:

- Măi Gheorghe, cum e acolo? Vă încălzesc cazacii?

- Apoi da, uneori chiar ne înfierbântă. Da noi nu scoatem capul afară din șanț degeaba, și parcă de păzește Dumnezeu. E drept că fac mare stricăciune, dușmanii.  Știi, la Oxentea era, înainte de război, râbhoz (gospodărie piscicolă) – multe iazuri, pentru puiet, pentru bibani, pentru pești de vânzare. Am mers noi într-o zi la președintele de kolhoz, dă-ne, zicem, niște pește, că e o mașină care trece prin satul meu și aș vrea să-i transmit nevestei, în curând e hramul casei și poate face o răcitură sau un pește fript colea. N-am, îmi răspunde, pește pentru toată lumea, că eu trebuie să fac  și planul, să mă gândesc la muncitorii mei. Pot să-ți vând. De unde bani, îi zic eu, că sunt pe front, nu pe lanurile kolhozului. Treaba voastră, zice președintele, dar să nu vă prind că vă băgați acolo că mă plâng la ofițerul vostru... E, în aceeași noapte cazacii ne-au bombardat iar, însă au țințit mai aproape de Nistru, adică în iazurile râbhozului și le-a distrus pe toate... Dimineața președintele umbla ca pălit de dambla – vezi, i-am zis noi, dacă ești zgârcit cum te pedepsește mânia lui Dumnezeu... Iaca așa e.

Unchiul s-a întorc cu bine din război. Iar eu, ca un nepot drag și insistent, băgăreț peste tot și gata să plâng strategic și tactic, când e nevoie (voi fi fost un Napolen al plânsului), am reușit să obțin de la el casca metalică, pe care, o vreme am ținut-o la mare cinste, după care mi-am găsit altă iubire...Apoi tata a descoperit că în ea încap atâtea ținte! Ceva mai târziu, mama s-a dumerit și ea că, căptușeala moale din interiorul căștii e un amortizator bun și dacă duci ouă  sau un borcan în ea, acestea nu se strică. Așa a fost sfârșitul glorios al căștii.

Share/Save

Share/Save

Mitul Mark Tkaciuk a apărut ca rezultat al unei deficiențe. De transparență și informație. Pe întreaga durată a celor două guvernări ale lui Vladimir Voronin. Haosul trebuie cumva ordonat (funcția intelectualului – să traseze legături de sens, ordine și să descifreze ”mesajul zeilor și demonilor”). Mediul public anti-comunist (gazetari, scriitori, artiști, alții) avea nevoie de un pripon de care să-și lege planurile deconspiratorii...

Era nevoie de un întunerec ca să fie lumină, cu cât mai neagră noaptea, cu atât mai mare puterea zilei.

Lipsă de calitate. A dictatorului și a curții. Ostapciuc și Voronin păreau prea coborîți dintr-un coșmar ca să fie percepuți drept arhitecții ai dictaturii. Trebuia cineva pe măsură. Intelectualii aveau nevoie de un alt intelectual ca să stea in spatele scenei, de cealaltă parte a barierei...Nu un tractorist sau o bucătăriță... proiecție a dezirabilului asupra realului.

În fapt, Vodă a domnit cum știa: după hatâr și cu bățul.

Balonul s-a spart. Mark Tkaciuk, în epoca twitter, facebook și privesc.eu și a ”transparenței de stat” e doar un clovn șugubăț. Scufia de cardinal nu-l mai prinde...

Share/Save