Archive for May, 2008:
postmoderne…
credit fotografic Le Monde (ediţia 29.05.2008)
tinerete…de la gara
text apărut în revista Stare de Urgenţă nr. 4, 2008
Tinereţe, mi-ai fost dragă, ce-ai plecat aşa degrabă...
(refren politico-popular)
Tinereţea este o lectură contradictorie. Un fel de carte ce poate fi citită în mai multe direcţii. Dinspre sfârşit, adică dinspre bătrâneţe, anii tinereţii sunt anii unei nebunii scuzabile şi a unei naivităţi legitime. Dinspre copilărie, tinereţea este vârsta Mare (interesant este că, atunci când vorbesc despre vremea când vor fi mari, copii au în vedere anume tinereţea – nici un pici nu doreşte să fie bătrân şi urât). Dinspre poezie, tinereţea e vârsta visului, a reveriei roz şi a dragostei tumultuoase. Dinspre proză, tinereţea este vârsta conflictelor, a dramelor alegerii, a deciziilor ce depăşesc mintea individului... În fine, există lecturi politice ale tinereţii: din partea Puterii – Tinerii sunt viitorul nostru!, a opoziţiei – Unde ne sunt tinerii?, a partidelor extraparlamentare – Aşteptăm tinerii!, o alta a partidelor extremiste – Tineri, nu ezitaţi!, lecturi economice - tinerii sunt grupul social cel mai vulnerabil la dificultăţile tranziţiei, lecturi psihologice, culturale, religioase...
Un tip de perspectivă a tinereţii se deschide din geamul McDonald`s-ului de pe bulevardul Ştefan cel Mare sau din mansarda Andy`s Pizza de la Buiucani. Un alt fel de vedere a tinereţii răzbate din Piaţa şi Autogara Centrală şi spaţiul lor adiacent...
Una este tinereţea din rapoartele ONG-urilor de tineret sau ale Ministerului Educaţiei şi Tineretului şi alta este cea de pe peronul Gării Feroviare acolo unde 90 % din cei care vin/pleacă, trimit/primesc genţi sau sacoşe, întâlnesc/petrec prieteni, rude sau cunoscuţi sunt tineri.
Doar personalul tehnic al gării, compus de regulă, din pensionari sugerează că mai există şi alte vârste decât cea a tinereţii. Pentru călătorul care nu cunoaşte situaţia din ţară, mulţimea de tineri prezenţi pe peroanele gării ar sugera un tărâm paradisiac, un fel de land al tinereţii fără bătrâneţe – prin contrast, în Occident, o bună parte din cei care călătoresc şi deci, compun peisajul din gările Europei sunt persoane de vârsta a treia care îşi cheltuie pensiile călătorind (Tst, să nu mă audă bunica, că pensia nu-i ajunge nici pentru leacuri! ).
Îmbulzeala cea mai mare se produce seara, la 20.30, când vine faimosul tren nr. 342, de pe ruta Moskova-Chişinău. Este probabil cel mai lung tren care călătoreşte sub steagul Căilor Ferate ale Moldovei: 25 vagoane duc/aduc bani/mărfuri/oameni zilnic în ţară.
Când se apropie ora sosirii peronul se umple. O mulţime pestriţă de tineri se înghesuie să ocupe scaunele, urnele de gunoi, pervazul ferestrelor şi alte „locuri strategice”.
Unul aşteaptă banii pentru a-şi achita contractul de la Universitate, bani, pe care tatăl i-a trimis din Moskova prin intermediul unui însoţitor de tren ursuz, care însă percepe un comision mai mic pentru asemenea servicii decât sistemele de transfer bancar Wester Union, Anelic, Monney Gram etc. Altul aşteaptă o geantă de merinde: stafide, fulgi de hrişcă gătibili în 2 min, conserve de carne, peşte, salam, maioneză. O doamnă de vreo 30 ani poartă de mânuţă o fetiţă de vreo 2-3 ani, care umblă ca un titirez, şi zice, din când în când, mai mult pentru sine decât pentru fetiţă:
- Acuş vine trenul lui tata!
Dincolo, 2 băieţi-cucuieţi, pe lângă care epidemia de oreion a trecut nepăsătoare, demonstrează un telefon mobil de ultimă generaţie unui poliţist:
- E nou, ultimul model. În magazine costă 500 euro, noi ţi-l dăm cu 300.
- Da lucrează?
- Ei, mă ai de prost? Clar că lucrează. Ţi-l vând pentru că nu mai am nevoie de el. Mama mi-a trimis altul. Mi-l aduce acuş tanti Clava, cu trenul...
Chiar la uşa ce dă din gară spre peron, 3 tineri – un băiat, încorsetat de 2 fete, fumează „Winston” şi beau bere Chişinău Draft în imediata vecinătate a unui abţibild format A4, care atenţionează:
„Stimaţi pasageri! Se interzice fumatul şi consumul băuturilor alcoolice pe peron. Administraţia.”
Tinerii fumează nepăsători, de parcă inscripţia ar fi în chineză. Se apropie un poliţist de ei:
- Băieţi, este interzis să fumaţi şi să beţi aici!
Băiatul îl priveşte pe reprezentantul ordinii legale preţ de câteva clipe, apoi întreabă una din fete:
- Mariana, tu călătoreşti undeva?
- Nu.
- Dar tu, Diana?
- Nici eu.
- E, zice mulţumit tânărul. Pe noi interdicţia nu ne priveşte. Noi nu suntem pasageri. Stăm pe loc şi nu călătorim nicăieri.
Poliţistul priveşte nedumerit, apoi înţelege poanta şi-şi vede de drum. A înţeles şi el că toţi, cu excepţia pasagerilor, au voie să bea şi să fumeze pe peron. Aşa a decis un agrămătic de la administraţie.
Într-un final vine trenul. Lung-lung, de-ţi pare că va trebui să se destindă până la celălalt capăt al oraşului, pentru a încape în gară. Dar nu, mică cum e, gara din Chişinău, reuşeşte totuşi să-l strângă în braţele ei. Cele 25 omizi verzi vin pe linia a 2 – prin geamul vagoanelor se văd feţele radioase, cu zâmbete largi şi lacrimi măşcate, ale noilor deportaţi economici, de fapt autodeportaţi de bună voie în căutarea unei vieţi mai bune în Răsărit. Se aude un scrâşnit de metal după care trenul se opreşte. Uşile deschid şi o mare de tineri, tinere, genţi, sacoşe de tot soiul, pachete, copii, flori, lacrimi, zâmbete se amestecă într-o horă veselă. Familii se recompun acolo, pe peron, copii învaţă să zică „Tata!” chiar pe scara vagonului...
Peste 10 min, peronul e pustiu. Oraşul a înghiţit mulţimea de tineri. Până mâine seară, când vine un nou tren nr. 342, Gara feroviară din Chişinău este semi-pustie.
P.S. Cîntecul „Tinereţe mi-ai fost dragă” intră în repertoriul Olgăi Ciolacu, Valentinei Cojocaru şi, de la o vreme, în arsenalul de melodii fredonate de fostul premier Dumitru Braghiş...
Tags: reviste
rochii si rokii
DEX - s.f. ROCHIE
credit foto: Alexandru Lazarev.
Tags: foto
cafe audio I
Partea 1
|
|
Partea 3
|
Partea 4
|
Partea 5
|
Partea 6
|
calitatea fisierelor e so so. se putea si mai bine, am facut inregistrarile la reportofon. suntem in cautarea unor solutii mai bune
anacronisme morale
Ziarul Timpul de dimineaţă vinde, de ceva vreme un fel de investigaţie cu titlul sonor: (z)buciumul bietului Tătaru (partea 1, partea 2, partea 3, partea 4, şi probabil vor urma) - despre abuzurile, tâlhăriile, măgăriile, escrocheriile, combinaţiile, maşinaţiile, furturile, terorismul, pungăşiile, şarlataniile, fraudele, înşelăciunile, şmecheriile, hoţiile, imposturile, tripotajele, pezvenclâcurile, potlogăriile, şolticăriile, calpuzanlâcurile, matrapazlâcurile, şuleriile, şălviriile, coţcăriile, pehlivăniile, pişicherlâcurile, panglicîriile, scamatoriile (tii, ce limbă bogată avem şi ce densitate de noţiuni şi nuanţe ale fraudei!) lui Tudor Tătaru, regizor, angajat cu ziua la diferite mişcări şi cauze social-politice de opoziţie sau de la Putere...
Materialul e ok, scris după calapoadele jurnalismului de investigaţie. Însă...
„Infractorul" Tătaru a comis faptele ce-i sunt incriminate din anii 90 până prin 2004 şi ceva, ani care au coincis cu domnia lui Serafim Urechean, vaca sfântă a Opoziţiei, la Primăria Chişinăului. Toate măgăriile au fost făcute cu ştiinţa şi aprobarea acestuia, cu acte legale de la Primărie şi Consiliul Municipal. Mai este citat la tot pasul şi poetul Iulian Filip, cardinalul din umbra lui Tătaru, cel care-i asigura protecţia la Primărie, şi dincolo de ea.
Mă întreb de ce presa liberă şi independentă scoate din sertare aceste materiale abia acum (deşi au ştiu fiecare tâlhărie chiar în momentul în care se producea) când Tătaru a călcat strâmb?
E un anacronism suspect, care pune în lumină proastă dezvăluirile altminteri şocante... Ce fel de moralist eşti când ai tăinuit atâţia ani coţcăriile şi le dezvălui abia acum, din motive strict politice? Şi cât fac pretenţiile de presă liberă şi de opoziţie când acoperi rahatul, pentru că e democratic şi patriot?
Din povestea asta iese prost nu Tătaru, căci profitori şi şmecheri am mai văzut noi, ci cei care i-au asigurat protecţia, sprijinul legal şi logistic lui Tătaru... Da mă îndoiesc că o să-l tragă cineva din opoziţie pe Urechean şi Filip în justiţie pentru asta...
Mă rog, părerea mea.
Tags: Ziare
interviu, catedrale, stuff
Cum nu se face un interviu...Mostră (cu Ada Milea).
Reporter: De ce faceţi teatru? - întrebare-şablon, unul din fundamentele oricărui discurs jurnalistic de tip interviu de la Chişinău. Avantaje: universalitate (se vinde în orice timp şi context: de ce faceţi agricultură, de ce faceţi medicină, de ce faceţi tenis, de ce faceţi artă, de ce faceţi lopeţi, de ce faceţi linguri, de ce faceţi făină, de ce faceţi brânză, de ce faceţi case, de ce faceţi mortar, de ce faceţi cursuri de şoferie), comoditate (întotdeauna stă pe limbă, uşor de memorizat/transmis/reprodus), mulativitate (se mulează bine pe orice subiect, o asemenea întrebare te scuteşte de cunoştinţe profunde în domeniu, e un scut retoric bun, căci îl laşi pe intervievat să spună ce vrea), prestigiu (sună deştept), provocare (substratul filozofic al întrebării e o acuzaţie: de ce faci teatru?, iar artistul este obligat să-şi justifice cumva intromisiunea în acest spaţiu numit teatru. Reporterul stă aici, într-o postură de stăpân şi păzitor al templului iar artistul e pe post de infractor care trebuie să se justifice în faţa tribunalului).
Ada Milea: Nu ştiu.... - un răspuns fermecător, deopotrivă tranşant şi explicit. Cum ar veni: o fac pentru că n-aş putea face altceva...
Dar microfonul reporterului stăruie şi Ada Milea este nevoită să compună la repezeală un discurs justificativ, cu aluzii şi elemente biografice. Terorismul microfonului corelat cu autoritarismul subînţeles al reporterului o obligă să îndreptăţească pretenţiile în termeni de competenţe (am absolvit teatru la...), abilităţi (am lucrat puţin în teatru...), respectare a tradiţiei (am jucat tot felul de doamen şi elemente de decor, adică am trecut ucenicia necesară şi pregătirea tehnică), originalitate (am mers la Bucureşti pe cont propriu şi am făcut ce aţi văzut).
Mitropolitul mântuirii neamului...
ÎPS Vladimir, mitropolit al Chişinăului şi al întregii Moldove, se plânge, într-un interviu acordat lui Iulian Proca, că „Catedrala e cam mică. Am dus tratative cu preşedintele ţării, vizitând Moldova şi Patriarhul Alexie, am vorbit şi cu Prea Fericia Sa. Există intenţia şi dorinţa de a construi o Catedrală nouă. Dar pentru a construi o Catedrală nouă, noi trebuie să fim pregătiţi cât de cât financiar şi material. Material de construcţie - cotileţ, cărămidă, găsim şi la noi, cu un preţ mai redus. În ceea ce priveşte lemnul, aici sunt unele probleme pentru că pădurile noastre nu sunt aşa de bogate şi aşa de mari ca să găsim atât material cât ne trebuie. Este clar că fără suportul statului, noi nu o să putem construi nimic. De aceea, pot spune doar că avem în plan să construim o Catedrală nouă. "
Văd că tătuca Vladimir a prins virusul matahalelor arhitecturale, sau i-o fi rămas în sânge din frumoasa tinereţe socialistă, cu multiple şi mari construcţii într slăvirea unităţii dintre partid şi popor, ori, mers în străinătăţi (Bucureşti, Moskova) şi văzut conacurile religioase ale unor confraţi de „domnie" i s-o fi făcut milă de sine şi de demnitatea sa ştirbită de faptul că SEDIUL mitropoliei nu are o catedrală pe potrivă şi e nevoit să se înghesuie într-o hrubă numită Catedrala Mitropolitană, acolo unde nu încape televiziunea cu tot cu maşină, darmite cortegiul de limuzine ale celor doi Vladimiri (preşedintele şi mitropolitul).
Bănuiesc că Noua Catedrală va fi ridicată undeva în centrul oraşului (acolo însă nu prea sunt terenuri goale, poate doar Stadionul republican, Ministerul Agriculturii, care poate fi transferat cu succes la orice alimentară de cartier) sau fostul Lac Valea Morilor...
O altă locaţie bună ar fi...spaţiul de lângă Circul din Chişinău. În plan simbolic, schimbările sunt minime: se schimbă mingea din faţa ex-potenţialului parc Trei Iezi cu o cruce, şi spor la muncă...
Lansări şi zgomote
Marius Tărâţă, care scrie sub pseudonimul Nichita, lansează, marţi, 27 mai, ora 17.00, în incinta Bibliotecii ‘Onisifor Ghibu', Chişinău, romanul ‘Ferestre si trepte de ieri spre azi', continuarea volumului I - ‘Drumuri intru regasirea dragostii'. Un fel de re-prezentare, căci romanul a fost deja prezentat-lansat la Cluj.
Ieri, un grup de tineri gălăgioşi, au „atacat" spaţiul „aşa numitei "pieţe de kitsch-uri" (lângă monumentul lui Eminescu - între teatrul M. Eminescu şi Sala cu orgă)" în memoria lui mai 68, a situaţioniştilor, marxiştilor, maoiştilor, ecologiştilor, comuniştilor, anarhiştilor şi a celorlalte de cohorte de contestatari ai economiei de piaţă şi a capitalismului...
Altfel, titlul performace-ului nu mi se pare inspirat: "Arta în schimbul pâinei". Se pierde din mesajul contestatar şi nici nu se pliază pe ideea că „De artă avem nevoie în fiecare zi, ca şi de pâine, de aceea ea trebuie să fie accesibilă fiecăruia, ea nu costă mai mult decât pâinea - iată preţul ei adevărat." A spune artă în schimbul pâinei nu înseamnă neapărat să fii anticapitalist, poţi să fii un bun capitalist şi să vinzi arta pe pâine. În al doilea rând, există aici o intenţie (conştientă sau nu) de a opune arta pâinii...în bună tradiţie creştină (Nu doar cu pâine se hrăneşte omul). Dar de aici până la anticapitalism e o cale lungă, mai ales că nici biserica nu condamnă capitalismul ci doar se opune unor excese. Arta şi pâinea sunt cumva complementare, aşa am înţeles eu mesajul...Mult mai expresiv ca slogan ar fi fost „Arta ca pâine" sau ceva de genul...
Teza „Capitalismul ne condamnă la o foame permanentă din pricina absenţei adevăratei arte, el încearcă să ne comercializeze ceva artificial, de unică folosinţă şi de acelaşi tip, fabricat cu scopul de a fi de unică folosinţă şi de acelaşi tip, prin metode clişeizate, începând de la icoane şi terminând cu suvenire" pare ruptă dintr-un articol din Pravda despre mizeria negrilor din America sau dintr-un text polemic al lui Lenin...sunt prea multe incongruenţe - în capitalism există artă adevărată, chiar multă, nu întotdeauna scumpă.
Boon, acum ceva despre slogane:
„Viaţa artistului trebuie să devină o formă a artei, atunci artistul va putea să se întâlnească cu omul obişnuit şi să arate natural oriunde." - prima parte sună ok, şi chiar nu înţeleg de ce ar fi nevoie de reflectoare, performance şi manifestaţii în grup pentru ca viaţa artistului să devină o formă a artei... e viaţa ta, fă ce vrei cu ea, vrei fă-o artă, vrei kitsch... acest „trebuie" e rigoare individuală nu lege de stat...nu prea înţeleg fascinaţia pentru omul obişnuit, deşi pot s-o localizez în ruptura cu cotidianul sovietic idealizat şi lirizat, eroizat al literaturii sovietice moldoveneşti din anii 80...
Tags: poetry
a vinde reviste in sec. XXI
În vechiul model, doar publicaţiile rentabile există (constituie obiectul unei decizii de publicare favorabile). Raritatea este deci în partea publicaţiilor. In noul context, toate publicaţiile posibile există. Insă deja cititorii devin rari. Este fundamentul a ceea ce numim economia atenţiei, cu o consecinţă importantă : dacă cititorii sunt rari şi nu publicaţiile, atunci barierele de acces la documente (accesul pe bază de abonament, de exemplu) devin contraproductive. Principiul restricţiei accesului este contradictoriu cu logica acestui nou context. Se va vedea deci că mişcarea pentru open acces, care şi-a dezvoltat o bază politică şi ideologică (acces liber la rezultatele căutării) se bazează pe o proprietate importantă a economiei bunurilor numerice. Este suficient să privim noile reviste electronice care se crează în continuu. Nici una din ele nu instaurează bariere de acces pe bază de abonament, căci scopul lor principal este de a fi citite şi cunoscute.
Citeşte mai mult aici...
Glosar :
- economia atenţiei - în limba normală se traduce prin traficul revistei/blogului/site-ului monetizat în venituri din publicitate. Una din noutăţile comerţului electronic : gratuitatea, utilizată raţional, generează bani. Gratuitatea (open acces) nu este un scop, ci un mijloc de a câştiga bani.
Hannah Arendt The Human Condition
Hannah Arendt (1906–1975) este una din vocile cele mai provocatoare ale gindirii secolului al XX-lea, o voce ale carei rezonante nu si-au pierdut nimic din actualitate si gravitate. Începind cu 1924, urmeaza cursuri de filosofie, teologie si filologie clasica la universitatile din Marburg, Freiburg si Heidelberg. Un an mai tirziu, intilnirea cu Heidegger va insemna un moment de cotitura in viata ei intelectuala si sentimentala. Admirindu-si si iubindu-si in secret maestrul, ea se va indeparta, totusi de acesta, pentru a deveni in anii urmatori eleva lui Husserl si apoi a lui Jaspers. Dupa ce se casatoreste in 1929 cu Günther Anders, paraseste Germania in 1933, refugiindu-se pentru inceput in Franta si, mai apoi, in Statele Unite, unde va ramine pina la sfirsitul vietii. Refuzind intotdeauna sa fie numita filosof, Hannah Arendt a predat teorie politica, iar lucrarile sale majore trateaza chestiuni de istoria gindirii politice. Dupa aparitia monumentalei The Origins of Totalitarianism, in 1951 (Originile totalitarismului, Bucuresti, Humanitas, 1994, 2006), lucrare care o face cunoscuta, publica The Human Condition (1958), Between Past and Future, 1961 (Între trecut si viitor, Bucuresti, Antet, f.a.), On Revolution, 1963, si Eichman in Jerusalem: A Report on the Banality of Evil, 1963 (Eichman in Ierusalim. Un raport asupra banalitatii raului, Bucuresti, All, 1997). Dintre lucrarile sale majore, mai pot fi citate: Crises of the Republic: Lying in Politics; Civil Disobedience; On Violence; Thoughts on Politics and Revolution, 1969 (Crizele republicii. Minciuna in politica; Nesupunerea civica; Despre violenta; Ginduri despre politica si revolutie, Bucuresti, Humanitas, 1999); Life of the Mind (1978).
buy on Amazon
Tags: ebooks
ziua rahatului
Parlamentul moldovean a aprobat ieri, 22 mai 2008, o iniţiativă a unui grup de deputaţi privind instituirea unei noi sărbători naţionale - „Ziua Nistrului": rîul, cică, joacă un rol important in economia şi cultura R. Moldova, fiind un "simbol de unire şi pace in societatea polietnică a Moldovei". Nimic rău, până aici, chit că am mari probleme de a lega „simbolul zis-unionist al Nistrului" cu gloanţele, rachetele, obuzele, grenadele, cadavrele, bombele şi sutele de invalizi din 1992. Însă, dacă parlamentul zice că uneşte, atunci chiar uneşte (poate buzunare, interese) şi basta!
Deputaţii, după mine, s-au cam grăbit. Pentru că mai sunt râuri în ţară. Prutul, apoi Răutul, Bâcul, Molovateţul, Ciugurul, Ciulucul, Işnovăţul etc. Mă rog, cu prima victorie a opoziţiei, Prutul are şansa să devină şi el râu-martir cu zi proprie în calendar. Restul apelor curgătoare însă vor aştepta fie emergenţa unor guverne locale, de sat sau mahala, fie se vor mulţumi cu Ziua Mondială a Apei (22 martie) şi o vor împărţi cu băltoacele, mlaştinile, izvoarele, iazurile împuţite, apa din clozet, apele reziduale...
Mai am o idee: să declarăm, pentru orice zi cu vânt şi arşiţă a verii, Ziua Rahatului, esenţa olfactivă primordială şi omniprezentă a celei mai mari părţi a Republicii Moldova.
De la Munceşti (Chişinău) la Bălţi, de la Orhei la Cupcini, de la Sângerei la oricare sat prăpădit din Moldova, mirosul de rahat (consecinţă a degradării staţiilor de epurare şi prelucrare a deşeurilor „umane") este însoţitorul fidel al călătorului ce se aventurează (este nevoit, obligat) să traverseze Republica Moldova... Asta e chiar simbolul ce „uneşte"şi condensează, într-o metafizică înjurătură a condiţiei de „moldovean" toate dorinţele de emigrare, fugă, scârbă şi scuipat ale autohtonilor. La nevoie, putem, cere UNESCO sau altui organism internaţional includerea acestei sărbători în patrimoniul universal al neghiobiei umane...
Aici un posibil model de emblemă a sărbătorii. Voila un autre.
despre utopii, vechi si noi
articol apărut în numărul din aprilie al revistei "Contrafort":
Despre utopii, vechi şi noi
Gândirea antică (Platon) şi cea medievală (Thomas Morus, Tomaso Campanella sau Francis Bacon) nu a putut concepe utopia decât în termeni de izolare, depărtare, ruptură voluntară şi autoblocaj faţă de restul lumii. Insula singuratică sau continentul îndepărtat erau unicele spaţii capabile să menţină/întreţină/suporte/păstreze nealterate Împărăţiile Binelui şi ale Armoniei Perfecte. Determinările geografice specifice ale utopiilor antice sau medievale poartă vina unei filozofii morale care evita/ezita în a crede că Binele, Armonia, Pacea ar putea locui în cotidianul proxim, accesibil omului mediu. Distanţa geografică obligatorie simboliza intervalul ontologic Creator-Creatură: una dintre constantele religioase prezente în majoritatea religiilor lumii (dar şi în mitologiile greacă şi indiană), însă postulată cel mai explicit în versetele biblice - „Nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască" (Ieşirea, 34:20).
Mai încoace, după moartea lui Dumnezeu, modestia morală a fost depăşită şi înlocuită cu o nouă filozofie a eticii, care anula orice determinisme ontologice, geografice, sociale sau temporale. Utopia putea fi construită, în opinia noilor gânditori, oriunde, oricând - era suficient doar să fie descoperită tehnica, regula practică după care urma să fie clădită Lumea Nouă. Neo-utopiştii au făcut câteva corecturi modelului utopic clasic, cea mai importantă dintre ele fiind faptul că s-au lipsit de oamenii ideali sau supraoameni (regula medievală sau antică), încercând să lucreze cu materialul uman disponibil. Prin urmare, Egalitatea şi Armonia puteau locui liniştit şi nestingherit printre noi.
... Filmul lui Alexei Balabanov „ГРУЗ 200" (Încărcătura 200) explorează lumea utopiei clasice. URSS-ul anului 1984 (aluzia este transparentă) reprezenta o insulă izolată foarte bine de restul lumii. Cortina de fier, Zidul Berlinului şi graniţele păzite cu străşnicie sunt un prim cerc de izolare. Un al doilea, mult mai redutabil, este blocajul informaţional în ambele direcţii ieşire/intrare. Lumea din afară nu obţine, decât foarte greu, informaţii cu referire la ceea ce se petrece în ţara Sovietelor, pe de altă parte, înşişi muncitorii şi proletarii sunt protejaţi relativ bine (toate canalele TV sunt sub controlul statului, posturile de radio occidentale sunt fie bruiate, fie discreditate, presa străină nu ajunge în URSS) de informaţia nocivă sau incorectă din punct de vedere ideologic. Cetăţenii sovietici sunt hrăniţi cu iluzia că trăiesc în cea mai frumoasă dintre lumile posibile şi o întreagă armată de funcţionari trudeşte din zori până în noapte pentru a menţine vie această iluzie. E aici, o primă inovaţie în arhitectura utopică - prea obsedaţi să rezolve problemele binelui şi echităţii, gânditorii antici şi medievali nu au luat în calcul schimbul de informaţie între cetăţenii utopiei, comunicarea verticală conducători-supuşi (era normal, împărăţiile lor imaginare fiind proiectate în numele Armoniei şi Adevărului). Marea victorie a utopiei sovietice - în procesul de comunicare personală, non-formală, oamenii să schimbe între ei clişee, lozinci, adică minciuni. O versiune originală a imperativului moral categoric al lui Kant: să vorbeşti cu prietenii ca şi cum ai fi la şedinţa de totalizare a cincinalului în kolhozul „Pobeda!" (o variantă asemănătoare, puţin modificată, dar de o redutabilă eficienţă a asigurat persistenţa nazismului: „Să acţionezi în aşa fel, încât führerul, dacă te-ar vedea şi ar cunoaşte acţiunile tale, să le aprobe!") - fiecare cetăţean trebuie să devină un partizan, un misionar voluntar al utopiei, un mercenar fără leafă pe frontul ideologic. Pentru asta, limbajul nu trebuie lăsat intact, ci va fi supus unei proceduri de epurare, stoarcere, modificare: „gruz 200" este, de fapt, numele de cod al materialului uman căzut în lupta mondială pentru socialism şi viitor luminos (încă o paralelă nazistă se impune de la sine: fără o terapie a limbajului, Soluţia Finală cu greu ar fi fost posibilă, spune Hannah Arendt şi nenumărate au fost artificiile şi inovaţiile lingvistice puse la cale de nazişti). Operatorii ideologici sau tehnici care se află la unul dintre capetele containerului lingvistic, care codează şi decodează mesajele venite din sau plecate spre afară alcătuiesc un cerc de iniţiaţi/revelaţi cu o putere periculoasă asupra vieţii şi morţii concetăţenilor lor: ei cunosc Adevărul şi limitele utopiei (în filmul lui Balabanov, există câţiva codificatori/decodificatori: profesorul de ateism ştiinţific (mare tâmpenie această disciplină - închipuiţi-vă un minister, într-o ţară democratică, numit Ministerul pentru Combaterea Iluziei că Pământul e Plat, sau Direcţia de Luptă împotriva Existenţei OZN-urilor!), fratele lui (miliţianul bun) şi miliţianul sadist, care abuzează de Cunoaştere, utilizând Logos-ul căpătat în virtutea funcţiei în scopuri de satisfacere a unor nevoi patologice.
Amintim, în treacăt, că această tensiune este necunoscută proiectelor utopice vechi: utopia antică nu cunoaşte ficţiunea, nefiind o realitate fabricată, ci o existenţă reală întru Adevăr...
Poate fi concepută o utopie în care comunicarea să fie liberă şi adevărul să circule relativ liber? Da, şi realitatea moldovenească este dovada cea mai concludentă. Despre ce e vorba: unele ziare locale încearcă să de-construiască o arhitectură imaginară politico-social-economică cu privire la existenţa unui rai accesibil la Est, în Federaţia Rusă. Mii de basarabeni, alungaţi de la vatră de mizeria economică şi socială în care i-a înfundat tranziţia, merg la câştig „uşor" şi ilegal la Moscova, Sankt-Petersburg şi alte oraşe ruse. Ei bine, aceste ziare relatează despre numărul suspect de mare de sicrie („gruz 200") care vin din Rusia şi în ele, trupurile unor compatrioţi de-ai noştri. Alţi moldoveni se întorc schilozi, invalizi pe viaţă, traumaţi psihic. Despre ei discursul oficial nu suflă nici o fonemă, deşi ministerul de Interne a fost interpelat de câteva ori, chiar în cadrul şedinţelor în plen ale Parlamentului. Soarta lor se regăseşte doar în discursurile paralele, care sunt însă bruiate de alte centuri mediatice, mult mai puternice, aparţinând unor zone ale socialului moldovenesc pentru care răspândirea unor adevăruri incomode despre adevărata faţă a utopiei este indezirabilă.
Cazul moldovenesc este unul inedit: „insula imaginară a fericirii şi bunăstării" nu este izolată de lumea din afară, din contra, participă din plin la schimbul mondial de informaţie, mărfuri şi capital. Utopia persistă în pofida circuitului intens de fluxuri comunicaţionale (numărul de abonaţi la televiziune prin cablu s-a multiplicat de câteva ori în ultimii zece ani, numărul de conexiuni la reţeaua Internet a crescut şi el considerabil, posturile de radio şi TV, inclusiv cele locale şi regionale „au dat glas" unor zone geografice îndepărtate de centru). Explicaţia este relativ simplă - comunicarea este dezaxată, localizată şi izolată. Nu e atât de grav că ştirile nefaste apar la TV, radio sau presă, chiar bruiate impecabil - ele oricum răzbat printr-o logică a lor. Mai important, pentru geometria utopică moldovenească, este ca adevărul să nu poată circula, să nu poată fi comunicat, rămânând în zona emiţătorului. Un adevăr spus, dar care ar rămâne pe loc şi nu ar avea posibilitate să circule - utopia descentralizării comunicării şi descompunerea marilor adevăruri corelată cu implozia unor blocuri-puzzle de adevăruri locale, blocate în localismul lor - postmodernismul comunicaţional în variantă moldovenească poate servi eficient unor scopuri nu chiar curate.
lecturi audio, steaua lui ciubotel
Mă aliniez iniţiativei lui gramo de a dărui copiilor nevăzători şansa de a citi (audia) poveşti, cărţi utile etc. Am propus ideea pe forumul celui mai cunoscut site-torrents din Moldova, dar a rămas fără ecouri. Pentru că gramo a citit „Habarnam" de N. Nosov (cunoscut în varianta moldovenească ca Neştiilă), eu am decis să citesc o poveste autohtonă, pentru mine cea mai izbutită scriitură pentru copii elaborată în spaţiul românesc - „Steaua lui Ciuboţel" de Spiridon Vangheli.
Am citit la reportofon (mulţumesc, Ioane), cum am putut (nu prea am dicţie, sunt ceva probleme cu intonaţia, oricum a fost o lectură-test, de aia accept orice critică+sugestii+ajutor).
Azi postez primul capitol, „Cum s-a născut mătuşa Dalba şi Moş Dalbu", şi sper, până la 31 decembrie să adun (-ăm) vreo 10-15 cărţi citite, pe care le vom multiplica pentru copiii orbi.
O altă soluţiae ar fi traducerea lor în Braille, aşteptăm propuneri, chiar sponsorizări. Orice ajutor este binevenit.
Spiridon Vangheli
„Steaua lui Ciuboţel"
Chişinău, Literatura artistică, 1989
Capitolul 1, „Cum s-a născut mătuşa Dalba şi Moş Dalbu"
steaua lui ciubotel - 1 Asculta mai multe audio Diverse »Tags: povesti
istorii de ieri
Valerian Osinskii, şeful TsUNKhU (The Central Administration for Statistics of the USSR - Administraţia Centrală pentru Statistică a URSS), dezvoltă în anii 30, o teorie a dispariţiei (otmiranie) statisticii în sistemul socialist: "Statistica este necesară acolo unde există fluctuaţii, adică în sistemul capitalist; acolo unde fluctuaţii nu există, statistica nu mai este utilă; acesta este unul din rezultatele socialismului." (p.40) - în socialism statistica devine simplă contabilitate...
La congresul al XVII-lea al partidului Stalin declară - numărul populaţiei URSS este de 168 milioane locuitori. Pentru confirmarea acestei cifre, Partidul decide organizarea unui recensământ general al populaţiei Uniunii republicilor Sovietice Socialiste.
Niciodată, un eveniment de asemenea natură (dar şi avengură) nu a fost condus de o comisie care ar fi numărat atât de puţini demografi : Stalin, Molotov, Kaganovici, Mikoyan, Antipov, Bulganin.
Chestionarul a fost redactat de Stalin însuşi. Dispar întrebări legate de rudele absente temporar (populaţia ar fi indicat atunci şi motivele « călătoriilor » - deportări, emigrări). Acesta introduce însă, o întrebare suplimentară, cu privire la apartenenţa religioasă, aşa cum se practica în sec. XIX.
Recensământul se desfăşoară într-o singură zi - 6 ianuarie 1937. Între 5-8 ianuaire, ziarul "Pravda" dedică zilnic o pagină întreagă recensământului.
La 24 ianuarie sunt gata rezultatele preliminare : cifrele indică o populaţie de 156 milioane locuitori, 12 milioane mai puţin decât cifra lui Stalin.
Mihail Kurman, lucrător TsUNKhU, adresează o notă lucidă lui Stalin şi Molotov, în care explică motivele incongruenţei rezultatelor oficiale cu cifrele dorite de Partid. Printre altele, Kurman indică un număr mare de decese neînregistrate în unele părţi ale URSS: Kazahstan, Ucraina, unele regiuni ale Rusiei (Saratov, Stalingrad, Kursk şi Voronej) - regiuni unde a bântuit foametea, violenţa.
Un alt aspect neplăcut pentru partid a fost numărul neaşteptat de mare de credincioşi: „mai mare decât ne aşteptam noi. Aceasta indică o situaţie foarte proastă a muncii antireligioase." (p. 44)
... Organizatorii recensământului sunt declaraţi „sabotori" şi internaţi în Gulag. Acolo urmele lor dispar. Rezultatele sunt secretizate.
(După Alain Blum « Naître, vivre et mourir en URSS » Payot, Paris, 2004)
Tags: istorii
cafe
Cafe philosophique
TEMA: INSTITUTIILE TRANZITIEI: TAXATORUL
miercuri, ora 16.00, USM, bl. 5 (str. Gh. Casu)
vine cine vrea...intrare libera
impresii de festival
A fost greu: festivalul de film documentar Cronograf, ieri Noaptea Muzeelor, concerte; o nuntă chiar în holul Liceului „Gh. Asachi" - dacă lucrurile continuă în modul ăsta, degrabă, pentru nunţi, cumătrii şi alte sindrofii se va da în chirie şi Catedrala Mitropolitană (în altar muzica, afară - că tot e pavat, se poate încinge o horă, în catedrală încap câteva rânduri de mese etc) sau Clădirea Preşedinţiei (că tot se repară cât e mica pe ceas)...
Ştiam că unele şcoli din provincie practică închirierea cantinelor şi sălilor de festivităţi pentru nunţi pentru a-şi asigura un venit suplimentar pe lângă banii alocaţi de stat. Mai ştiam că, în unele sate doar şcoala are o sală mare, încă păstrată (case de nunţi nu prea sunt, cu excepţia unor sate mari, iar sălile caselor de cultură s-au cam dărâmat) şi e unica clădire reprezentativă, în care să încapă toţi dornicii de a ura „Succes!" tinerilor în viaţa familială... dar că la Chişinău, în centrul oraşului, un liceu în jurul căruia s-a făcut atâta zarvă, pe lângă care s-au hrănit atâţia patrioţi cu ziua, să dea clădirea pentru nunţi, chefuri şi beţii e peste puterile mele... Nu ar fi vorba de un estetism pretenţios, ci de o demnitate instituţională. După ce te dai mare şit are că păstrezi suflul românesc în Md şi că eşti pepinieră de talente, nu sună bine să dai building-ul academic pentru sindrofii. Îmi imaginez Sorbona închiriată de vre-un nouveau riche, sau Oxford-ul...
Cronograf continuă. Există ceva probleme cu orarul. Se întârzie mult, în parte din cauza organizatorilor, în parte din cauza discuţiilor de după film, astfel că programul nu e de nici un folos.
Văzut:
„Război pe calea undelor" de Alexandru Solomon. Despre istoria unei lupte - a demnităţii contra minciunii... Am prins mai ales figura cinic-ironică a deputatului PRM, fost colaborator al securităţii şi replica bestială, trecută cu vederea: „Ei erau duşmanii noştri!". E o modalitate proastă de a configura discursul istoric şi a rezolva problemele de memorie istorică - cea care reduce conflictul la noi ne apăram ţara - ei o sabotau. Proastă pentru că denotă un relativism disimulat: nu acceptă universalitatea unor esenţe precum drepturile fundamentale, demnitate umană şi naţională care trascend graniţele unor configuraţii socio-politice accidentale cum sunt societăţile. E ceva la care mă gândesc încă.
„Izolaţi în România" - fain.
„Dincolo de hotare" - despre un german, născut în 1915, cu venirea lui Hitler la putere emigrează în...URSS. Este arestat în 1941 (când fost sa ţară atacă Uniunea Sovietică) din motivul că ar fi spus, la o petrecere, că URSS nu trebuie să încheie tratate cu Germania Nazistă (sic!)... Tipul a avut dreptate, dar oricum a primit 10 ani. În Siberia (natura e chiar frumoasă!). Se căsătoreşte cu o rusoaică, revine în RDG. Socialist convins (asta l-a pierdut, tipul era socialist german, cu verticalitate, neştiind că în URSS contează cel mai mult nuanţele), crede că reunificarea Germaniei e un act greşit. Are 93 ani, călătoreşte mult cu bicicleta.
„Conexiuni balcanice" - slăbuţ.
„Livada de meri" - mama profesoară de balet. Fiul practică boxul. Cum se înţeleg?
„Călătoria unui frigider roşu" - un film extraordinar. Subiectul: copiii hamali din Nepal care-şi câştigă o pâine cărând diferite poveri în munţii Himalaya. Povestea e zguduitoare, dar regizorii n-au mizat prea mult pe lacrimogen, din contra, filmul a fost chiar vesel. O replică:
„Îţi fac o poză, după care ţi-o trimit,
...Turiştii întodeauna spun aşa, dar niciodată nu trimit fogorafii."
„meseria bărbaţilor" - nu m-a impresionat.
„Podul de flori" - supriza plăcută a serii. Un tată îşi creşte copii de unul singur (soţia munceşte peste hotare), încearcă să-i educe cuminţi şi oneşti. Din punct de vedere formal, ca arhitectură cinematografică, filmul are multe hibe: se simte prea mult intervenţia în cadru a regizorului, fie că i se spune Bună ziua!, fie că stânjeneşte actorii, unele replici sunt forţate, declamate chiar, pentru cameră, limbajul şi dialogurile nu sunt spontane, există o tensiune vizibilă etc. Ca mărturie documentală însă, regizorul îşi atinge perfect ţinta: filmul e un document zguduitor şi a reuşit să transmită mesajul. Altfel, un film bun, care ar face impresii bune la un festival internaţional al filmelor sociale... Mă gândeam că ar fi ok dacă filmul în cauză ar fi luat „la înarmare" de ONG-iştii noştri, care l-ar proiecta în şcoli, mai ales în cele din provincie, acolo unde oamenii chiar duc lipsă de asemenea modele. Ca strategie pedagogică „Podul de flori" e fără preţ. Poate vreo televiziune se apucă să-l dea, dar nu cred...
Din culise: „Câmpul lui Vasile", un film german despre un moldovean nu a fost proiectat deoarece, puţin timp înaintea festivalului, o companie de stat ar fi cerut regizorului bani pentru imaginile din arhivă utilizate... Din acelaşi motiv, Moldova 1, instituţie publică, nu a prezentat nici o ştire legată de festival...
* * *
După film am mers la Noaptea Muzeelor. La Muzeul Naţional de Istorie era multă lume. Dar intrarea în muzeu era blocată de o scenă improvizată. Adică noaptea Muzeelor fără muzeu, doar cu concert. Am mers la Muzeul de Arte Plastice, după care ne-am întors acasă, pentru că organizatorii n-au coordonat cu Regia transport Chişinău şi riscam să rămânem blocaţi în centrul oraşului.
cronici cronografice
Unii jurnalişti culturali din mass-media moldovenească sunt, inconştient, inamici sau cel puţini rivali ai vieţii culturale locale. Ei practică un fel de reductiţie cantitativă de soiul celei utilizate de birocraţie: în raportul final, adică articolul, intră doar cantitatea de.., numărul de... etc.
E ca şi cum, într-un bilanţ al unui meci de fotbal se reţine doar scorul, nu şi trăirea intensă a celor 90 minute, cu scăderile, urcuşurile şi zvâcnirile lor. Contabilitatea ziariştilor culturali se rezumă la numărul de spectacole, montări, premii, spectatori şi cam atât...
Chestiile astea le gândeam ieri la conferinţa de presă prilejuită de lansarea celei de-a 7-a ediţii a festivalului de Film documentar Cronograf. Câţiva ziarişti au venit, luat 1-2 interviuri, 4-5 poze, însemnat 3 replici după care au plecat...undeva... în alte zări culturale. Aseară au apărut câteva reportaje, declaraţii ale unor membri ai juriului (nu sunt justiţiar internaţionalist, nici estet patriotic, dar m-a cam agasat declaraţia deplasată a lui Victor Bucătaru, preşedintele juriului la secţiunea „principală": „Eu sunt foarte bucuros... că după atâta şi atâta timp vom mai fi cuceriţi încă o dată de nemţi şi de români...nemţii au 8 filme şi românii au 6 filme la secţiunea principală." Asta în prezenţa (şi, probabil pentru) rusului Oleg Solodovnikov, producător de filme şi membru al Uniunii cinematografiştilor din Rusia, invitat de onoare al festivalului care a promis bani pentru filme moldoveneşti şi a cărui vină era de a fi...rus... S-ar putea să şi greşesc, dar o doză de politeţe politică chiar era necesară. Mă rog... Victor Bucătaru e un om matur), după care, bănuiesc, urmează o tăcere până marţi, încununată cu un reportaj de totalizare: atâtea filme, atâtea premii, sănătate... Văd că televiziunea cea mai „independentă", elisită şi deschisă, pro Tv Chişinău, n-a dat nimic. Aseară, la prima proiecţie din cadrul festivalului, filmul „Coldwaves" de Alexandu Solomon, n-am prea văzut reporteri TV...
