Archive for December, 2007:
bronzuri
monumentul Marinei Ţvetaeva, inaugurat zilele astea la Moskova
sursa
cititori cu nazuri
biblioteci, dinozauri
dupa caciula lui A
ura!
Ministerul Culturii si Turismului din Republica Moldova a premiat cistigatorii Concursului National de Dramaturgie, editia 2007. In urma dezbaterilor si a votului secret, juriul, alcatuit din regizori, critici de teatru, a decis sa nu acorde premiul I participantilor la concurs. Premiul II in valoare de 9.000 lei a fost acordat lui Dumitru Crudu pentru piesa "Ultimul pitic de pe insula Wight". Premiul III a fost impartit intre Alexandru Buruiana pentru piesa "Tandem" si Vitalie Bulat pentru "Č бűлŕ ňьěŕ нŕд нčěč". Acestia au primit cite 7.000 de lei fiecare. Premiul pentru debut in valoare de 5.000 lei a fost acordat Emanuelei Sprinceana pentru piesa "Dor de cuc". Juriul a mai acordat doua mentiuni, fiecare a cite 2.000 lei lui Gheorghe Calamanciuc pentru piesa "Poetul Iepuras" si lui Mihail-Gheorghe Cibotaru pentru piesa "Intoarcere in trecut nu exista sau tradarea poate fi iertata, dar nu si uitata". Urmatoarea editie a Concursului National de Dramaturgie va avea loc in 2009.
ciocan cu brejnevi
Iulian Ciocan
„Înainte să moară Brejnev” - I
Iaşi, Polirom, 2007
imn…
reviste urgente
Ieri, lansare a revistei „Stare de Urgenţa” (chiar aşa scrie pe copertă, ruşine, d-lor scriitori!) la Biblioteca Municipală „B.P.Haşdeu”. Lume multă. Şi Bună. Am întârziat câteva minute. Lansarea deja...era lansată. Prima, din acest an care începe la timp. Semn că e chiar o urgenţă.
„Noi am decis...”, „Vom face...”, „Trebuie...”
Dumitru Crudu: „Facem o revistă cu tematică socială.” Oleg sugerează: „Prea vagă formularea.” Cred şi eu la fel. Nu e de ajuns să spui că ceva e social, mai trebuie să-i indici şi locul în social. Revista în sine e tot un act social (altfel te-ai mulţumi cu textul din calculator sau maşina de scris) – a spune că faci revistă cu tematică socială înseamnă a formula o tautologie. Mi-ar fi plăcut o atitudine socială mai precisă, mai formulată, mai asumată, mai angajată: Noi, X, Z, Y iubim...urâm...ne place...nu ne place...credem...jos...sus...! mai multă vervă, dinţi mai ascuţiţi, muşcaţi în carne vie...
Am căutat şi în revistă un manifest...Este un text la pagina 3, semnat de Crudu: „Literatura are sens doar în măsura în care schimbă viaţa celor care fac literatură.” Mă alătur. Fac şi o sugestie: ce-ar fi să numiţi revista „Consolările Literaturii” (după modelul lui Boeţiu „Consolarea filozofiei”, mai nou, Alain de Botton „Consolările filozofiei”)?
...După lansare un fel de dezbatere. Marius Ianuş citeşte o pezie a lui Mihai Vakulovski „Mai bine tu” (pag.6). Poezia începe cu „văd tineri cu Che Guevara pe piept” şi se termină cu „gândeşte-te la tine” cu un slalom intermediar printre Jim Morrison, Henry Miller, Che Guevara şi Lenin... Intervine un domn cu barbă care face likbez politic în privinţa lui Lenin. „Dvs nu ştiţi cine e Lenin... Nu aveţi dreptul să utilizaţi aşa numele lui...” urmează un citat lung din Urechean, fostul primar de Chişinău, după care: „Să interzicem numele lui Lenin, să-l uităm, să nu-l pomenim! Dacă sunteţi de acord cu mine, apaludaţi (şantaj retoric)!”
Câţiva spectatori bat din palme...”Iluministul” se aşează la loc...
Întrevăd aici o diferenţă fundamentală în a aborda trecutul şi a construi prezentul a două generaţii diferite. Prima generaţie, cea a fundamentalistului liberal este una care profeseaza sacralizarea negativă a numelor, fenomenelor şi valorilor. E un fel de terorism negativ. Chiar să nu înţeleagă domnii ăştia că o tabuizare, interzicere şi ridicare la rang de divinitate (fie negativă) a cuiva e mai periculoasă decât jongleria verbală, dreptul de a spune toate numele? Să nu ştie că Biserica a turnat de secole rahat şi blesteme peste Satan şi iată astăzi e la modă să te dai satanist, e trendy chiar, mai mult, unii fac din asta „dizidenţă”, protest, underground...Acest gen de abordare nu admite exorcizarea şi prin asta e veninos, chiar dacă se revendică de la chestii bune (în definitiv, iadul este pavat cu bune intenţii).
Prin constrast, generaţia unor Vakulovski a abrogat orice convenţie retorică, a dezlegat discursul lăsându-l să se plimbe liber pe pajiştea socialului (să fie ăsta sensul „tematicii” sociale despre care vorbea Dumitru Crudu?). Pentru ei, ca şi pentru mine, procesul de eliberare de fantomele şi psihozele trecutului trece în primul rând prin desacralizarea numelor sfinte, prin detabuizarea unor valori, ruperea unor zăgazuri... Există şi aici un pericol: cel de a „egala” toate lucrurile şi valorile, de a le conferi acelaşi potenţial simbolic, dar acest pericol poate fi evitat mai uşor....
După, Crudu a dat asigurări că va publica orice material, inclusiv critică şi abordări ce nu coincid cu ale redacţiei (colorată „echipa”: Belka, Strelka, Gagarin, şi la secţia marketing Ostap Bender, semn că o să prosperaţi, d-lor urgentişti!)...
Suplimentul Intervenţii2 mi-a adus-o, în formă tipărită, pe soţie-mea. În câteva exemplare. J
Altfel, revista e excelentă. Hârtie bună, color şi ieftină (doar 5 MDL – un domn se plângea că şi asta ar fi prea scump, dar e o meteahnă şi năravul de a te plânge că e scump... Gândesc că o revistă literară bună, care corstă cât o călătorie în maxi-taxi şi una în autobuz nu e chiar scumpă.)
Am reţinut: un articol fain al lui Mitoş Micleuşanu „Tărâmul lui Kafka”...am râs de mi-au crăpat fălcile, mai ales la enumerarea „documentelor necesare pentru obţinerea cetăţeniei româneşti”, unul al lui Iulian Ciocan, „Vînzători – sperietori”, o investigaţie trăsnet realizată de răposatul Lolocur, ce simula posibilitatea unui Premiu Nobel pentru un basarabean şi care a arătat rânza unor scribi basarabeni, un fragment haios din relatarea unui scriitor estonian: în Estonia există un fond cultural special numit KultuurKapital care primeşte bani de la cazinouri, din vânzarea alcoolului, a ţigărilor, bani pe care-i împarte, în baza unui concurs, între scriitori. Cică un pictor din Narva ar fi făcut un tablou pe care era scris: PRIETENE, BEA ŞI FUMEAZĂ, AŞA SPRIJINI CULTURA, în fine „Arta detenţiei şi detenţia artei” de D. Crudu, o relatare teribilă a vieţii pictorului şi sculptorului Leonid Nedov.
esinencu, bere si …volei pentru combina
„Grand Prix” în Scrieri Alese. Vol. 5. Chişinău, „Prometeu”, 2002
Nicolae Esinencu face parte din tagma redusă a literaţilor basarabeni care nu agită o flamură, nu împart note şi nici certificate de... (tst!). Nu că n-ar fi angajat. Nu că ar face artă pentru artă. Nu că ar scrie pentru „posteritate”, „alte veacuri”, „urmaşii noştri”, „umanitate” sau „generaţiile care vor veni”. Din contra, scriitura lui are o miză precisă, un ţel imediat (prezent), un public proxim (contemporanii) şi o problematică actuală. Altfel spus, o scriitură angajată, dar nu în maniera unui Păunescu sau CVT - o scriitură angajată în civic, nu în civism, în morală, nu în moralism, în uman, nu în umanism. O literatură autonomă, cu distanţa cuvenită faţă de realitate, nu aservirea ei acesteia din urmă. În fapt, scriitura lui Esinencu (mă refer la Esinencu dramaturgul, poetul şi prozatorul, poate găsesc ceva timp să vorbesc despre „Doc”, romanul adolescenţei mele) stă la limita dintre mărturie şi ficţiune, dintre realism şi construcţie literară. Realismul este asigurat prin decor, subiect, dar şi caracterele personajelor; ficţiunea îşi face loc prin retorică, suspendarea temporară a realităţii (vorbesc despre asta mai târziu).
Fabula pe scurt: un preşedinte de kolhoz, cam nărăvaş, aude în târg (înţelege raicomul – comitetul raional de partid) că poate chilipiri o combină dacă câştigă campionatul raional de volei (mă rog, logică stahanovistă, nu faci „norma ideologică”, performanţa ce ţi-o cere Partidul, nu obţii nimic). N-are echipă. Nu e o problemă. Nu are nici stadion, din nou nu e o problemă. Dorinţă să fie. Şi combina. Cu chiu cu vai reuşeşte să adune o echipă pestriţă (atât ca componenţă socială, cât şi ca puritate ideologică – un speculant, adică capitalist sadea, un ţăran cu sapa, dereticătoarea primăriei şi şoferul său personal. Jocul începe, se marchează şi nişte puncte. La un moment, fiecare jucător conştientizează că Preşedintele, în marea sa dorinţă de a câştiga combina este şantajabil şi fiecare, cu excepţia ţăranului, este dispus să-i ceară câte ceva. Speculantul, în primul rând.
Miroase a Kusturica aici? Aşa cred şi eu (şi Esinencu cred eu că crede, după ce a scris scenariul pentru „Tunul de lemn”, unul dintre cele mai bune filme moldoveneşti), chiar dacă un amic mi-a spus că mai degrabă e vorba de Ilf şi Petrov. Există însă câteva momente care mă fac să înclin balanţa spre Kusturica.
Primo: atenţie la situaţie. Acţiunea se merge lent, chinuit chiar pe alocuri şi când te-ai plictisit şi vrei să sari peste rânduri, hop şi se rupe, realul „îşi iese din pepeni” şi o ia razna. Are loc o ruptură de naraţiune, o transgresare a realului şi aruncarea „poveştii” în Poveste. Suntem dincolo de Poveste, lucrurile nu mai au sensurile obişnuite: totul devine emoţie care curge-curge. Întreaga personalitate a preşedintelui de kolhoz este un basm. Acesta doreşte combina cu orice preţ, crede că orice este posibil în orice moment, că o pregătire fizică bună vine aşa, când o chemi, „Din porunca ştiucii, din dorinţa mea!”... Anterior a încuiat mingea în seif pentru că, de, cum să baţi mingea aşa, de flori de cuc, acum, că e vorba de combină, e altă treabă...(„Să alegi în gol după o minge, n-am să permit. Să joci pentru o combină, mai zic şi eu.” p. 42)...
Prin contrast, chiar în momentele cele mai abrupte şi mai ireale, Ostap Bender rămânea un personaj real, la fel de real precum lumea din jurul său. Ostap Bender nu era în poveste, şi nici nu era poveste, era în realitate fiind o realitate.
Secundo, atenţie la erou. Preşedintele de kolhoz este un tipar. Al unui tip care poate, printr-un act de voinţă sau capriciu să suspende înreaga construcţie socială, s-o pună la cheremul său şi s-o pună să cânte după cum îi place. E o critică subtilă a unui sistem socio-politic (hai s-o spunem pe şleau, genul ăsta de critică şi „dizidenţă” este cel mai pertinent, nu poeziile cu gâze, poeziile dedicate lui Lenin, ulterior re-dedicare lui Stalin, pe urmă re-re-dedicate lui Hruşciov, în fine re-re-re-re-re-dedicate URSS, ulterior, prin metoda Find+Replace României) care funcţionează groso modo în acest mod: deşi postulează existenţa unui sistem social (Marx) în care individul este prins efectiv fără posibilitatea de a ieşi, acest sistem a ratat prin faptul că a permis unui om (Stalin, Lenin şi oricare din măscăricii care i-au urmat) să suspende socialul şi să-l arunce în Poveste. Meritul lui Esinencu este de a plasa macrolucrurile în microlume, macrorăul în microcomunitate şi de a-i demonta piesă cu piesă mecanismul pervers. Spunea Unul: „Cine are ochi să vadă, cine are urechi să audă!” prin asta, preşedintele de kolhoz este un atom logic al analizei. Organismul funcţional al epocii trecutului viitorului luminos poate fi reconstitut pornind de la acest atom, care poartă în sine informaţia necesară pentru ca sistemul să se autodezvolte…
Spre deosebire de acest preşedinte de kolhoz, Ostap Bender doar profită de realitate, îi exloatează hibele şi problemele însă nici prin cap nu-i trece s-o transforme, s-o modifice sau s-o re-construiască după bunul său plac. Bender se inserează în realitatea sovietică aşa cum este ea, eroul lui Esinencu suspendă această realitate. Am spus.
P.S. Carte citită la o bere. Recenzia scrisă după câteva.
cautand o carte prin oras
Am făcut rost de ceva bani. Plus timp, tocmai 1 oră în tocmai miezul zilei în tocmai centrul Chişinăului. Am şi o dorinţă mare de a face o surpriză uni om la care ţin foarte mult.Pentru că „ingredientele” astea rar sunt prezente la apel concomitent în cazul meu, am zis că-i taman timpul să dau o fugă în librării. Avem o ţintă precisă, de fapt două, cărţi: Iulian Ciocan „Înainte să moară Brejnev” şi Savatie Baştovoi „Iepurii nu mor” (curios motor de căutare are Polirom-ul, când pui Savatie nu gaseşte nimic, când introduci Băştovoi, te aduce acolo unde trebuie..chiar să nu înţeleagă că nu Baştovoi a scris cartea, ci Savatie… sau cel puţin ambii au făcut chestia asta împreună J).
Booon. Intru la „Aurora”, de pe Puşkin, mai jos de liceul teoretic „Gheorghe Asachi”. Caut, răscolesc, umblu printre rafturi. Nimic. Rubrica Filozofie, care mă atrage imediat conţine … „Amintirile” lui Snegur, Lucinschi, ceva cărţi de Vasile Stati, Victor Stepaniuc şi câteva manuale ruseşti care abordează filozofia valorilor… Cărţile căutate de mine nu sunt, desigur. Polirom-ul e prezent cu ceva feng shui şi dezvoltare personală. Întreb o librăreasă:
- Iulian Ciocan, „Înainte să moară Brejnev”, a apărut la Polirom anul acesta…?
- N-avem, de la Polirom ne vin foarte puţine cărţi…
- De ce?
- Aşa!
Nu mă dau bătut. Merg la Scripta, librăria din incinta Primăriei. Mare scârbă acolo. Catastrofă chiar. Au adăpostit două bancomate şi uşa librăriei într-un spaţiu de 2 m. Un tip scoate bani, alta, la celălalt bancomat face acelaşi lucru. La 10 cm de bancomatul din dreapta uşa librăriei. Vreau să intru în librărie. O doamnă se răsteşte: „Staţi în rând…!” „În librărie?”, întreb eu şi doamna se uită nedumerită la mine. „credeam că vreţi la bancomat.” Intru, deci. Atmosferă de hrubă. O peşteră micuţă, întunecoasă.
- Iulian Ciocan…?
- Nu avem. Nici n-am avut.
- Savatie Baştovoi?
- Idem.
În fine, ajung la Libăria din Hol, cea din incinta Departamentului Cultură al Primăriei. Acolo găsesc rapid cartea lui Savatie, dar Ciocan nu e, n-a fost şi nu se ştie dacă va fi cândva.
Iau cartea lui Savatie şi merg s-o plătesc.
- Dar costă peste 200 lei (aproximativ 17-20 USD)!
- Ok. Iulian Ciocan, „Înainte să moară Brejnev”, aveţi?
- Nici n-am auzit de cartea asta…
E, mă trec şi fără asta, o obţin de la altcineva… Dar, chiar să nu găseşti în librăriile din centrul oraşului o carte apărută în „străinătate” a unui autor autohton, chiar e o măgărie…
ciob cu identitati
sunt in sesiune, criza de timp, etc...am lasat-o mai moale cu lecturile "beletristice", public fragmente din idei, eseuri si tot felul de ganduri ce-mi trec prin minte...
Crize identitare - Weber, Elias, Marx
O lectură postmodernă a concepţiilor tradiţionale despre identitate ar revela ca un defect caracterul presupus globalizant al acestora. Se va vedea, în încercările de formalizare şi abstractizare ale teoriilor unui Marx, Weber sau Elias, efecte de generalizare ce nu par a ţine cont de particularităţile specifice ale fiecărui individ, de situaţia lui existenţială, şi de ce nu, sunt reminiscenţe ale unei logici holiste. „Republica Cetăţenilor Lumii” (Diogene Cinicul? Dante?) nu recunoaşte bariere naţionale, etnice nici măcar lingvistice (a se vedea cazul limbii esperanto, o încercare de a depăşi logica tristă a lui: „Limitele limbajului sunt limitele lumii mele”), în plus însăşi legitimitatea unor asemenea teorii sau concepţii este contestată.
O replică tradiţională ar reproşa postmodernismului că cântăreşte totul cu aceeaşi balanţă, de fapt, repetând erorile pe care le incriminează modernităţii şi prin aceasta nu contribuie prea fericit la clarificarea unor nebuloase ştiinţifice, ci doar le adaugă o alură de modă şi de ideologie.
În fapt, disputa ar putea continua la infinit, cu argumente redutabile din ambele părţi. Atât contestarea, cât şi conservarea tradiţiei (facem o distincţie convenţională) se bazează pe o metaparadigmă ce ţine de percepţia însăşi a vieţii sociale. Vom numi, pentru comoditate, această metaparadigmă (nu este o metanaraţiune, pentru că nu există o unitate şi o continuitate narativă, ci doar o utilizare concomitentă a unui set identic de instrumente) principiul organizării sociale eficiente. Departe de a fi metafizic sau teologic, acest principiu afirmă că explicaţiile moderne (postrenascentiste) ale lumii sociale au ca piatră de temelie faptul că orice individ, integrat în colectiv, acţionează în conformitate cu o logică a eficienţei, a optimizării rezultatelor, a maximizării profitului – fie că este vorba de părinţii, care se străduie să educe cât mai bine un copil pentru ca acesta să se poată integra cu succes în societate, fie că este vorba de călugărul care trebuie să se lupte permanent cu ispita pentru a putea câştiga Împărăţia lui Dumnezeu, (în treacăt vreau să menţionez că această concepţie „teologică” a luptei în continuu, ce ţine de praxiologia creştină, a generat imitaţii laice interesante, sub forma luptei de clasă şi a legitimărilor de tipul „Duşmanul de clasă nu doarme”), fie că este vorba de naţiunile angajate în lupte economice sau politice pentru influenţă, piaţă de desfacere sau pur şi simplu prestigiu. Mutaţia care se produce în modernitate, cam brutală, şi care ţine de trecerea socialului din domeniul lui Dumnezeu în domeniul omului, face improbabilă şi imposibilă existenţa „на авось”, întru Slava lui Dumnezeu a societăţii şi a indivizilor concomitent. Nu exişti pur şi simplu, ci exişti pentru ceva, în numele a ceva – este lozinca vremurilor noi, a noilor tipuri de construcţie politică, economică sau socială. În plan psihologic acest proces coincide cu inventarea lui Satan (cum o demonstrează Robert Muchembled) şi „interiorizarea răului” (procesul complicat prin care sursele răului şi ale Binelui sunt sustrase de la Dumnezeu şi sunt dăruite individului, altfel spus procesul de culpabilizare individuală), inventarea subiectului (o „diversiune” pusă la cale de Descartes), slăbirea rolului integrator al Bisericii, Reforma religioasă a unor Luther, Kalvin, Zwingli apariţia statului centralizat etc. În plan economic (pentru a reveni la Marx), Lumea Nouă înseamnă o nouă filozofie a comerţului şi a procesului economic – banul, dar şi bunul material sau spiritual, nu valorează nimic prin faptul că există pur şi simplu. Pentru a fi eficient el trebuie să producă profit, să-l înmulţească până în pânzele albe. Apar ideii şi teorii „barbare” care explică bunăoară de ce Spania, în pofida faptului ca a avut surse practic inepuizabile de aur din colonii, nu a reuşit să-şi menţină hegemonia economică. Să reţinem deci: economicul nu mai este arta administrării bunurilor, ci a sporirii lor.
De fapt, aş vrea să spun că homo modernus este o entitate total diferită de homo anticus sau homo medievalus. Ceea ce se schimbă este criteriul de apreciere a realităţii – de la creaţia fără cusur a lui Dumnezeu, prin cetatea terestră, ca anticameră a paradisului Ceresc, la zona care trebuie studiată, defrişată, pusă sub stăpânire, aceasta este, în linii mari, noua situaţie...
S-ar părea că acest principiu al eficienţei acordă un rol prea mare lui homo economicus, dar trebuie să subliniem că doar economicul este unicul care a luat în serios acest principiu şi l-a făcut fundament al unei gândiri formalizate a lumii.
Vom vedea deci că, indiferent dacă considerăm veridică paradigma tradiţională a identităţii (fie că o vedem prin prisma unei logici economice şi o concepem ca un proces de construire a unei realităţi sociale juste, echitabile, nu neapărat individualistă, dar cu un efect global egalitar, fie că o concepem ca un proces de autocontrol individual în creştere, datorate factorului politic şi social, adică viaţa în comun şi necesitatea unei colaborări din care toţi au de câştigat, sau cum o sugerează Weber – că acest proces de autocontrol şi autoorganizare este influenţat de atitudini şi lecturi simbolice ale lumii), sau dacă ne referim la paradigmele postmoderne (între altele şi ele fixează un scop individului şi nu-l lasă să trăiască aşa, fără un scop, fără un ţel, chiar dacă legitimarea lui este mai curând individuală decât colectivă, procesul de la Noi spre Eu, de care vorbeşte Elias) vom avea în vedere faptul că procesul social (inclusiv cel de construire a indentităţii) are o finalitate. Nu poţi să construieşti o identitate fără un obiectiv anume, chiar identitatea care ar trebui să exprime o diferenţă este, până la urmă, tot un soi de eficienţă, de data asta a separării.
Personal sunt înclinat să cred că atâta timp cât indivizii şi corpul social în general vor păstra şi se vor lăsa duşi de acest impuls al eficienţei finale, fie în modernitate, fie în postmodernism, o criză veritabilă a identităţii nu este posibilă. Că se legitimează prin recuperarea individului, că din contra, vor să re-inventeze societatea bună, aceste demersuri vor rămâne în câmpul de forţă al logicii eficienţei. În fapt, aceasta înseamnă aproape întotdeauna o identitate prescriptivă: individul se defineşte într-un mod anume nu pentru a fi, ci pentru a face ceva, chiar nefăcând nimic.
Dacă vreodată va fi ruptă această logică a lui a face şi va fi înlocuită prin una a lui a fi (încercările în această direcţie, au adus rezultate derizorii, să ne amintim de Tarzan sau Mowgly, care doar sunt, fără a face) atunci vom putea vorbi despre o veritabilă criză a identităţii. Deocamdată, tot ce putem spune este că aşa-zisa criză este, de fapt, un proces normal de schimbare, este o înlănţuire de mutaţii în acelaşi câmp, care, deşi poartă nume diferite, are aproximativ aceeaşi configuraţie.
ciob cu morale
Împărtăşesc credinţa în morala nemoralizatoare, parabole care se mulţumesc să secţioneze lumea socială fără a-i aplica verdicte, situaţii limită care desfigurează coerenţa procesului social, instantanee care surprind şi imortalizează momentul, dar nu-l încătuşează în lanţurile „dreptăţii”sau ale „adevărului moral” (Exemplu: admirabilul film al lui Vittorio de Sica „Hoţii de biciclete” – regizorul nu moralizează, ci doar acumulează „probleme morale”, le înşiră într-o salbă – copii-acordeonişti care cerşesc, familii ce-şi vând albiturile pentru a scoate bicicleta de la amanet, piaţa neagră unde sunt comercializate lucrurile furate, bicicletele, unicele instrumente de lucru care garantează pâinea de zi cu zi; scena culminantă, cea în care eroul principal Antonio Ricci, fiind furat fură şi el, dar este prins, nu este nicidecum un pisc moral al filmului, din contra, apare un vid de moralitate, reprezentat prin gestul de „iertare” (acordat de proprietarul bicicletei pe care Rucci intenţiona s-o fure)prin replica: Lăsaţi-l în pace, se vede că acest domn are neplăceri mari! În fapt, morala situaţiei alungă moralismul.)
Ideea asta se revendică de la o intuiţie mai veche, precum că morala trebuie să-şi păstreze o oarecare doză de autonomie faţă de social; nu ar fi, aşa cum pare, o autonomie funcţională, ci una acţională, ce ţine de acţiune şi conţinutul ei. Sună absurd? Prea poate.
Morala acţională deschide un evantai de opţiuni printre care toleranţa, atitudinea critică, Altul generic sau cel semnificativ fiind orientată spre interacţiune, colaborare. Cea funcţională, din contra, interpretează orice disfuncţionalitate ca conflict, problemă şi le aplanează prin metoda „respectării buchiei legii” (o expresie periculoasă, care, în anumite condiţii deschide calea spre Rău)…
Morala nu poate funcţiona fără o distanţă, un interval… Când acest interval este suprimat printr-un gest violent de origine politică, economică sau religioasă, morala devine moralism, actul moral devine altceva – act politic, economic sau religios.
contrafort 11-12
De pe blogul lui Vasile Gârneţ aflu că a apărut Contrafort-ul pentru noiembrie-decembrie. Umila mea persoană are şi ea câteva rânduri… Buy and read it.
