Archive for November, 2007:
javana
|
100 traduceri anual
Operaţia « Să traducem anual 100 cărţi »
Abu Dhabi Authority for Culture şi-a fixat scopul ambiţios de a traduce în arabă 100 cărţi anual. Ideea aparţine lui Karim Nagy, un îndrăgostit de literatură, stabilit în Emirate. Numit Kalima (cuvânt, vorbire), acest proiect inventariază o situaţie tragică : lumea arabă nu traduce anual, mai mult de 300 cărţi din limbi străine, adică a cincea parte din producţia unei ţări ca Grecia. Astăzi, cele 22 ţări arabe luate în ansamblu publică anual mai puţine cărţi decât Turcia. Cărţile religioase sunt 17 % din această sumă.
Primele 100 cărţi selecţionate în cadrul acestui proiect aparţin unor epoci şi domenii foarte variate. Virgiliu, Euripide, Sofocle, savanţi (Einstein, Newton, Hawking), economişti (Keynes, Friedman), filozofi (Hegel, Spinoza, Habermas), romancieri (Faulkner, Gordimer), dar şi o duzină de cărţi de drept, sport, arte şi divertisment. Cărţile în limba engleză sunt în număr de 52. Cele în limba franceză (la egalitate cu germana) sunt 9, semnate de Montaigne, Camus, Althusser, Le Corbusier, Deleuze, Derrida, Lacan, Le Goff şi Truffaut. Promotorii iniţiativei nu au ezitat să-l includă în listă pe Isaac Singer, premiul Nobel pentru literatură din 1979, care va fi tradus din idiş.
Cărţile vor fi oferite gratuit bibliotecilor sau vor fi “urcate” în regim on-line. Rămâne să se treacă încă o barieră : cea a cenzurii statelor autoritare, dar şi a grupurilor sociale tradiţionale dominate de o lectură strânsă şi arhaică a islamului.
Robert Solé Le monde, 28.11.2007
sa injuri pe scena…
Teatrul moldav este unicul gen artistic care mai adună oameni. Încă e la modă (spre bine? spre rău?) să mergi la teatru, să urmăreşti afişele, să fii la curent cu stagiunile sau să cunoşti la faţă măcar un actor-doi. Lumea se îmbulzeşte la spectacolele sociale, epice, dar şi la cele „experimentale”, „absurde” sau „marginale”. Până aici, de bine.
... Din păcate, moda aceasta teatrală are şi efecte perverse. Unul din ele, care mi-a sărit în ochi de câteva zeci de ori este „presiunea morală” pe care publicul o exercită asupra actorilor şi a instituţiei teatrale în general. O presiune informală, exprimată prin pufăit, semnul crucii, închiderea ochilor sau „Ţ-Ţ-Ţ!” – când în scenă se produc expresii, scene sau replici considerate indecente.
Pufăitul se bazează, de obicei, pe două motive esenţiale.
Primul motiv este atitudinea celor care merg la teatru să se cultive („Sunt prea amărât ca să mă duc la muzeu. O să mă cultiv altădată.” - E. Ionesco „Rinocerii”). În viziunea acestui grup de oameni, teatrul este un loc unde lucrurile ar trebui să fie „frumoase”, „decente”, într-o măsură mare, idilice, şi obligatoriu, romantice adică romanţate. Aceşti „amatori de teatru” consideră că violenţa nu are ce căuta în teatru, că spectacolele trebuie să fie înţesate cu scenete în care eroii principali sunt fetele nevinovate de la ţară (nevoie psihologică a publicului de sublimare a unor angoase legate de deteritorializare, migraţie sat-oraş), romaniţele şi poieniţele verzi din codrii inexistenţi (refulare a unor regrete a pierderii inocenţei adolescenţei, a unei vieţi ratate sau a unor orgolii neîmplinite) sau, în cel mai rău caz, copii-îngeri, care ar trebui să simbolizeze starea primordială pură a lumii. Teatrul devine astfel un soi de telenovelă cu un statut de prestigiu cultural deosebit (de asta îl şi frecventează „(i)esteţii” – de la care se cere să fie decent şi cam atât. Nimic din aventura cunoaşterii care este arta dialogului, din pasiunea de a descoperi echivocurile unor adevăruri aparent durabile, din fervoarea de a recupera omul din vastele structuri sociale, de a-i urmări soarta în labirintul istoriei, de a-i urmări drama confruntării cu Dumnezeu – toate acestea sunt excluse. Şi dacă, mai dă Domnul de scăpaţi o frază-două de aia nepipărată, vă luaţi în cap toate hoardele de teatrofili şi puritani morali. În fapt, chestia asta mai mult dăunează teatrului decât îl ajută. Unicul plus vizibil sunt injecţiile financiare serioase pe care legiunile de pseudo-esteţi le girează lunar (un soi de sado-mazochism intelectual hilar, dar perfect legitim în cadrul tranziţiei, varianta .md) în contul teatrelor. În plan estetic, în numele Teatrului ar fi închis teatrul. Comportament tip: îşi acoperă urechile cu palma, închide ochii. Replica-tip: „Fu-u!”
O a doua forţă este grupul celor care consideră teatrul un lăcaş sfânt în care trăiesc (doar ei ştiu cum şi unde anume) marile valori ale neamului, moaştele axiologice în faţa cărora ne plecăm cu luare-aminte. Tipii ăştia se revoltă când la Teatrul Naţional se joacă un Bulgakov („Maestrul şi MargarIta” P.S. greşeală corectată, mersi V.B.) sau un Kafka („Procesul”). Cică, zic aceşti patrioţi teatrali, scena, ca loc public este făcută pentru galerii de sfinţi religioşi sau epici, astfel că Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir sunt figurile potrivite, pe când Woland, Josef K., Ottelo sau Romeo sunt suficienţi în cărţi. „Să stea acolo!” E, înjurăturile, expresia liberă şi subiectele–tabu sunt marii duşmani ai acestei categorii de spectatori care profesează un fel de realism socialist prost mascat. Comportament-tip: arată cu degetul, spune ceva, indignat, vecinului cu o privire care ar vrea să spună:”Doamne, ce zile am ajuns!”. Replica-tip: „Ţ-Ţ-Ţ!”
bucata natinala
substantivul BUCATE are si un singular??? daca nu, cei de la Moldova 1 l-au inventat...
Kundera, II
Milan Kundera
“L`art du roman”
Gallimard, 1995
Partea II
Broch ne învaţă că la baza comportamentului uman, individual şi colectiv stă un sistem de co-fuziuni, sistemul gândirii simbolice. Este suficient să examinăm atent viaţa noastră pentru a vedea, în ce măsură, acest sistem iraţional , mai mult decât atitudinile raţionale, deviază comportamentul nostru. - mă gândesc la „ideologia literară” care propovăduieşte naturaleţea eroului literar, care ar acţiona, spun adepţii acestui tip de gândire, în conformitate cu impulsurile şi intenţiile cele mai intime, cele mai fireşti, cele mai naturale, cele mai proprii. Un haos social în care se mişcă, brownian, dar ca rezultat al unor „porniri obişnuite”, indivizi „naturali”. Se întrevede aici atât mitul bunului sălbatic, în manieră Rousseau, cât şi o nepricepere a rolului societăţii şi socializării. E, sociologia a mai măturat ceva din aceste iluzii, iar antropologia (susţinută de literatură) a arătat că omul „natural” care „nu citeşte simboluri” este fie Mowgly, fie Tarzan, fie şi mai rău. Lumea care ne înconjoară este mai mult decât o lume de lucruri – este una a relaţiilor, pe care doar umanul le „creează/citeşte”.
Pentru a surprinde complexitatea lumii contemporane un scriitor trebuie să posede o tehnică a condensării, a elipsei. (...) Să mergi întotdeauna în inima lucrurilor, în miezul problemei. (...) Să debarasăm romanul de automatismul tehnicii romaneşti, de verbalismul romanesc, să-l facem dens. – îmi aduce aminte de o frază, nu-mi mai amintesc cui îi aparţine: citeşti uneori o carte şi vezi sute de pagini chinuite pentru o idee, când era mai simplu, s-o expui într-o poezie, cel mult într-o povestire. Totuşi, undeva Kundera se înşeală – fiecare roman cu logica lui, depinde mult de ceea ce se înţelege prin acea „logică”. Chit că problema libertăţii umane este ideea centrală din „Fraţii Karamazov”, mă îndoiesc că ar putea fi desfăşurată într-o povestire. Până la urmă, e o chestie de stil propriu şi de tehnică romanescă specifică unei epoci, dar şi de caracteristicile situaţiilor existenţiale ale romanului. O fi „conştiinţa scriitoriceasă” a lui Kundera una de viteză (poate TGV-ul e de vină), poate este angoasa existenţială şi precipitarea timpului lumii... Cine ştie! Oricum, avertismentul rămâne valabil pentru ucenicii în ale scriitoriei (cică în timpul socialismului dezvoltat, adică URSS, scriitorii erau plătiţi pentru cuvinte, pagini şi erau „interesaţi” să chinuie kolhoznicii şi mulgătoarele model pentru a umple câteva pagini-ruble!).
Polifonie plus unitate indivizibilă. – polifonia este un termen muzical, importat de Kundera pentru a descrie dezvoltarea simultană a mai multor linii de subiect, care, fiind asamblate în roman, îşi păstrează o independenţă relativă. Unul din principiile fundamentale ale polifoniei: nici o „voce”, notă sau acord nu trebuie să fie dominantă, să se distingă în partitură – armonia e deplină. Polifonia poate fi diversă: de linii de subiect (în „Demonii” de Dostoievski avem câteva „poveşti” diferite: istoria amoroasă între bătrâna Stavroghin şi Stepan Verhovenski, istoria politică a unui grup revoluţionar), genuri (pot fi amestecate poezia, eseul filozofic, drama, tratatul ştiinţific etc. – ex. „Fraţii Karamazov”, „Lupul de stepă”, „Procesul”). O dereglare de la principiul polifoniei face romanul să tragă într-o parte, să nu „ţină drumul drept”, să facă să se audă voci dominante şi voci dominate... 2 moduri în care se realizează polifonia romanească: egalitatea „liniilor” şi indivizibilitatea ansamblului.
Necesitatea unei arte romaneşti a eseului („raţionalismul” romanesc). – meditaţia şi raţionamentul au un statut diferit pe terenul romanului. În ştiinţe, fiecare este sigur de ceea ce spune, este încrezut în legitimitatea „gândirii” sale, fie că e vorba de un filozof, om de ştiinţă sau cârciumar. În zona romanului, de obicei nu se afirmă nimic: aici este teirotiul jocurilor şi ipotezelor, abandonate sau negate în restul activităţilor umane. Gândirea dogmatică devine, în roman, ipotetică. „Filozofic” în sens romanesc înseamnă complex, multilateral, complicat, echivoc, lipsa unor soluţii definitive, a unor legi sau tendinţe universale. Este ceea ce lipseşte filozofiei. „Scriitorii-filozofi” nu sunt cei care au tras „canoane” de comportament din situaţii tip (să ne amintim de faimosul argument al celor doi sălbatici, ridiculizat atât de bine de Marx şi Engels în „Anti_Duhring”), ci cei care au avut suficientă imaginaţie să „deseneze” situaţii complexe, jocuri de sensuri, să descopere feţe ascunse ale unor adevăruri şi prejudecăţi aparent simple. Nu există filozoful Kafka, în sensul în care există filozoful Witgenstein.
va urma
Blog si bloaga
(bloggeri vs scriitori II)
...Am renunţat la forma axiomatică utilizată în prima parte a temei Bloggeri vs Scriitori. Mi s-a părut oarecum uscată şi rigidă. În plus, nu vreau să fie trecut în rândul maniheiştilor filozofici: nu-mi plac clasificările în alb şi negru.
Blogul, zic eu, este ziarul pe care fiecare şi-ar dori să-l citească zilnic. Altfel spus, blogul nu ar fi cartea, tabloul, muzica clasică sau bucata de granit cioplită pe care un om ar vrea s-o admire, în tihnă şi meditaţie, ci altceva. Pentru a înţelege un blog trebuie să înţelegeţi ce e aia ziar, revistă. Pentru a concepe relaţia blog-carte, bloggeri-scriitori, trebuie să pornim de la relaţia ziar-carte, ziarişti-scriitori ş.a.m.d.
Nu pretind că spun mare lucru, dar am intenţia de a înlătura nişte confuzii durabile care generează frustrări în ambele tabere (ziariştii reping bloggerii din motivul că nu respectă „deontologia profesională a jurnaliştilor”; scriitorii, la rândul lor, incriminează bloggerilor că ar fi superficiali, potenţiali scriitori rataţi şi, că ar compromite câmpul artistic etc). E o neînţelegere dublă aici, pe care mă gândesc s-o clarific.
Contradicţie: dacă blogul este un soi de ziar, de ce autorul lui citeşte şi ziare? De ce nu-şi este suficient?
Răspuns: pentru că blogul este ziarul propriu, ziarul-ideal pe care fiecare şi-ar dori să-l citească zilnic, iar lectura celorlalte îi ajută să se poziţioneze mai bine, să se delimiteze, să-şi construiască de unul singur acel liant cu lumea şi...îl alimentează cu informaţie, cu hrană informaţională. Blogul este ziarul cu care ai dori să-ţi bei cafeaua, să priveşti un meci de fotbal, să consumi cîrnaţi de Pleşcoi sau palincă. Este aperitivul care te pune pe picioare, acel „Bună dimineaţa!” care te trezeşte şi îţi dă hrană intelectuală pe toată ziua, vasul informaţional şi spiritual în care se vor depune restul senzaţiilor şi trăirilor de peste zi...
Ziarele, pot fi de tot soiul, de toate categoriile, pot fi diferenţiate pe criterii de profesionalism, obiectivitate, seriozitate sau creativitate, sau în funcţie de caracterul lor: de divertisment, sport, lecturi, de gândire, dar blogul este acel tip de ziar personal pe care îl scrii tu, este Eu-l care imprimă unitate psihologică şi intelectuală trecerii timpului numită zi. Blogul este ştirea, articolul cu care ai vrea să fii trezit dimineaţa.
Mi se pare oarecum frivol antagonismul ziar-carte, asta din motivul că nu-mi place gândirea în alb-negru, dar şi din ideea mea că faptele şi procesele sociale nu se aşează în perechi antagoniste ci mai degrabă pot fi ordonate de-a lungul unui continuum cu trecere liberă în ambele direcţii.
E, ziarul şi cartea, blogul şi cartea, pentru că asta e tema iniţială a reflecţiilor mele, îmi apar ca fiind două procese individuale situate în două puncte diferite ale acestui continuum, dar nicidecum opuse.
Diferă prin natura şi esenţa lor, nu însă prin vre-un statut ontologic diferit.
Blogul (ziarul) este situaţia existenţială a omului în lumea concretă, încercarea lui de a stoarce sens din trecerea timpului, actul prin care „fură” de la cotidian cărămizi pentru un viitor, procesul prin care îşi dobândeşte focul intelectual la care se încălzeşte, trăirea de către individ a timpului istoric concret, a cotidianului, a clipei. Prin aceasta, blogul este legătura omului cu lumea, nu ruptura lui cu ea, aşa cum sugerează unii falşi iconoclaşti ai „autismului virtual”. Blogul, ca şi ziarul este cordonul ombilical care leagă omul de un real anume. Blogul este deci procesul lent, sinuos şi dificil de creştere a individului, nu ţelul (cum este cartea). În acest caz, blogul este un proces „biologic” de dezvoltare a individului, a cărui finalitate ar putea fi cartea sau oricare alt proiect intelectual personal. Blogul – metabolismul zilnic prin care stomacul nostru intelectual digeră alimentele culturale, spirituale, intelectuale, religioase, economice, politice, tehnologice sau de alt gen.
Nu avem de ce să ne indignăm că blogul este nereuşit, că nu are caracter de carte sau că nu ar fi îndeajuns de rupt de cotidian, că nu este „estetic”, că e prea trendy, cool sau hippy. E ca şi cum ai reproşa unui ziar că este prea cufundat în noroiul clipei contingente. Blogul şi eternitatea sau gloria literară sunt contradicţii în termeni, realităţi de alt ordin. Blogul este calea (presărată, aşa cum se cuvine, cu etape, porţiuni, multă transpiraţie şi desigur, suficienţi şmecheri şi ispite care încearcă să te întoarcă), Tao spre creaţie, spre Universal, dar ca orice cale, are şi noroi, şi praf existenţial, şi cotidian trivial, şi multe altele...
Ieşirea din universal se produce abia prin finalizarea procesului de maturizare, prin coacerea fructului, adică prin depăşirea blogului, prin ieşirea din cotidian. Universalul nu se poate face decât printr-o rupere a legăturii cu particularul, cu cotidianul futil...
Blogul (ca şi ziarul) - trăirea concretului, construcţia publică a Eu-lui. Şansa unui blogger: să se maturizeze între pereţii de sticlă, să fie permanent sub observaţie şi să primească „apa vie” a colaborării cu ceilalţi.
Blogul nu poate fi citit în afara evenimentului cotidian, la fel cum indigestia nu poate fi tratată fără a se vedea ce s-a consumat în ziua concretă, nu ce mănâncă omul în general.
Cartea – ieşirea din concret, universalizarea singularului (chiar dacă o carte povesteşte despre un eveniment unic, ea îl separă de context, pentru a-l prinde, îl captează în mii şi mii de gratii teoretice pentru a-i divulga cauzele şi urmările). Situaţie anistorică. Construcţia unor situaţii-tip, hărţi existenţiale care pot fi „citite” şi „jucate de mii de ori” fără să fim nevoiţi să apelăm la cotidian („Banchetul” lui Platon, Biblia sunt citite de peste 1000 ani, fiecare lectură fiind un nou eveniment, un ziar, un „blog”, nu însă şi o modificare a cărţii, care rămâne deschisă pentru noi lecturi şi interpretări, pentru noi bloguri – vezi, bunăoară iniţiativă interesantă a Gramos-ilor: „Să citim împreună „Etica Nicomahică” a lui Aristotel).
va urma
Kundera, I
Milan Kundera
“L`art du roman”
Gallimard, 1995
Partea I
“Dacă este adevărat că filozofia şi ştiinţele au uitat fiinţa umană, odată cu Cervantes, în Europa se formează un nou gen de artă – cea care va explora această fiinţă umană uitată.” - un răspuns, peste decenii, neliniştilor lui Husserl... Arta romanului, spune Kundera, trebuie să recupereze die Liebenswelt, lumea concretă a vieţii.
„Romanul care nu dezvăluie o porţiune până atunci necunoscută a existenţei este imoral. Cunoaşterea este singura morală a romanului.” – o scară peste zidul dintre ştiinţă şi artă... De fapt, această scară este omul. Falimentul omului de ştiinţă: să desconsidere arta, reducând-o la superstiţii, psihoze, manii...
„Spritul romanului este complexitatea. Fiecare roman spune cititorului: Lucrurile sunt mai complicate decât crezi tu.”
„Toate romanele din toate timpurile gravitează în jurul enigmei Eu-lui.”
Teză: ştiinţa are aceeaşi preocupare. Mai mult, ea pretinde că poate studia, într-o manieră exactă şi măsurabilă mecanismele interacţiunii om-societate, om-om.
Subteză: arta nu poate operaţionaliza.
Antiteză I (A. Kuraev despre structuralism): în loc să fie preocupată de a găsi în spatele fiecărei Structuri un OM, OMUL, ştiinţa modernă este preocupată de a găsi pentru fiecare OM o Structură.
Antiteză II (W. Gombrowicz): Arta vă rămâne pe veci ceea ce a fost de la facerea lumii, adică glasul individului, expresia omului la singular, sau va pieri.
Sinteză: „Romanul nu examinează realitatea, ci Existenţa. Iar existenţa nu este ceea ce are loc, ce se întâmplă pur şi simplu – existenţa este ceea ce Omul poate deveni, totul de ce el este în stare.”
„Romancierii desenează harta existenţei prin faptul că descoperă noi posibilităţi umane.” – una din marile prejudecăţi ale gândirii comune este să opună iremediabil ştiinţa şi arta, arta şi tehnica ca fiind poluri ce se resping. Mai potrivită mi se pare o influenţă taoistă care ar sugera că de fapt, ambele sunt Tao, adică căi spre cunoaştere. Alegerea ne priveşte în mod individual. Nu vreau să repet toate truismele acestei dispute recente, dar trebuie să spun că împărtăşesc ideea că între ştiinţă şi artă, ca între toate modurile de a cunoaşte lumea (religia, asceza, trăirile extatice) exită multiple căi de comunicare, carosabile în toate sensurile.
„A există înseamnă a-fi-în-lume.” - e greu să-l explici pe Heidegger în 4 rânduri, mai ales că, lecturându-l ai senzaţia că nu-i ajung nici mii de pagini pentru a-şi dezvolta gândurile. Pe scurt, a fi în lume, înseamnă, să nu priveşti relaţia Tu-Lume ca o relaţie subiect-obiect, ci ca o intimitate. Lumea ca subiect, va spune constructivismul.
„Harta existenţială a timpurilor noastre:
1. K. Al lui Kafka – universul birocratizat. Biroul nu ca un fenomen social printre altele, ci ca esenţă a lumii.
2. Şveik – o lume în care vechile forme şi-au păstrat doar forma, nu şi conţinutul. Nimic nu merită luat în serios.” – curios, în unele pasaje, Haşek anticipează simulacrul lui Baudrillard, mai mult, îl face „motor” al lumii sociale.
3. Pasenow (atât Pasenow, cât şi ceilalţi doi eroi sunt luaţi din trilogia „Somnambulii” a lui Hermann Broch – pe care încă n-am citit-o spre marea mea ruşine.) – ataşament faţă de tradiţie, faţă de valorile moştenite.
4. Esch – fanatismul într-o epocă fără Dumnezeu. Valorile există nominal, la fel cum există şi pasiunea ce le alimentează, dar...valorile sunt lispite de conţinut, nu pot fi deosebite.” - încă o „presimţire” atât a misticismului fără Dumnezeu a unui Batailles, dar şi a modei simulacrului.
5. Huguenay – domnia iraţioanlului într-o lume fără credinţă. Asasini fericiţi, inculpabilizabili.”
translit, varianta .md
Inovaţia lingvistică aparţine companiei "Nefis" .
altfel, "бурундук, -чок" - veveriţă
"русалочка" - diminutivul lui "sirenă"
sursa: Slava Luca
promo…promo…
Calul de dar nu se caută la dinţi. Filmul pe gratis nu se scotoceşte pentru calităţi cinematografice deosebite. Institutul Cultural Polonez, pentru că despre el e vorba, nu trebuie condamnat, bunăoară, pentru că nu a adus la Chişinău să zicem ultimul film al lui Wajda, „Katyn”.
Dar, ar fi putut gândi o strategie de prezentare mai de Doamne ajută în cadrul Zilelor Filmului Polonez la Chişinău!
Bunăoară să asigure o traducere bilingvă ruso-română a filmelor... Cu traducerea asta în rusă, de la balcon, te faci de râsul curcilor. Mâ gândesc că, dacă venea cineva, să zicem Alianţa Franceză, în Polonia şi prezenta filme în limba rusă (din acelaşi motiv, majoritatea polonezilor o înţeleg) chestia asta s-ar fi numit scandal diplomatic.
Nu-mi place deloc dimensiunea politică a creaţiei, dar, măcar nişte aparenţe ale bunului simţ ar trebui păstrate...
Britanicii vor serba mâine „No Music day” – un fel de zi a liniştii. Au şi un plan de acţiuni: ipodul lăsat acasă, la radio nu va fi muzică, filmele vor fi difuzate fără soundtrack etc... Asta pentru că „People like the idea of No Music Day because they believe that the commercialization of music has reached the saturation point: too much, too easily available.” Un fel de Muzică 2.0
Până la 30 noiembrie Sage Publications oferă acces gratuit la articolele din revistele pe care le gestionează,a dică peste 450 reviste ştiinţifice în domeniile Business, Ştiinţe Sociale, Medicină, Ştiinţe aplicate, Tehnologie, Ştiinţe Poltiice şi Administrative. Enjoy it! Merită.
film cu oameni
- Nu sunt de acord cu opinia unei bune părţi a criticilor de film care s-au grăbit să catalogheze filmul drept unul despre comunism şi epoca trecută a viitorului luminos. E prea coborâtă ştacheta. Trebuie urcată ceva mai sus, mult mai sus. Culoarea comunistă a filmului este doar ancora pe care corabia o aruncă în apă pentru a se opri în port. Ancora nu este însă corabia întreagă. Consistenţa temporală ceauşistă este şi ea o ancoră, fără a avea un rol esenţial – este In-der-Welt-sein a filmului. De fapt, nu de Ceauşescu, şi nici de sistemul instaurat de el este vorba. Totalitarismul politic este invizibil, sub toate formele. Filmul putea face referinţă şi la o altă epocă, mai democratică sau din contra, mai întunecată. Am impresia că occidentalii care l-au premiat au înţeles mult mai bine chestia asta, spre deosebire de noi, care l-am înscris într-o logică a exhibiţiei şi exorcizării trecutului. Asta pentru că
- Mungiu construieşte două istorii ambalate în una. Istoria neinteresantă (pentru film), a României ceauşiste este ambalajul exterior, eticheta, dar miza e în altă parte, în cealaltă Istorie, atemporală şi asocială. O hartă a existenţei, cum spune Milan Kundera cu referire la roman.
- povestea asocială şi atemporală este primordială pentru înţelegerea filmului, pentru dezlegarea subiectului şi a „deznodământului” convenţional. Important: „4 luni....” nu este un film despre realitate, ci unul despre Existenţă.
Avem o situaţie existenţială: o fată a „greşit” (în faţa cui?) şi doreşte să-şi repare greşeală (o „crimă” morală trebuie răscumpărată printr-o altă crimă, juridică!). Pentru această misiune, Gabiţa nu poate conta decât pe Otilia, colega sa de cameră şi probabil cea mai bună prietenă. Exorcizarea (adică avortul) poate fi făcută doar prin sustragerea lor temporară din societate, prin ieşirea din rândul oamenilor de treabă, din câmpul justiţiei, din cel al moralei, din cel social în general. Este o situaţie-limită. Tipul care acceptă să facă avortul nu pare a fi un nice guy, şi nici nu-şi dă silinţa. Operaţia se face în mare taină, într-o cameră de hotel (subliniem, exorcizarea „diavolului” nu are loc în public, prin intermediul unui autodafe, ci într-o cameră mizerabilă a unui hotel de provincie). În această situaţie asocială, a-morală şi a-justiţiară, poziţia lui Bebe, medicul, este cea mai avantajoasă, el poate cere orice, el este Puterea legitimată divin, pentru că doar prin el Gabiţa poate accede din nou în rândul societăţii normale. Cei trei sunt „dincolo de bine şi rău”, în situaţia originară naturală a omului, dinaintea contractului social şi nici o tranzacţie nu poate fi judecată cu măsura obişnuită a binelui şi răului. Bebe poate cere orice, or, în asocial nu există nici o regulă a jocului: fiecare joacă în funcţie de Asul din mânecă. Actul sexual cu Otilia nu este nici el condamnabil pentru că joacă rolul unei monede de schimb într-o situaţie în care regulile obişnuite au fost abolite. Adică, Mungiu nu face o cartografie a epocii comuniste, aşa cum s-au grăbit să spună unii, ci analizează, explorează, sondează, caută, sapă, surpă, iscodeşte, năzuieşte (mai sunt cuvinte?) situaţia existenţială a omului în situaţii extreme, atunci când se sustrage contractului social şi iese benevol din rândurile societăţii. Dacă doriţi, e o replică hobbesiană pentru Rousseau, dacă vă place, e o mini – „estetică” a bunului sălbatic, o poveste despre oameni care l-au pierdut pe Dumnezeu, dar au evadat şi din judecata umană. Omul faţă cu sine însuşi, fără mijlocirea societăţii.
- în situaţia aia atemporală Puterea este unicul criteriu al supravieţuirii. Mă întrebam ca prostul: din care motiv Otilia a furat bisturiul ăla care nu-i serveşte până la urmă la nimic. Păi, mi-am răspuns, după o vreme, cuţitul nici nu a fost furat cu scopul ăsta. Otilia l-a luat...pentru că era dezarmată, cuţitul i-a dat curaj, Putere, a înarmat-o dacă vreţi, a pus-o în rang egal cu Bebe. Asta şi era funcţia cuţitului: fierul trebuia să suplinească slăbiciunea naturală a unui individ în situaţia originară.
fiind copii… - II
Am promis săptămâna trecută a doua parte a textului lui Gatto.Îmi ţin promisiunea:
Un mare triumf al şcolarizării este faptul că, printre cei mai buni învăţători, la fel şi printre cei mai buni părinţi, există un număr relativ mic de oameni care îşi pot imagina un alt fel de a face lucrurile. Din păcate, nu cu mult timp înainte, starea lucrurilor în SUA era complet diferită: originalitatea şi varietatea erau valori curente, rezistenţa noastră la diferitele forme de înregimentare ne-a transformat în minune a lumii, graniţele sociale ale claselor erau relativ uşor de trecut, cetăţenimea noastră era sinceră, inventivă şi capabilă să facă multe lucruri independent, să gândească pentru sine. Eram cineva ca indivizi.
Este nevoie de puţin peste 50 ore de prelegeri pentru a transmite unui copil deprinderi literare şi matematice de bază, astfel copii să poată să se înveţe de sine stătător mai departe. Apelul pentru practica „cunoştinţelor de bază” este o sticlă înceţoşată în spatele căreia şcoala se luptă pentru a fura timpul copiilor pentru 12 ani şi să-i înveţe cele şase lecţii despre care tocmai am vorbit.
În Statele Unite societatea a început să fie controlată central abia dinaintea războiului civil. Vieţile pe care le ducem, îmbrăcămintea pe care o îmbrăcăm, mâncarea pe care o mâncăm şi magistralele verzi pe care ne deplasăm de la un ocean la altul sunt produse ale acestui control central al societăţii. Epidemiile de droguri, sinucideri, divorţuri, violenţă, cruzime şi transformarea clasei sociale în castă sunt şi ele produse ale dehumanizării vieţilor noastre, ale diminuării libertăţii noastre individuale şi familiale
Fără o integrare-participare în viaţa comunităţii nu te poţi dezvolta ca personalitate (fiinţă umană) complexă. Încă Aristotel pleda pentru acest lucru. La sigur avea dreptate. Priveşte în jurul tău sau priveşte în oglindă: poftim şi demonstraţia.
„Şcoala” este unul dintre pilonii de bază a unei viziuni de inginerie socială care condamnă majoritatea oamenilor de a fi pietre subordonate într-o piramidă care se îngustează pe măsură ce ajunge într-un punct de control central.
„Şcoala” este un artificiu care creează iluzia că o astfel de ordine socială în formă de piramidă este inevitabilă (deşi o asemenea premiză este o trădare fundamentală a principiilor Revoluţiei Americane). În perioada colonială şi pe durata primilor ani ai Republicii noi nu am avut nici un fel de şcoli. Părea că promisiunile (visele) democraţiei încep să se realizaze. Noi am întors spatele acestui vis renăscând o veche năzuinţă egipteană: învăţământ obligatoriu cu subordonare pentru fiecare elev (compulsory training in subordination for everybody). Şcolarizarea obligatorie este secretul pe care „Platon” îl utilizează în „Republica” pentru a pune bazele unui plan de control total a vieţii umane din partea statului.
Dezbaterile curente ce problematizează faptul de a avea un curriculum naţional sunt false: noi deja avem unul, închis în cele 6 lecţii despre care am vorbit şi încă câteva pe care le-am tăcut. Acest curriculum nu poate naşte decât paralizie morală şi intelectuală şi nici o schimbare de conţinut nu este suficientă pentru a ameliora (elimina) efectele sale negative. Ceea ce se discută este de o mare irelevanţă.
Această stare de lucruri nu este inevitabilă. La fel, nu este imposibil de schimbat. Trebuie să facem o alegere în privinţa faptului cum „trezim la viaţă” tânăra generaţie: nu există, în acest caz, o cale corectă. Nu există nici o „competiţiei internaţională” (întrecere internaţională) care ne-ar ameninţa existenţa, iar chestia asta este greu de conceput mai ales că există un baj mediatic care stăvileşte (ţine în antreul societăţii) ideile contrare. În fiecare lucru lucru important respectul nostru naţional este autosuficient. Când vom elabora un sistem de valori non-materiale viabil, care ar găsi sensuri acolo unde ele există cu adevărat – în familie, printre prieteni, în trecerea anotimpurilor, în natură, în simple ceremonii şi ritualuri, în curiozitate, generozitate şi ajutor reciproc, în independenţa decentă şi viaţa privată onestă – atunci vom fi cu adevărat autosuficienţi.
Cum au apărut aceste lucruri „groaznice”, aceste şcoli? După cum ştim ele sunt produsul celor două „Spaime Roşii” din 1848 şi 1919, când interese atotputernice au impus o revoluţie printre proletariatul nostru industrial. Parţial, ele sunt şi rezultatul repulsiilor cu care familiile „vechi” priveau valurile succesive de imigraţie Celtică, Slavă şi Latină, precum şi religia Catolică, după 1845. şi probabil o a treia cază poate fi găsită în teama cu care aceleaşi familii priveau dinamica socială liberă a Afroamericanilor după Războiul Civil.
Priviţi încă o dată la cele 6 lecţii. Ele reprezintă un antrenament permanent pentru cei tineri, care vor trebui să fie veşnic în anul întâi de studii, oameni care sunt lipsiţi de posibilitatea de a-şi găsi propriul centru de greutate. Iar educaţia, la modul cum se practică acum, intră în contradicţie cu propria sa intenţie: de a regla sărăcia. După 1920, creşterea birocraţiei şcolare bine organizată (articulată) şi mai puţin vizibilul fapt al creşterii unei hoarde de industrii care profită de pe urma educaţiei, aşa cum este ea, au lărgit (hrănit) năravul nativ al şcolii de a pune stăpânire pe fiii şi fiicele clasei mijlocii,
Mai uimeşte pe cineva faptul că Socrate a fost condamnat cu acuzaţia că ar fi luat bani pentru faptul că preda? Încă atunci, gânditorii au observat clar sensul pe care îl are profesionalizarea predării (educaţiei), golind funcţia predării care aparţine tuturor într-o comunitate sănătoasă. De fapt, ea trebuie să-ţi aparţină ţie, în primul rând, pentru că nimeni altul nu se poate îngriji atât de mult de soarta ta decât tu însuţi o poţi face. Predarea profesională a cunoştinţelor tinde spre o altă eroare serioasă. Ea predă lucruri care sunt uşor de învîţat – cititul, scrierea şi artimetica (socotitul), insistând ca ele să fie predate elevilor anume prin proceduri pedagogice.
Cu asemenea lecţii pe care le predau zi de zi, mai surprinde oare pe cineva faptul că ne confruntăm cu o asemenea criză naţională? Ce avem noi, de fapt? Omeni tineri indiferenţi (înstrăinaţi) de lumea adulţilor şi de viitor, indiferenţi faţă de orice cu excepţia diversităţii jucăriilor şi violenţei! Săraci sau bogaţi, elevii nu-şi pot concentra atenţia vreme îndelungată asupra unui obiect sau lucru. Ei au un sens sărac al timpului ce s-a scurs şi a celui care va veni, ei nu au încredere în intimitate (cum sunt copii părinţilor divorţaţi), ei urăsc singurătatea, sunt cruzi, materialişti, dependenţi, pasivi, violenţi, timizi şi fricoşi în faţa Neaşteptatului, dependenţi de jocuri.
Toate tendinţele periferice ale copilăriei sunt umflate până la grotesc de şcoală, a cărei curriculum ascuns împiedică dezvoltarea eficientă a personalităţii. În schimb, fără a exploata frica, singurătatea şi lipsa de experienţă a copiilor, şcolile noastre n-ar putea supravieţui, nici eu ca învăţător cu diplomă.
„Gândire critică” – este un termen pe care îl auzim frecvent în aceste zile ca o formă de educaţie care va vesti (anunţă) o nouă eră în epoca şcolarizării în masă. It certainly will, if it ever happens. (să văd cum sună în bulgară). Nici o şcoală care a îndrăznit să predea elevilor uzul (utilizarea) dialecticii, euristicii şi alte instrumente ale minţii libere nu a rezistat nici măcar un an şi a fost distrusă.
Învăţătorii profesionali au un efect malefic pentru dezvoltarea copiilor. Nimeni nu poate supravieţui în cele 6 lecţii nevătămat, nici chiar profesorii. Metoda este profund anti-educaţională. No tinkering will fix it. În una dintre marile ironii ale vieţii umane, ideea că şcoala ar putea costa mult mai puţin decât cheltuim noi acum, nu prea are sorţi de izbândă. În primul rând serviciul pe care îl am este o jobs project and a contract-letting agency. Nu ne putem permite să economisim bani, nici să ajutăm copiii.
Din experienţa mea de 26 ani în calitate de învăţător, pot afirma cu certitudine că printre puţinele alternative ce pot fi întrezărite la orizont, cea mai accesibilă pentru majoritatea familiilor este de a-şi educa propriii copii acasă, la sânul familiei. Şcolile mici, deinstituţionalizate, reprezintă cea de-a doua alternativă. Unele forme ale concurenţei libere pe piaţa şcolilor publice reprezintă locul unde putem găsi cele mai multe răspunsuri. Dar costul prea mare al acestui tip de servicii pentru familiile distruse de sărăcie, şi pentru o bună parte din marginile clasei mijlocii prevestesc faptul că dezastrul celor Şase Lecţii va continua.
După ce mi-am petrecut aproape întreaga mea viaţă adultă în şcoală eu cred că unicul conţinut pozitiv al şcolii este metoda educaţiei. Nu vă prostiţi să credeţi că un bun program şcolar, sau o bună înzestrare tehnică sau nişte profesori buni sunt importanţi în procesul de educaţie al fiului sau fiicei Dvs. Toate patologiile sociale pe care le constatăm vin, în mare măsură, din cauza că lecţiile de la şcoală împiedică copii să obţină câştiguri importante pentru sine şi familiile lor, să înveţe lecţii de auto-motivare, perseverenţă, siguranţă de sine, curaj, demnitate şi dragoste – şi desigur, lecţii de ajutor reciproc, de trai în comun, care sunt de fapt cele mai importante lecţii ale vieţii familiale cotidiene.
Treizeci de ani urmă aceste lucruri puteau fi studiate în timpul rămas după lecţii. Dar televiziunea a „păpat” o mare parte din acest timp, şi „colaborarea” dintre televiziune şi stresurile specifice famiilor cu venituri mici şi familiilor monoparentale au diminuat ceea ce era considerat timpul de familie. Copii noştri nu mai au timpul să crească pentru a ajunge personalităţi complete, şi doar thin-soil wastelands to do it in.
Viitorul subminează cultura noastră sugerând tuturor să învăţăm înţelepciunea experienţei non-materiale, acest viitor va cere, ca preţ al supravieţuirii, ca noi să urmăm pasul vieţii economicoase ca valoare materială. Aceste lecţii nu pot fi învăţate în şcolile noastre, aşa cum sunt ele la moment. Şcoala este ca o viaţă care începe cu o sentinţă de 12 ani de puşcărie în care obiceiurile proaste sunt unicele care sunt învăţate bine. V-o spun eu care predau lecţii şi câştig premii pentru asta. Am de unde şti.
anunturi trecute…viitoare…
Mâine, 16 noiembrie 2007, la Chişinău porneşte Festivalul Filmului Polonez în Republica Moldova. Program:
16-22.11. - Chişinău, cinema Odeon (str. Eminescu nr. 35)
16.11., ora 19.00 - Chopin. Sete de iubire (2002) - regia Jerzy Antczak, scenariul: Jerzy Antczak şi Jadwiga Barańska, muzica: Fryderyk Chopin
17.11., ora 19.00 - Toţi suntem Hristos (2006) - regia şi scenariul: Marek Koterski
18.11., ora 19.00 - Cariera lui Nikoś Dyzma (2002) - regia Jacek Bromski, scenariul Tomasz Kępski
19.11., ora 19.00 - Bună, Teresa! (2000) – regia: Robert Gliński, scenariul: Jacek Wyszomirski, Robert Gliński
20.11., ora 19.00 - Prin pustiu şi prin junglă (2001) – regia şi scenariul: Gavin Hood (pe baza adaptărilor lui Robert Brutter şi Maciej Dutkiewicz)
21.11., ora 19.00 - Egoiştii (2000) - Mariusz Treliński, scenariul: Przemysław Nowakowski, Wojciech Nowak, Mariusz Treliński
22.11., ora 19.00 - Lalele (2004) - regia şi scenariul Jacek Borcuch.
La 1 decembrie 2 filme vor fi proiectate la Kongaz, pe durata 3-6 decembrie, vor fi proiecţii la Bălţi.
