blog cultural

Un pas înainte pentru blog... de azi deschid o nouă secţiune – CITIBILE – promit să postez acolo fragmente din cărţi, eseuri, articole, păreri auzite care merită a fi reţinute...voi scana, înregistra, descifra...spor la muncă, mie!

am început cu Vladimir Jankelevitch "L`imprescriptible", Paris, Ed. "Seuil", 1986

P.S. am păstrat, pe cât a fost posibil, paginarea originală a textului...deci se poate de făcut şi notiţe...

Internet Movie Database, pe scurt IMDB, este un catalog universal al producţiilor cinematografice din toată lumea, o bază de date şi indicii despre filme, actori, regizori etc. Practic, despre toate filmele lumii puteţi găsi câte ceva, chit că filmul a fost realizat de Hollywood, Bollywood sau un studio necunoscut din Congo. Un proiect ambiţios, OpenLibrary, îşi propune să construiască un catalog electronic analog pentru ...cărţi. Un catalog care să conţină informaţie despre toate cărţile, apărute în toate ţările, în toate vremurile şi în toate limbile. E bine? Fantastic... Principiul de lucru: fiecare carte are pagina sa personală, ca în wikipedia. Pe această pagină poate fi plasat cuprinsul cărţii, un scurt rezumat, link-uri spre ediţii ulterioare, o biografie a autorului etc. În dreapta sus, un chenar vopsit în galben călduţ, care include trei opţiuni (litere scrise în verde palustru): BUY (cumpără), BORROW (împrumută) , DOWNLOAD (salvează fişier)... Prima opţiune, în mod logic, ar trebui să conţină un link spre o librărie on-line, a doua, spre o bibliotecă, poate cafenea literară, a treia – spre un site de unde poate fi descărcată cartea. Printre alte facilităţi promise – un Print-on-demand.  Ce putem face noi? Câteva lucruri: - citind o carte, să facem un rezumat, să scanăm coperta şi cuprinsul; - copiem frumuşel descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale, dacă există; - căutăm ceva date despre autor; - librăriile ar trebui să iasă în Internet, să introducă informaţia (link-ul spre produsul – carte) în baza de date; - la fel buchiniştii ar trebui stimulaţi, prin politici culturale publice sau subvenţii de stat, să-şi construiască pagini în Internet, unde să afişeze măcar titlurile cărţilor şi preţurile lor; - despre biblioteci...a se vedea punctul precedent; Mă gândesc că site-ul va avea un succes nebun... El va permite integrarea tuturor librăriilor şi vânzătorilor de carte într-un sistem eficient de distribuţie a cărţii. Potenţialul client va căuta cartea de care are nevoie, va vedea care este punctul cel mai apropiat de distribuţie şi va face o comandă... Rămâne ca librarii moldoveni să nu piardă timpul degeaba... Sistemul este unul cu ierarhie orizontală semn că nu vor fi discriminate editurile mici sau buchiniştii tradiţionali. Eu am utilizat, în calitate de exemplu, pagina cărţii „Zbor Frînt” de Vladimir Beşleagă, apărută la Chişinău, la editura „Hyperion”, în 1992 ! La moment funcţionează doar versiunea DEMO. Versiunea full va fi accesibilă în Octombrie. P.S. Spre deosebire de GoogleBook, orientată exclusiv spre clienţii Google, un fel de univers digital privat, cu bilet de intrare, OpenLibrary promite să fie un catalog gratuit deschis absolut tuturor utilizatorilor de Internet.

În ultimul an gimnazial, profesoara de istorie, o doamnă foarte inteligentă, ne-a supus unui test inedit: să descriem verbal/prin desene o zi din viaţa unui om medieval, din Europa de până în veacul al XV-lea... Facilitatea unui asemenea exerciţiu era în afara oricărei îndoieli, dar dificultăţile au apărut după prima frază... (Era clar că o zi obişnuită din viaţa unui om din toate epocile avea o dimineaţă, o amiază şi o seară. Apoi, toate societăţile cunosc fenomenul numit „sărbătoare” – fie că îi zicem ieşirea din durata temporală „obişnuită“ (Mircea Eliade „Sacrul şi profanul”, cap. II) şi o legăm de un eveniment religios, fie că o justificăm prin evenimente din domeniul socialului, al obişnuitului, al naturalului (luăm cuvântul ca antonim „supranaturalului”) cum ar fi turnirurile, zilele de naştere ale monarhilor sau ale nobililor locali, alte momente din viaţa oamenilor. ) Am realizat atunci că istoria pentru noi, elevii unui gimnaziu obişnuit, ca şi pentru majoritatea profesorilor noştri, formaţi la aceleaşi şcoli de gândire a faptului istoric, este compusă exclusiv din momente, evenimente, personalităţi şi situaţii politice. Ici-colo apărea câte un cărturar care aprindea o flacără la care aveau să ardă generaţii de urmaşi, sau câte un inventator care transforma din talpă viaţa oamenilor. Dar despre ei se ştia şi se vorbea foarte puţin. Vastul edificiu al gândirii politice a istoriei, al tratării faptului istoric ca o succesiune de evenimente politice, al cauzalităţii exclusiv politice (mai nou, după Marx, a apărut şi cauzalitatea economică a Istoriei) lăsa spaţii minuscule pentru evenimente din afara politicului. Ca şi cum oamenii din vremuri mai vechi şi-ar fi măsurat sorocul în bătălii, răscoale, jacquerii, turniruri, cruciade etc. În ceea ce priveşte viaţa cotidiană, surprinsă în întrebări de tipul: ce mâncau? ce beau? cum sărbătoreau? cum se îmbrăcau? cum percepeau lumea în care trăiau ? o ceaţa difuză, întreţinută cu bună ştiinţă de profesori, autori de manuale de istorie şi politicieni stătea asupra evului mediu, asupra antichităţii şi în parte, chiar asupra lumii în care trăiam...Învăţam, cum zice Popper, pe care am avut norocul să-l descopăr la vreme, o istorie a politicului, a instituţiilor şi structurilor politice ale societăţii confundată cu istoria însăşi... mărturiile despre alte epoci veneau doar din literatură şi am aflat despre Evul mediu infinit mai mult din Rabelais şi Cervantes decât din manualele autorizate... Nu mai ţin minte cum s-a sfârşit acel test de control. Poate profesoara nu ştia nici ea şi spera să afle ceva de la noi, în vre-o izbucnire de originalitate, poate dorea să ne deschidă ochii asupra unei alte istorii, pe care şi noi începeam s-o cunoaştem. Povestirile bunicilor noştri despre deportările în Siberia, despre foametea de la mijlocul secolului trecut, despre colectivizare şi ororile ei căscau un hău între istoria oficială a succeselor pe calea industrializării ţi istoria particulară a suferinţelor omeneşti. Au urmat apoi un şir de lecturi relevante, care au distrus cumva pentru mine, însemnătatea faptului politic în istorie: Varlam Şalamov, Alexandr Soljeniţân, Geller şi Necrich... Am descoperit pe urmă, într-un exces de dărnicie a unui prieten istoric şcoala franceză de Istorie, cea a „les Annales”, a lui Marc Bloch şi Lucien Lefevbre, am citit din George Minois, Jacques Le Goff, Robert Muchembled, Jean Delumeau, Allain Guerreau şi, cu voia D-stră, pe Michel Pastoureau. O fi existând între ei şi divergenţe, dar faptul care i-a unit în conştiinţa mea a fost redescoperirea Individului în istorie, omul mic cu toate obsesiile şi angoasele lui, cu relaţii sale complexe cu Sfântul Stat (al celorlalţi istorici), cu moartea, cu lumea naturală şi supranaturală etc. ... De ce Pastoureau nu se mulţumeşte să aleagă doar Franţa? Sau, de ce alege Franţa şi Anglia şi nu unul din ordinele teutone, sau oraşele italiene? Răspunde autorul: „Istoria vieţii cotidiene nu poate fi cuprinsă de graniţe de stat, mai ales în sec. XII şi XIII, când toate ţările creştinătăţii occidentale trăiesc într-un ritm cultural comun, când istoria Franţei se împleteşte cu istoria Angliei mai strâns ca niciodată. La Manche se percepe nu ca o mare, altfel zis ca o barieră de netrecut, ci mai curând ca un lac, pe apele căruia au circulat sistematic oameni, idei şi opere de artă. La Londra şi Paris purtau aceeaşi îmbrăcăminte, în împrejurimile oraşelor Lincoln şi Orleans consumau acelaşi tip de hrană, în castelele din Yorkshire şi Poitou citeau acelaşi tip de literatură. Romanele Mesei Rotunde, ale căror acţiuni se desfăşurau în cele două Britanii (Marea Britanie – Anglia şi Mica Britanie – peninsula Bretagne din Franţa actuală) au fost scrise în aceeaşi limbă, erau ascultate de acelaşi public de ambele părţi ale La Manche”(p.16). Altfel spus, mult înaintea Uniunii Europene de astăzi Europa a trăit o viaţă spirituală şi religioasă comună, mult înaintea spaţiului Shoengen oamenii, ideile şi banii au circulat nestingherit de-a lungul şi de-a latul Europei. Rămâne să cercetăm în ce măsură mania naţionalistă (creată de politic, cum a arătat de exemplu un Ernest Gelner) a fost progresul de a ne face să batem pasul pe loc câteva veacuri şi de a o lua de la început astăzi în plin secol XXI... Deci, cum trăiau medievalii? „Oamenii secolului al XII-lea nu erau prea interesaţi de scurgerea timpului. Număratul zilelor şi al ceasurilor, problemele calendarului laic şi ale celui bisericesc erau lăsate pe seama clericilor. Cele mai importante momente ale vieţii se defineau exclusiv prin ceremonialul religios care le însoţea” (p.17). Este situaţia numită în istoria religioasă, cu o nostalgie vădită, ecclesia: „Biserica catolică medievală avea în vedere toate aspectele societăţii, exercita un control strict asupra normelor vieţii sociale şi deţinea, în această privinţă o poziţie de cvasimonopol” (Alain Guerreau, „Viitorul unui trecut incert”, „Cartier”, 2003, p.24)”... „Oamenii din veacul al XII – lea nu se temeau de viaţă şi urmau porunca biblică: „creşteţi şi vă înmulţiţi!”. Sporul demografic era de 35 oameni la 1000 anual. Familiile cu mulţi copii erau un fenomen normal pentru toate clasele sociale. De altfel, familiile regale erau model: Ludovic al VI-lea, Henric al II-lea şi Ludovic al VII-lea au avut câte 8 copii” (p.18). „Pentru Biserică condiţia principală a căsătoriei era acceptul soţilor. Încuviinţarea părinţilor nu era obligatorie şi teoretic ei nu putea împiedica copii să facă o căsătorie nedorită.[...] Din momentul oficierii religioase căsătoria era încheiată pentru vecie. Divorţul era interzis, desfacerea căsătoriei era o practică interzisă total. Unica modalitate de a rupe legăturile de căsătorie era să repudiezi partenerul fie din cauza sterilităţii, a impotenţei sau a prezenţei unor legături de sânge, neobservate la facerea căsătoriei” (p.21). „Noţiunea de bătrâneţe, în sensul contemporan al cuvântului nu era cunoscută în Evul Mediu. În afara actului de călugărire, nu era cunoscut fenomenul odihnei meritate. Până în pragul morţii fiecare om se considera forţă de muncă activ şi, cât avea putere fizică, trebuia să-şi facă munca, agricolă sau de alt gen. Septuagenarii şi octogenarii încă participau la muncile agricole, la bătălii, pelerinaje sau exercitarea puterii politice” (p.22). „Pentru a fi cavaler, nu trebuie să fii doar uns, mai trebuie să urmezi anumite reguli şi să duci un anumit mod de viaţă. În sensul acesta, cavalerii nu reprezintă doar o clasă juridică, ci o categorie socială specifică sau pentru a utiliza un jargon contemporan - „profesionişti ai luptei călare” (unicul mod eficient de luptă până în sec. XIII). […] Cavalerii trebuiau să urmeze nu doar un anumit stil de viaţă, ci şi o etichetă aparte. […] În general, codurile cavalereşti de conduită se bazează pe trei piloni : credinţă cuvântului dat, ordine şi corectitudine în relaţie cu oamenii ; mărinimie (largesse) ; ajutor şi apărare a bunurilor Bisericii. […] Soarele tuturor cavalerilor era considerat Goven, nepotul regelui Arthur, unul din participanţii Mesei Rotunde, care poseda toate calităţile unui cavaler – sinceritate, bunătate şi mărinimie a inimii, credinţă şi înţelepciune, simţul măsurii, vitejie şi forţă fizică, dispreţ pentru oboseală, suferinţă şi moarte, demnitate, mândria de a aparţine unui neam slăvit, slujbă sinceră seniorului, slujire a cuvântului dat, largheţe şi curtoazie. […] Noţiunea «largesse» includea în sine dărnicie, mărinimie şi risipă în acelaşi timp. Ea presupunea bogăţie. Categoriile opuse lui «largesse» - zgârcenie, căutarea interesului personal, trăsături caracteristice negustorilor şi ţăranilor, pe care Chretien îi prezintă într-o lumină proastă” (p.32-36). „Interiorul locuinţei seniorului poate fi definit în trei linii: modestie, curăţenie şi un număr mic de articole de mobilă” (p.44). „Până în sec. XIV în conştiinţa omului occidental culorii albe se opune nu cea neagră, concepută ca lipsă a culorii, ci roşul” (p.86). „Împreună cu sfântul Bernard, biserica sec. al XII-lea urma citatul din sfântul Ieronim: către femeia străină, dragostea este ruşinoasă, către a sa ea trebuie să fie moderată; acela îşi înşeală soţia care o iubeşte prea mult” (p.85) – a se vedea Guy Bechtel, „La chair, le diable et le confesseur”, Paris, Plon, 1994 pentru o istorie nuanţată a relaţiei complexe biserică-familie, biserică-sexualitate. „În sec. XII bărbaţii iubeau femei făcute, cu talie subţire, picioare lungi şi sâni mici ridicaţi. Romanele secolului următor consemnează o schimbare în gusturi: sunt preferate formele mai durdulii care permit o „plinătate a jocului sexual” (p.87). „Neavând un înţeles clar al normelor estetice ale figurii, ştim totuşi de ce cusururi trebuie să se ferească un cavaler, dacă doreşte să pară atrăgător: un cap excesiv de mare, urechi mare, păr roşcat sau prea întunecat, faţă păroasă, sprâncene lungi (V.S. probabil sunt din neam urât!!!), nas mic şi turtit, buze cărnoase, dinţi galbeni şi inegali, spate încovoiat, burtă mare, ieşită în afară, mâini scurte, tălpi groase şi degete noduroase” (p.87). ...Ţăranii şi săracii consumau multe cereale. Nobilii din contra – multă carte, peşte, trufandale. În ambele cazuri este vorba de un exces... „Occidentul era o totalitate, un tot întreg şi graniţele lui interioare erau convenţionale pentru oameni, mărfuri şi idei. Din acest motiv adevăratele aventuri (adică întâlnirea cu necunoscutul V.S.) încep dincolo de lumea creştină familiară. […] Din unirea unor elemente eterogene se naşte „minunea bretonă” – acel sentiment al neobişnuitului, al ambiguităţii şi farmecului care face atât de seducătoare literatura ciclului lui Arthur. În ea nu există descrieri banale, atmosfera fiind încărcată de aluzii şi lucruri nerostite până la capăt. Mai important decât orice cuvinte eşti tu. Aceste opere sunt create nu pentru a trezi admiraţia cititorului ci pentru a-i seduce imaginaţia. Şi pentru a găsi ceva neobişnuit, nu trebuie să pleci chiar în India mitică: lumea de dincolo a morţilor se află chiar alături de cea a viilor, iar graniţa din ele se trece relativ uşor. Cavalerului rătăcitor îi este de ajuns să treacă prin pădure, câmp sau râu pentru a trece în lumea fantastică a zeităţilor, zânelor şi elfilor. E de ajuns să te urci pe un vas părăsit pentru a te trezi într-o ţară necunoscută” (p.99-100). ...Mai sunt capitole despre arme, despre îmbrăcăminte, despre alimente, despre ritualuri, despre imaginarul medieval – toate în 100 pagini. O manieră laconică de a scrie. Cartea lui Pastoureau nu este o analiză detaliată a fragmentului temporal, autorul recunoaşte asta în Introducere, ci o crestomaţie. Un fel de material suplimentar pentru lecturi istorice. La final, ceva concluzii: - lumea este mai puţină politică decât se crede. Instituţiile politice (la vremea aia) nu joacă un rol prea important. De altfel politicul este un teren în care statul feudal, foarte slab încă, se luptă cu biserica, nobilii locali şi alte forţe din exterior pentru supremaţie. Proiectarea retrospectivă a ponderii factorului politic în unele epoci este o ...măgărie. - istoria poate, şi trebuie scrisă din perspectiva individului, nu a instituţiei – este motivul din care personal nu accept nici Istoria Românilor nici cea Integrată (la asta promit să revin în curând). - argumentului că relaţii sociale sunt mai importante decât indivizii izolaţi putem să-i opunem contrateza: relaţiile politice nu epuizează relaţiile sociale, după cum politicul nu epuizează socialul şi în unele epoci, nici nu-l dirijează măcar. - noutatea are nu doar cauzalităţi istorice, pentru o bună parte a istoriei Europei occidentale, politicul nu a avut nici o influenţă sau a fost neglijabilă. - dincolo de bătălii, turniruri, cuceriri şi răscoale au existat oameni reali, în carne şi oase. Am pierdut în parte mărturiile „vii” despre ei, nu avem acces direct la sensibilitatea lor, ne sunt necunoscute atitudinile lor despre moarte, viaţă, lumea de dincolo. Suntem condamnaţi la Poezie în sensul lui Bataille (vezi „La theorie de la religion”) adică să adăugăm cuvinte, descrieri, metafore acolo unde nu ne ajung mărturii şi probe. - orice discuţie despre progresul în istoria umană, altfel zis orice filozofie a istoriei trebuie să pornească de la indivizi şi să ia în consideraţie doar indivizi. O linie vizibilă se poate trasa doar de la individ la individ... Putem formula câteva constante: autonomia individului în raport cu diversele–isme colective, independenţa existenţei lui de factorii naturali, soluţionarea fundamentelor instinctuale ale existenţei, altfel zis acoperirea nevoilor fundamentale pentru realizarea deplină a „demnităţii umane” - casă, hrană, apărare de frig etc... O abatere „lirică”: dacă am ajuns, în secolul XXI să ne mai fie frică încă de foame, secetă, moarte, condiţii meteorologice nefavorabile sau lipsă de spaţiu locativ este semn că nu am avansat prea mult chiar dacă am schimbat câteva zeci de tipuri de regimuri politice.

inca una de la Balti

Cele mai bine vandute carti în ultima perioadă, la cele mai importante edituri din România (via Bookblog) Editura Polirom 1. Ma dau în vânt după cumpărături - Sophie Kinsella 2. De veghe în lanul de secară - J.D. Salinger 3. În noapte - Haruki Murakami Editura Humanitas 1. Ghidul nesimţitului – Radu Paraschivescu 2. Memoriile unei gheise – Arthur Golden 3. De ce iubim femeile – Mircea Cărtărescu Editura Curtea Veche 1. La masă cu Jamie – Jamie Oliver 2. Şase pălării gânditoare – Edward de Bono 3. Întrebările sunt, de fapt, răspunsuri – Allan Pease Editura Nemira 1. Ultimul templier – Raymond Khoury 2. Codul Bibliei 2 – Michael Drosnin 3. Bărbaţii sunt nişte porci – Rodica Ojog-Braşoveanu Editura Rao 1. Labirintul – Kate Mosse 2. Povestea unui nebun – John Katzenbach 3. Omul din umbră – Efraim Halevy Editura Trei 1. Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din acţiunile lor - Peter Collett 2. Fructul interzis. Romanul erotic al unei femei din lumea arabă - Nedjma 3. Iubirea faţă de aproapele - Pascal Bruckner concluzii: - autorii straini se vand mult mai bine decat cei autohtoni (15 autori straini contra 3 romani)... -majoritatea absoluta a autorilor bine vanduti sunt inca in viata ( o mica palma pentru clasici) - in top intra atat beletristica de calitate, cat si carti de self-building, senzatie etc... - poezie ????? - si nici unul dintre autorii din top nu este inclus in programul de lecturi scolare obligatorii.. .chestia asta poate fi interpretata dublu: ca semn de sanatate intelectuala (adica, vedeti, noi nu citim doar ce ni se da la scoala) si ca semn de imbatranire si inapoiere a sistemului de invatamant...

Este un roman clasic, extraclasic şi răs-clasic. Despre el s-a scris destul încât nu pot spera să aduc vreo interpretare inedită. Am văzut şi abordări cinematografice, fie şi în treacăt. Îmi vine în minte un film cu Mel Gibson şi Julia Roberts, în care el juca rolul unui tip spălat pe creier şi programat să acţioneze la comandă... La un moment Gibson îşi procură cartea dintr-o librărie, iar FBI&restul se pun pe urmele lui... Am mai citit romanul pe la vârsta de 16-17 ani, dar nu şi-a făcut loc printre cărţile preferate. Eram pe unda Dumas, Verne, Swift, Hugo, Scott şi nu simpatizam deloc eroi care împroaşcă cu noroi în jurul lor, tipi care îşi zidesc în juru-le, ziduri impenetrabile. Eram la o fază când îmi plăceau eroii comunicabili şi sociabili (asta era calitatea ce-o apreciam cel mai mult), săritori la nevoie, entuziasmaţi până la nebunie de lume, îndrăgostiţi de situaţia temporală în care au avut (ne)norocul să se nască. Holden Caulfield nu mă fascina deloc. Acum că tot am recitit romanul mi se pare că am fost puţin idiot. Sunt acolo atâtea idei gata gândite şi formulate – aş fi fost scutit de efortul de a ajunge la ele pe căi ocolite. Aş fi economisit şi ceva timp. „În orice caz, în mintea mea am văzut o mulţime de copii mititei jucând un joc în lanul întins de secară. Mii de copii ― şi nimeni în jur, adică nici un om mare, în afară de mine. Şi eu stau la marginea unei prăpăstii ameţitoare. Şi ştii ce fac? Prind copiii să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, când aleargă şi nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale şi să-i prind. Asta aş face toată ziua. Aş sta de veghe în lanul de secară. Ştiu că-i o nebunie. Dar e singurul lucru care m-ar tenta. Ştiu că-i o nebunie”. Nu are rost să redau subiectul. Eu zic că „De veghe în lanul de secară” este o lectură obligatorie, un fel de acquis intelectual pe care trebuie să-l avem, la fel cum purtăm bani de buzunar, cum ne îmbrăcăm când e frig. Zicea Gombrowicz: „Am fi scutiţi de multe dezamăgiri dacă am înceta să-l numim „scriitor” pe oricare ştie să scrie...” eu adaug: dacă am înceta să-l numim cititor pe oricare ştie să citească. Nu este o chestie de elită, ci de cenz. Nu poţi să spui: „Eu sunt mare cititor, îmi plac cărţile!” dacă nu ai parcurs măcar jumătate din marile cărţi ale lumii. Se ştie care sunt ele... „De veghe în lanul de secară” nu mi s-a părut un roman despre adolescenţi şi-mi pare rău să zic asta. Adolescenţii noştri nu sunt aşa. Poate ai lor sunt aşa cum îi descrie Salinger. Ai noştri, repet, nu. Adolescenţii noştri sunt rebeli cu ziua, sau dacă au reuşit să prindă la televizor sau la radio vre-un apel rătăcit al unui marginal rus. Ai noştri cred în idoli. Eroul lui Salinger – nu. Holden Caulfield scuipă în ierarhii, celebritate, snobism, cretinism, lipsă de bun-simţ, ipocrizie şi mimetism. Este individul care se autoizolează, care întoarce spatele lumii, îşi procură plăcere din a „trage bărbi celorlalţi”, altfel zis îşi bate joc de ei. Eu – restul. Eu – ceilalţi. Eu, bunul, inefabilul, drăguţul, restul – cabotini, prefăcuţi. Este vorba de un univers structurat pe două linii divergente care nu se vor intersecta niciodată. Eu nu-l văd pe Holden Caulfield adolescent. Trăsătura asta de caracter nu este proprie unei perioade a vieţii. Ea este modul de existenţă prin gândire a unui grup social matur, poate cel mai matur: intelectualul. Holden Caulfield este un intelectual, unul matur, chiar dacă sună aiurea. Este tipul de intelectual occidental care se ridică, uneori nejustificat, deasupra restului oamenilor, tipul care-şi construieşte o întreagă construcţie menită să-l automartirizeze, autoeroizeze. Nu sunt primul care vorbeşte despre sadomasochismul intelectualist. E vorba aici de cunoaşterea prin suferinţă, de pornire a motorului raţiunii prin intermediul pasiunii. O negare totală a fericirii în numele adevărului, în numele cunoaşterii. Ne apropiem de ceilalţi nu pentru a comunica cu ei, în sensul de a instaura o comuniune, ci pentru a ne opune lor. Spre deosebire de înţeleptul oriental care caută tao, calea, intelectualul de tip occidental nu caută căi. El are program, proiect dacă vreţi. Asceza înţeleptului oriental este una asocială: peştera, râul, jungla, munţii – tot atâtea spaţii autonome, în care ruptura cu socialul este aproape totală, apoi, această asceză nu este în mod declarativ îndreptată împotriva societăţii. Este doar căutarea în tihnă a unui nou tip de umanitate, de comunicare cu sinele... Chun Tzu: omul înţelept nu posedă nimic propriu. Omul dumnezeiesc nu are merite. Omul spiritual nu are nume. Prin contrast, intelectualul de tip occidental nu poate exista în afara acestui „Scuip pe toată lumea! Toţi sunt idioţi!”. Declarativ desigur. E un fel specific de asocialitate socială.

Witold Gombrowicz „Cosmos” Bucureşti, Editura „Univers”, 2000 „Va fi greu să vă relatez în continuare povestea mea. În general nu ştiu dacă e o poveste. E greu să numeşti poveste toată această...concentrare şi descompunere...a elementelor...” (p.142). „Cosmos nu este un simplu roman care relatează o dragoste tragică. El este un roman despre însăşi autocrearea acestei întâmplări, despre autocrearea realităţii, despre modul stângaci, şchiop în care se naşte din asocierile noastre...cum s-ar fi putut ca această modelare să nu producă scrâşnete, împotriviri, falsuri: la fiecare pas construcţia se prăbuşea în haos. Cosmos este un roman care se autocreează în timpul scrierii” (Postfaţă, p.157). ...Va trebui să vorbesc despre un roman-experiment, o scriitură ce nu are alt rost decât acela de a se autocrea, de a se privi pe sine şi de a se percepe în detaliu. Sunt multe priviri în acest roman, multe puncte de observaţie, multe turnuri de veghe – un amestec de planuri, şi, practic, lipseşte o linie unică a naraţiunii. De fapt ceea ce numim în mod tradiţional linie de subiect, fir narativ sau schelet discursiv în cazul romanului Cosmos este secundar şi nu ne interesează aici. Motivul povestirii este tânărul Witold, un adolescent rebel (altfel cum se putea?), iar suprapunerea de planuri, motive, priviri, gânduri reprezintă de fapt procesul maturizării sale, o poveste care nu este orientată spre creştere şi desăvârşire aşa cum ni s-ar părea nouă şi cum am fost învăţaţi. Maturizarea adolescentului, sugerează Gombrowicz, nu este un proces liniar, cu miză cunoscută, ci o goană după semnificaţii ascunse, după umbre şi realităţi...un haos suprapus pe alt haos, dezordinea lumii gândită, percepută, simţită, privită de dezordinea unei firi umane. Momente banale: vederea unei vrăbii spânzurate, o scrijelire pe tavan iau forma unor Semne, unor Indicii, unor sisteme planetare în galaxiile universului adolescentin, eroticul străbate întreaga fiinţă, întreaga realitate. Adolescenţa este tenebroasă, încurcată, nehotărâtă, preferinţele se nasc din încrucişări întâmplătoare de situaţii, corpuri, lucruri – este şi modul în care cele două perechi de buze, ale Katasiei şi ale Lenei devin un întreg erotic seducător, halucinant. O atingere discretă de mână, un picior dezgolit involuntar pot genera situaţii de o tensiune erotică (şi psihologică – pentru Gombrowicz adolescenţa este un amestec de erotico-neerotic, de erotică neerotică şi de neerotică erotică) extraordinară. Tânărul Witold, eroul lui Gombrowicy este o oglindă, sau mai degrabă o prismă care deconstruieşte „lumina, senzaţiile” realităţii şi le descompune în componente erotice. Aş vrea să fiu înţeles corect: Cosmos nu este un roman erotic, în sensul că ar urmări stimularea imaginaţiei cititorului sau crearea, pentru el, a unor noi fantasme erotice. Cosmos este o mărturie a unui proces complex: cel de formare a personalităţii umane. Stilul este dens, ritmat şi oarecum dezordonat. Obiecte, lucruri, senzaţii sunt înşirate grăbit, amestecate, privirea autorului se detaşează de ele, apoi revine, din nou pleacă de la ele, iar revine etc. Spre deosebire de alţi adolescenţi rebeli celebri, cum ar fi de exemplu Holden Caulfield din „De veghe în lanul de secară” de J.D. Salinger, Witold nu construieşte un zid în jurul său, nu se autoizolează şi nu-şi construieşte un univers propriu bazat pe opoziţie, pe puritatea unei poziţii asumate împotriva unei alte poziţii incriminate numite cretinitate, plictiseală, pe scurt angoasă. Witold este deschis spre lume, spre ceilalţi, jocul său erotic are nevoie de Altul, pe care-l interiorizează subiectiv: Lena, obiectul dragostei autorului nu este idealizată, din contra fiecare nouă întâlnire a eroului cu ea aduce un nou suflu erotic. Dacă îmi aduc bine aminte, eroul lui Salinger şi-a idealizat o poziţie, a sa, a plictiselii sale, a cretinismului celorlalţi, o poziţie oarecum autoadulatoare, dar în mod clar ideală. Lena este un om real, cu toate atributele posibile ale realităţii. Eroul lui Gombrowicz nu prea idealizează; erotismul lui fiind îndreptat spre împlinire, spre cuplare, nu poate fi ideal. Iată-l pe Witold privind-o pe Lena şi pe soţul ei, Ludwick: "Ştiam că ar fi fost de ajuns o atingere, pe ascuns, abia vizibilă a degetului său de degetul ei, pentru ca amândoi să devină inimaginabil de desfrânaţi” (p.18) sau „fiindcă dacă, să zicem, s-ar dovedi că ea, alături de soţul ei ar practica aceste strângeri sub braţele mele, atunci putea fi aşa, iar acest mic păcat se putea adăuga la candoarea şi timiditatea ei, care (candoare şi timiditate!) ar deveni în acest caz o treaptă superioară a perversităţii” (p.37). În fine, ”Cosmos” nu este un roman povestibil, ci unul studiabil. Este o terapie. Gombrowicz: „Pentru mine, Cosmos este negru, în primul rând negru, ceva ca un curent negru, învolburat, plin de vârtejuri, de obstacole, de revărsări, o apă neagră care poartă mii de resturi, iar un om o priveşte – o priveşte şi e dus de ea – încercând să descifreze, să înţeleagă cum să adune totul într-un întreg...” (p.157).

Alexandre Kojeve « L`athéisme » Paris, „Gallimard”, 1998 Trebuie să spun din start că Alexandre Kojeve m-a dezamăgit într-un fel: aşteptam o pledoarie pătimaşă pentru sau împotriva ateismului, dar, la sfârşitul lecturii nu pot să-i incriminez autorului nici măcar o virgulă în plus în favoarea (defavoarea) fenomenului abordat. Pe de altă parte, pedantismul lui Kojev mi s-a părut mai mult nemţesc decât rusesc sau francez. Autorul celebrului curs de lecţii INTRODUCTION À LA LECTURE DE HEGEL audiat de floarea intelighenţiei franceze: Raymond Aron, Pierre Klossowski, Georges Bataille, Jacques Lacan, Maurice Merleau-Ponty, Gaston Fessard, Eric Weil mizează mai mult pe pedantismul spinozist decât pe subterfugiile lingvistice şi retorice ale stilului francez de a filozofa (ne referim la Bergson de exemplu). Lucrarea în sine reprezintă o teoremă demonstrată punct cu punct. Întrebarea, veridicitatea căreia merită probată, este: există un ateism şi dacă da care-i locul său adevărat în gnoseologie, religie, sau comportamentul cotidian al indivizilor? La fel ca Heidegger în cazul fiinţei, Kojeve porneşte de la problema unei formulări adecvate a întrebării cu privire la sensul „ateismului”. Simpla definire a ateismului ca negaţie a lui Dumnezeu nu este suficientă, or, este necesar să specificăm despre ce negaţie şi despre ce Dumnezeu este vorba. Din punctul de vedere al unei religii oarecare, negarea existenţei divinului, aşa cum ne este revelat de această religie, este un ateism. Or, din familia marilor religii fiecare pretinde că deţine adevărul final şi că este calea spre Dumnezeul adevărat, celelalte fiind şarlatanii şi idolatrie. Putem astfel lesne cădea în capcana propagandei religioase, dacă nu luăm câteva măsuri de precauţie. Pentru Kojeve, aceste măsuri sunt trasarea, în spaţiul filozofic şi religios al unor linii clare de demarcaţie între ateism şi religie, între religiile teiste şi non-teiste, între ateismul religios şi cel laic – o întreagă constelaţie de confuzii. Termenii-forţă, altfel spus pilonii teoriei lui Kojeve cu privire la ateism sunt: lucrul (quelque chose), existenţă (existence), neant (neant sau rien), om (homme sau être), lume (monde), omul în lume (homme-dans le-monde, care semnifică interacţiunea reciprocă om-natură astfel încât putem vorbi de o lumitate a omului şi o umanitate a naturii) etc. Toate aceste noţiuni, precum şi altele, vor fi elucidate în procesul argumentaţiei filozofice. Pentru a ieşi din cursa definiţiei „religioase” a ateismului, Kojeve postulează câteva criterii generale care depăşesc limitele religiei. Se trece la determinarea condiţiilor generale ale situării fiinţei (être) în raport cu lumea şi cu quelque chose au dela du monde, altfel zis Dumnezeu, scris cu literă mare sau cu mică sau chiar nescris şi doar subînţeles. În parte, situarea fiinţei în această ecuaţie monde-homme-Dieu în majoritatea religiilor monoteiste universaliste (în primul rând creştinismele, islamul şi iudaismul) poate fi redusă la o schemă cu trei trepte (mai exact două plus una, superioară). Datul fundamental este desigur fiinţa (homme sau être) cu cunoştinţa de sine (conscience de soi même), apoi lumea (monde) şi o posibilitate a ceva diferit de relaţia om-lume, adică Dumnezeu. Cele trei părţi ale schemei pentru teist pot fi prezentate în felul următor: omul (1) considerat în lume, ceea ce în lume nu este om (2), ceea ce nu este nici om nici lume şi care se găseşte deci în „afara” „lumii care implică omul”, adică Dumnezeu (3). Această schemă aparent simplă nu este lipsită de echivocuri. Care este natura relaţiei om-natură în opoziţie cu relaţia natură-Dumnezeu sau om-Dumnezeu? De ce legătura om-natură este mai strânsă decât celelalte relaţii posibile enumerate mai sus? În baza căror criterii se formează acea comunitate care face posibilă opunerea om-natură faţă de Dumnezeu? Pentru ateu cele trei lucruri sunt de fapt două - a treia posibilitate, cea a existenţei unei „quelque chose en dehors du monde impliquant homme” pur şi simplu nu există. Pentru ateu finalitatea omului şi a naturii este nimicul. Am putea punct aici, dar...există câteva momente delicate. Întâi, ce este acest nimic (le rien)? Dacă nimicul este ceva total diferit de lumea noastră şi de noi înşine atunci poziţiile ateului şi ale teistului coincid: ambii sunt de acord că această a treia realitate (Nimicul-le rien) este mult prea diferită de celelalte două cunoscute nouă. Dar, va obiecta ateistul, Nimicul este de fapt nimic, cu minuscule, de fapt „avec la plus petite minuscule possible, ou mieux encore, sans aucune lettre – nichts weniger als nichts” (p.177), adică o convenţie lingvistică cu scopul de a ne feri să privim acolo unde nu se poate privi căci nu este ceva de privit. Vom evita aceste capcane lingvistice prin simplul fapt că vom defini atitudinea ateistului ca negaţiei a existenţei unui ceva (quelque chose) dincolo de relaţia om-lume. Să recunoaştem că, ateu sau teist, fiecare om este pus în această relaţie cu Tertium (negând sau acceptând existenţa lui, nu facem de fapt altceva decât să punem întrebarea cu privire la Fiinţa lui). De unde se ia această conştiinţă a unui altfel de existenţă? Or, în lume nu am decât experienţa interacţiunii cu ea: fie eu contactez cu lumea şi o modific, fie ea mă modelează şi interacţionează cu mine (separarea aceasta om-lume este un convenţională, una logică, nu de fapt – nu putem susţine, împreună cu Marx că existenţa ne determină conştiinţa, dar trebuie să spunem împreună cu alţii că conştiinţa şi existenţa se influenţează reciproc). Să afirmăm laolaltă cu unii filozofi că avem conştiinţa şi conştienţa unei existenţe superioare din motivul că am fi programaţi astfel? Mi se pare oarecum facilă şi chiar suspectă această soluţie, motiv pentru care voi renunţa la ea. Găselniţa lui Kojeve este inedită, de fapt o anticipaţie a modei existenţialiste şi a angoasei. Primul sentiment pe care omul îl încearcă (eprouve) faţă de lume este unul de FAMILIARITATE: lumea este palpabilă, vizibilă, auzibilă, previzibilă, poate fi gustată, modificată - de fapt intră în relaţie cu noi (cu l`homme ) prin toate simţurile noastre şi avem în fiece clipă certitudinea existenţei ei. Însă, raportul familiar om-lume este alterat de conştiinţa sugerată de lucruri a finitudinii lucrurilor, a certitudinii dispariţiei lor şi mai ales a omului (ANGOASA cauzată de ieşirea din această familiaritate liniştită - familiarité tranquille). Moartea este momentul cheie, poarta prin care se intră în ateism sau teism, în relaţie familiară (şi eternă) cu acel quelque chose en dehors du monde sau cu nimicul. Pentru teist moartea nu este doar un sfârşit, ci un pasaj de la starea om-în-lume la starea om în afara lumii. Cum se face acest pasaj? Prin suflet, răspunde Kojeve. Sufletul este prezent în omul-în-lume, dar este prezent ca ceva străin, ca ceva care anunţă existenţa unei alte realităţi (le Rien sau le Dieu), este un germene de dincolo în lumea dincoace. Moartea este gestul purificator prin care sufletul se debarasează de corp, dincolo se debarasează de balastul ce-l ţinea aici. Deşi nu o afirmă în mod clar, Kojeve sugerează că atitudinea faţă de moarte şi mai ales faţă de ceea ce urmează după ea este momentul care ne permite să înţelegem fenomenul teism-ateism în toată complexitatea lui. Adică, opţiunea teism-ateism este una individuală, la libera alegere şi pricepere a individului.

Învăţătura revoluţiilor din sec. XX: omul poate face orice din om. Gombrowicz citeşte pe Martin Buber: filozofia individualistă de până acum s-a epuizat. Cea mai mare deziluzie care aşteaptă omenirea în viitorul apropiat este falimentul filosofiei colective care, concepând individul ca pe o funcţie a masei, îl supune de fapt, unor abstracţiuni precum clasă socială, stat, naţiune, rasă; peste cadavrele acestor concepţii va lua naştere a treia viziune a omului: omul în relaţie cu un alt om concret, eu în relaţie cu tine şi cu el...Gombrowicz singur: Omul prin om. Omul în raport cu alt om. Omul creat de alt om. Omul întîrit de om (p.40). Va trebui să definim cumva mecanisme ale înţelegerii celuilalt. Vechea schemă: colaborăm pentru că suntem oameni (facem parte din acelaşi colectiv) nu merge, întrucât este o logică a impunerii. Ne impunem un anumit mod de comportament sub o idee, colaborăm în numele unei idei, dar pierdem omul concret. De la o vreme ideile ucid oameni, de la altă vreme, ideile, prin intermediul altor idei mijlocite de oameni, ucid alţi oameni. Lagărele de concentrare au fost idei, chiar dacă asta nu le face mai puţin reale. Au funcţionat ca nişte idei: au ascuns oamenii reali în spatele cifrelor, funcţiilor, carierelor bune. În fapt va trebui cumva să elaborăm o nouă umanitate bazată pe percepţia omului concret, nu a celui abstract, care nu există.

Un scriitor francez a avut parte de o trăire de dragul căreia unii dintre noi şi-ar jertfi ceva din anii de viaţă: s-a întâlnit chiar cu eroii săi. Iată o legendă, sau dacă vreţi un subiect pentru o povestire pe care un literat genial (desigur necunoscut încă) ar putea-o transforma în monument de literatură. Deocamdată nimic din toate astea: scriitorul de care e vorba, Pierre Jourde, a transformat întîlnirea într-un subiect de investigaţii penale... Pierre Jourde a fost agresat de locuitorii unui sătuc pe care i-a descris în unul din romanele sale, « Pays perdu ». Tipii au fost total nemulţumiţi de maniera în care au fost zugrăviţi, de dedesubturile, tabu-urile, gesturile şi gândurile ascunse descrise cu sârg şi pedantism de Jourde. Imi vine greu să mă pronunţ, arta este artă. Tipii m-au surprins că au citit măcar cartea şi s-au chinuit să ghicească feţele din dosul măştilor literare. Mai vezi aşa ceva în satele noastre ? e bine că încă îl ţin minte pe Eminescu şi creangă ! Dar, uneori, scriitorul păşeşte graniţa (juridică dar şi morală) dintre public şi privat ; între spaţiul intim, pe de o parte, în care individul X poate fi oricum – sincer sau prefăcut, avar sau darnic, pacifist sau războinic, este dreptul său şi spaţiul public în care acesta păstrează limitele unei decenţe, nu este violent şi nu încalcă codul de conduită. Scriitorul în acest caz este un agent exterior care impune individul X să scoată afară intimitatea, să se expună în văzul lumii în pielea goală. Un teorism soft, aş zice eu. Poate nu am înţeles ceva, dar cred că, împreună cu problema artei mai există şi alta, a umanului, a dreptului acestuia la o autonomie. Mă rog, localnicii agresori au fost sancţionaţi de justiţia franceză, dar...