blog cultural

Nu prea bogat, dar se mişcă. Încă două adrese: Poezia Basarabeană Tânără şi Silvia Caloianu… Primii au promis un recital: “Duminică - 24 iunie - ora 12 : 00 [ dvenadţati : noli noli ] la un deosebit recital de poezie, desfăşurat în cadrul expoziţiei <<>> Ediţia a IX-a. Toată nebunia aceasta va începe la MOLDEXPO [str. Ghioceilor, 1, pavilionul central] şi se va termina ….” Din păcate, am dat aparatul de fotografiat la reparaţie…voi merge doar cu privitul şi ascultatul…

DEX - adj. invar CASH

Cheş - adj. Bălţat, Pestriţ

Wikipedia, şi Dicţionarele de nume proprii - Vasile Alecsandri

DEX - s.n. DISPECERAT

tocmai de la Balti...

Ivo Andric „Podul peste Drina”, Moskova, „Pravda”, 1985, 480 p. Schema romanului este atât de simplă încât aş putea să-l rezum pentru vre-un prieten într-o telegramă: „E vorba de un pod. A fost construit la mijlocul secolului XVI. A rezistat câteva secole. A fost dărâmat în 1914.” Aşa ar trebui să scriu dacă aş fi nevoit să povestesc romanul, or, Andric a produs o naraţiune nepovestibilă. De fapt, impresia mea este că nu subiectului contează, nu linia de desfăşurare a acţiunii sau planurile narative, ci surcelele de subiect, bucăţelele alea de text care servesc drept decor: oameni, evenimente, idei şi vremuri se împletesc în legende, povestiri şi amintiri. Lui Andric îi place să suprapună fantasticul pe real, basmul pe trivial nu pentru a emite judecăţi morale, nici pentru a-i conferi Vişegradului o existenţă mitică precum Macondo lui Marquez. Eliminarea graniţelor dintre lumea imaginară şi cea reală este o strategie de supravieţuire pentru popoarele din Balcani, impuse să locuiască împreună, să-şi împartă aceeaşi bucată de pământ, de aer şi de apă: fiecare etnos proiectează pe cadrul geografic şi istoric real imagini mitologice şi de basm care servesc drept justificare a situaţiei prezente – sârbii proiectează imaginea unui trecut glorios, musulmanii la rândul lor, proiectează imagini ale unei puteri legitime, naturale care se înţelege de la sine şi a cărei dominaţie este incontestabilă. Imaginarul captează tensiunile unei existenţe conflictuale – este un plan în care umilinţele devin victorii, rănile se cicatrizează iar justiţia divină anulează nedreptăţile comise de cea terestră...deşi cotidianul este relativ paşnic, imaginarul este suprapopulat de creaturi războinice chemate să apere liniştea celor de „jos”...În fapt, viaţa reală a turcilor este viaţa de zi cu zi a unui popor dominant, avantajat şi apărat de armatele sultanului, iar viaţa cotidiană a sârbilor se petrece...în basm, în credinţă, în speranţă... Podul peste râul cu pricina a apărut spontan, în mintea unui băieţel de 10 ani, furat de ieniceri şi dus în Turcia pentru a servi sultanului. Prin voia sorţii, băiatul a devenit mare vizir, dar îşi aminteşte des de acel râu din Balcani, urât, rece şi imprevizibil. Doar un pod peste acest râu natal putea obloji rănile sufleteşti ale vizirului. Podul a fost construit spre „slava lui Allah” şi lauda oamenilor care au muncit la „zidirea” lui. Asta este istoria banală a podului, punctul în care istoria şi viaţa lui se intersectează cu cea a oamenilor. Mai departe, planurile narative se bifurcă: podul îşi are măsura să de viaţă, oamenii a lor. Podul durează, oamenii vin şi se duc. Oarecum în contrast aceste două secvenţe temporale: oamenii mor, unii chiar pe pod, mor banal, aşa cum se întâmplă întotdeauna: un oarecare Mile este omorât doar pentru că a cântat un cântec interzis într-o vreme periculoasă, alţii mor pentru că „aşa cer vremurile”. Curge mult sânge pe pod, multă apă sub el şi peste el, dar podul rezistă, ca un monument al superiorităţii şi durabilităţii rocii în faţa omului. Există însă un plan în care podul şi oamenii nu pot fi comparaţi: schimbarea. Pentru pod ea este univoc liniară – spre rău. Pentru oameni, sensul schimbării se ascunde în faptele şi intenţiile lor, dar de fiecare dată, după o schimbare, oamenii îşi creează iluzia că sunt mai puternici, mai vii, mai în forţă. Suprapunerile temporale au şi alt rost: cel de a surprinde lucrurile invizibile, adică mentalităţile, percepţia podului. Iniţial podul este doar un mijloc de legătură între două maluri, apoi este arena unde se desfăşoară cele mai importante evenimente ale oraşului, un fel de răboj colectiv, scris de locuitorii lui. În sfârşit, podul este doar un punct pe hartă, un instrument, un avanpost care poate fi păstrat, dar poate fi şi distrus. Este soarta tuturor lucrurilor măreţe: de a fi aruncate într-un târziu în derizoriu, odată ce au fost egalate. Podul, ca legătură între două spaţii separate geografic şi etnic îşi pierde importanţa atunci când sunt descoperiţi alţi lianţi: ziarele, cărţile, discuţiile libere... Până la urmă podul este distrus...romanul sfârşeşte prin nişte vorbe ale lui Ali Hogea: „Suntem morţi demult, nu facem decât să ne îngropăm unii pe alţii” (p.336). Altă frază memorabilă: „Cea mai tragică slăbiciune a neamului uman este incapacitatea sa de a întrezări viitorul, care eclipsează celelalte talente şi haruri ale sale” (p.289-290).

„Un veac de singurătate” face 40 ani. Autorul – 80. „The Chronicle Review” cerne deceniile ce (cam mulţi "ce"!) s-au scurs de la publicarea romanului. Printre altele, Marquez însuşi nu a permis ecranizarea romanului – „García Márquez wrote that Francis Ford Coppola offered to buy the rights to a cinematic adaptation. García Márquez declined, among other reasons, because he wanted Macondo not to be imprisoned in our imagination in the form of a set cast.” Nu ştiu dacă Marquez a avut dreptate. Înclin să cred că nu. Personal am văzut ecranizări extraordinare ale unor cărţi bune: The Unbearable Lightness of Being după Kundera sau The English Patient după Michael Ondaatje ori Solaris al lui Tarkovski după Stanislaw Lem... mă rog, este alegerea autorului. Pe de altă parte, autorul articolului aruncă, printre altele, un cui dureros: „single episode of a Mexican telenovela today is watched by far more people than all the readers of García Márquez's novel, maybe of his entire oeuvre.” Astfel, ieşirea pe ecran nu este un moft, ci o necesitate... Telelectura (inovaţia lingvistică îmi aparţine, cel puţin pentru limba română, în spaniolă Google îmi dă cel puţin 1020 rezultate) trebuie promovată ca fiind un act complementar, nu substituent al lecturii pe hârtie... Le Monde se plânge că bacalaureaţii în literatură sunt tot mai puţini, la ei, în Franţa. Noi nu i-am avut niciodată, la noi toţi specialiştii în literatură sunt fie ziarişti, fie filologi. Filozofii sunt inexistenţi (via LL). Fundaţia Soros Moldova a publicat un raport: Politica culturala a Republicii Moldova: de la schimbari la reforme si viabilitate (constatari, idei si sugestii ale oamenilor de cultura-participanti la 5 mese rotunde). Concluzia – cultura moldovenească se află în criză, statul „doarme”, oamenii de cultură nu se prea pot ajuta singuri, iar structurile vechi, de genul Uniunilor de creaţie sunt ineficiente. Ilie Catrinoiu se războieşte cu romantismul. Nu fără succes, nu fără patimă. Forumul moldova.net discută aprins despre rolul cărţii în procesul cunoaşterii. Întrebarea indirectă era: unde stă adevărul, în cărţi sau în afara lor? Polemica nu pare să se stingă încă, şi mai puţin probabil este să se ajungă la un punct de vedere comun.

Salman Rushdie a fost ridicat la rangul de cavaler de Regină. Pakistanul şi Iranul au cerut retragerea titlului pentru că: "atinge sensibilitatea musulmanilor" şi este un act de "islamofobie"...asta chiar e paranoia...cu acelaşi argument trebuie să interzicem întreaga cultură umană întrucât atinge sensibilitatea cuiva.

Scepticismul, se ştie, nu este o filozofie constructivă a Istoriei. El se prezintă mai degrabă ca un instrument de verificare, un test de veridicitate, un prag critic pe care trebuie să-l treacă un proiect economic, politic, social sau artistic pentru a-şi demonstra fiabilitatea. Prin prisma raţiunii, desigur. Neîncrederea nu este sinonim total cu scepticismul ea fiind mai degrabă o atitudine pre-raţională ce-şi are rădăcina în emoţii, în experienţa afectivă sau emotivă a omului. Scepticismul, ca concepţie, este o formă raţionalizată a neîncrederii. Scepticismul nu este un raţionalism propriu-zis, este mai mult o călătorie spre limitele raţionalului, este veşnica aducere în discuţie a finititudinii şi slăbiciunii cunoaşterii umane. De asta, de cele mai multe ori a fost împins spre subiectivism, fiind considerat un paria al ideologiilor scientiste ce se revendică de la marea familie raţionalistă. Ca atitudine politică scepticismul a fost numit „laşitate”, „conştiinţă de mic-burghez”, „viziune retrogradă” sau „sprijin pentru status quo” şi combătut cu vehemenţă. Ca atitudine socială, scepticismul a fost numit balast în calea progresului şi persecutat de ortodoxiile laice sau religioase. În fine, în artă, scepticismul nu a avut nici o şansă de afirmare fiind desconsiderat din start ca raţionalism inutil şi nedorit în această zonă plină emoţii, inspiraţie şi trăiri psihice intense. Capitalul de prestigiu al scepticismului nu este prea ridicat; nefiind nici cale spre Dincolo, nici soluţie pentru Dincoace, scepticismul este perceput ca un semn de senilitate, un fel de fenomen situat la graniţa dintre stările de sănătate şi boală a unei comunităţi. Scepticismul nu este încă boală, dar deja nu mai e sănătate. Pe de altă parte, pe plan social, scepticismul este o atitudine de umbră, de răcoare, spre deosebire de angajamentul social, combinat uneori cu nonconformismul care se plasează în zonele mai vizibile ale socialului, mai fierbinţi şi captează o parte mai mare din preferinţele membrilor comunităţii...Scepticismul poate fi justificat şi argumentat doar prin recursul la bunul simţ şi experienţă... Este şi atitudinea lui Raymond Aron din „L`opium des intellectuels”. Scepticismul este, pentru Aron o atitudine de bun simţ, la fel cum, pentru o bună parte din intelectualitatea franceză grupată în jurul lui Sartre şi revista Les Temps Modernes, angajamentul militant era un soi de apanaj spiritual, o ieşire din existenţa serială... „La Raison n`a pas changé l`essence des collectivités.” (p.112) – este primul vector de gândire care scoate discuţia din capcana dualismului raţiune-religie şi o transpune în alt plan, cel al eficienţei morale, or la acest capitol, diferenţa între societate bazată pe religie şi cea fondată pe raţiune nu este chiar atât de mare. Variabilele: Violenţă, Toleranţă, permisivitate la critică, dreptul la alteritate, autonomie a individului sunt de fapt... constante, atât în ecuaţia stat bazat pe ideologie religioasă (iraţională, cum le place raţionaliştilor să spună), cât şi ecuaţia stat bazat pe ideologie raţionalistă – adică negative în ambele cazuri. Ar fi inutil să comparăm violenţa medievală şi cea modernă, rafinamentul torturilor în antichitate sau în epoca contemporană, ar fi chiar cinic să considerăm numărul victimelor diferitelor intoleranţe religioase sau laice drept criteriu de referinţă pentru perfecţiunea morală a unei societăţi. Numărul de jertfe, în calitate de mărturie a nocivităţii unei atitudini oferă perspectivă liniară asupra răului, nu însă şi profunzime. A se citi primul capitol din „Les Bienvieillantes”, al Goncourt-ului de anul trecut, Jonathan Littel. Mutaţia nu este deci una retorică, ci filozofică. Morala nu este un domeniu al raţiunii, după cum nu este nici al religiei. Chiar dacă putem închipui o morală bazată pe religie şi o alta bazată pe raţiune, nu vom atinge decât un aspect al moralei. Or, aceasta din urmă se pretează la o analiză sau poate fi surprinsă doar dacă analizăm fenomenul uman în totalitate fără a-l disocia în elemente antagoniste: raţiune, credinţa, iraţional etc. Pe plan social morala ar fi legătura intimă între indivizi care face ca x şi y să se poată concepe reciproc ca reprezentaţi ai aceleaşi comunităţi – umane, cu toate urmările ce decurg: respect mutual, toleranţă reciprocă. Această legătură intimă nu este o atitudine pur raţională, după cum nu este una totalmente iraţională, este una care le înglobează pe ambele. În plan politic, recunoaşterea faptului că raţiunea nu a produs schimbări în esenţa morală a colectivităţilor, ar trebui să ne ferească de iluzia de a crede că o ideologie laică sau religioasă, bazată pe încrederea oarbă în raţiune sau credinţă, ar putea rezolva odată pentru totdeauna problemele umane. Marxismul, cazul particular analizat de Aron, este util când vine să vorbească despre latura neagră a progresului, despre preţul uman al oricărei acţiuni sociale, despre suferinţele şi destinele din părţile umbroase ale societăţii. Dacă însă este conceput ca o tehnologie miraculoasă, investit cu o autoritate „divină”, marxismul, ca şi celelalte ideologii devine o piatră, un bec care luminează o partea a socialului, umbrind cealaltă. „Combien d`intellectuels ont ete vers le parti revolutionnaire par indignation morale, pour souscrire finalement au terrorisme et a la raison d`Etat ? » (p.221) De aici o definiţie prescriptivă a intelectualului sceptic : omul care cunoaşte, care întrezăreşte limitele cunoaşterii umane, graniţele adevărului istoric, social sau cultural chiar dacă crede în el. Sigur, definiţia este una formală, considerăm însă că meritul ei stă în apropierea faţă de alte forme de cunoaştere, oarecum marginalizate de discursul raţional ştiinţific şi anume înţelepciunea, adică arta de a doza scepticismul… În plus, definiţia mea oarecum propovăduieşte un soi de dedublare de conştiinţă suspectă, dar necesară, intelectualul trebuie să-i «pască » pe toţi, inclusiv pe sine, sau, în primul rând pe sine. Negreşit, critica raţiunii nu este o invenţie filozofică a lui Aron. Până la el şi alţi gânditori, dintre care Pascal este cel mai expresiv, au dezvăluit slăbiciunile cunoaşterii raţionale, dar, în opinia lui Aron, această critică este neglijată sau dizolvată în credinţa oarbă. Printre intelectualii francezi, factori extra-raţionali precum: prestigiul revoluţiei, al modernismului estetic (artistul denunţă filistinii, marxiştii, dar şi fasciştii – micul-burghez), al non-conformismului moral, al revoltei. Adunate grămadă, aceste prestigii explică, în parte influenţa enormă gândirii lui Marx asupra intelectualilor occidentali, adeziunea lor, deseori în contradicţie cu statutul social sau intelectual la această febră sociologică şi politică care este marxismul. Mai mult, sunt ispitit de ideea de a afirma că, datorită factorilor ne-ştiinţifici enumeraţi mai sus, marxismul a fost conceput şi tratat ca un reziduu, ca un burete care captează energiile negative ale societăţii liberale (în Vest), ca o critică morală adusă inechităţilor sociale generate de instituţiile pieţei. Ca ştiinţă sociologică marxismul are multe lacune şi este criticabil, ca revoltă morală – este neoprit. Asta explică poate mecanismul psihologic straniu care alimentează atitudinile pro-marxism, pro-comunism chiar azi, după ce ideologia şi practica marxistă s-au discreditat pe toate planurile. Menţionăm că, critica lui Aron, deşi îndreptată împotriva comunismului aşa cum a fost el perceput şi adoptat de o parte a intelectualităţii franceze în frunte cu Sartre, este aplicabilă şi în zone ale politicului mai puţin supuse pasiunii, cum ar fi bunăoară o mutaţie interesantă a conceptului religios de „sfârşit al timpurilor” laicizată de marxism sub forma comunismului ca final al istoriei, mutaţie deghizată în sfârşitul liberal al istoriei marca Fukuyama: « La fin de l`histoire este une idée de la raison, elle caractérise non l`homme individuel, mais l`effort des hommes en groupes à travers le temps. Elle est le projet de l`humanité, en tant que celle-ci se veut raisonnable » (p.165). Capcana în care riscăm să cădem este iluzia de a crede că suntem ultimii oameni, că suntem cei care vor rezolva TOATE problemele umane... O iluzie: totul se schimbă, nevoile şi problemele umane se transformă şi ele odată cu oamenii, iar rigla nivelatoare este o violenţă adusă gândirii şi existenţei umane. De aici şi pericolul: pentru unii această măsură va fi prea lungă, deci vor trebui „lungiţi”, pentru alţii – prea scurtă, deci vor trebui „scurtaţi”.

Lui Alexandr Soljeniţîn (Alexandre Soljenitsyne sau rus. Александр Солженицын) i s-a decernat Premiul de Stat pentru realizări excepţionale în domeniul umanist...pentru noua administraţie de la kremlin, ex-disidentul sovietic este un ins comod, chiar dacă puţin straniu. puţină literatură în acest premiu, Soljeniţîn fiind recompensat probabil pentru pan-ortodoxismul şi pan-slavismul său... un detaliu picant, premiul de anul trecut, în acelaşi compartiment, a fost conferit Patriarhului Alexei al II-lea.

un interviu cu J.M.G. Le Clézio despre călătorii, colonialism, oameni albi şi oameni negri...

Revista Sud-Est a urcat pe site numărul I din 2007...de citit: Dumitru Crudu "Un mare scriitor" , Masa rotunda "Noua dramaturgie între scenă şi public." .

Contrafortul încă întârzie. am plătit cei 5 lei regulamentari: ediţia pe hârtie e în vânzare de vreo săptămână, dar pe internet încă n-a apărut. De semnalat: un articol haios şi trist: Toţi poeţii e anonimi (mă tem să nu greşesc titlul), un eseu al lui Andrei Cuşco la tema frontierelor şi a cazului basarabean în speţă.

să nu uit: Festivalul de poezie - European Borderlands va fi luni la Chişinău. Dinescu, Gârneţ, Nicu, Crudu, Ciocan şi câţiva autori străini.

programul este afisat pe site-ul proiectului. poate reuşesc să fac ceva poze.

DEX - s.n. BOTEZ, BOTEZURI