blog cultural

Vineri, 21 martie 2008, fost la Casa de Cultură a Universităţii de Stat din Moldova. Motivul – o conferinţă a părintelui Savatie Baştovoi la tema „Dragostea care nu cade niciodată” prilejuită de re-editarea unei cărţi de dialoguri cu părintele Selafil de la mănăstirea Chiţcani.

Lume multă, mai ales tineri – s-o fi bucurat şi Savatie că junimea mai trage cu ochiul, cu urechea şi inima (pe cât poate!) la Cuvântul Domnului.

După o scurtă prezentare (carte + personalitatea părintele Selafil) a urmat un maraton întrebări-răspunsuri. Lumea merge la asemenea întruniri-întâlniri ca la psiholog (e bine? e rău?) - o bună parte din întrebări au abordat subiecte de genul: sunt nefericit în dragoste, ce să fac? (variantă: s-a îndrăgostit de mine da eu nu-l plac. Cum să procedez ca să nu-l rănesc?), am jurat (promis, făgăduit) da nu mă pot ţine de cuvânt, sufăr de trufie etc...

Alte întrebări au explorat registrul de weltanschauung religios al „Biserica şi...”, „Biserica despre...” – biserica şi internetul, biserica şi telefoanele mobile, biserica şi arta.

În fine, o a treia parte a curiozităţii a vizat lumitatea Bisericii (arhitectura organizaţională, relaţia cu sectele, PR-ul religios).

Cel mai hot subiect a fost fără îndoială discuţia despre secte şi atitudinea Bisericii faţă de ele. „Ce ne facem, părinte, cu sectele? Ne mănâncă de pe picioare deja. Cum trebuie să interacţionăm cu sectanţii? Să mâncăm cu ei? Să ne jucăm cu copiii lor? Să mergem la adunările lor? Cum să-i tolerăm? Europa este o sectă!” – tonul vehement al unor credincioşi denotă un Holocaust imaginar al sectelor (sectanţilor), o intoleranţă cronică răspândită uniform printre credincioşii „adevăraţi”. Imaginarul popular creştin refuză să perceapă alte linii decât cele drepte, alţi eroi decât cei care nu greşesc niciodată – iertarea fiind practic necunoscută. Why? O fi probabil din motivul că credinţa ortodoxă a multora se bazează pe deziluziile unei epoci, o fi din cauza necunoaşterii dogmelor şi tainelor creştine, o fi din cauza eficienţei slabe a muncii de popularizare a bisericii...

Prin contrast, Savatie a propovăduit îngăduirea, răbdarea, toleranţa (atitudinea lui a stârnit ceva rumoare în sală, publicul cerea luptă, sabie, victorie): „Nu suntem în vremea cînd ne puteam despărţi tranşant de oameni” – şi sectanţii sunt copii Domnului, nu? Şi ei, rătăciţii, merită şansa de a fi reprimiţi la sânul Bisericii, că există suficiente exemple de rătăciţi convertiţi apoi la creştinism: apostolul Pavel, Sfântul Augustin etc... mai există apoi ceva parabole biblice (cea a fiului risipitor îmi vine pe limbă prima), apoi, dacă astea nu ajută, poate fi utilizat celebrul: „Cine e fără păcat să ridice primul piatra.”

Un observator exterior ar conchide că enoriaşii sunt mai catolici decât papa, mai credincioşi decât preotul ce-i păstoreşte. Pe lângă vechea misiune de a se îngriji de sufletele credincioşilor, Biserica mai are una: de a zăgăzui implozia de ură a spaţiului public, de a impune toleranţa în registrul sacralităţii – de a spune Stop! unor gloate setoase de răzbunare si eroism

Am prins câteva replici-idei:

„nu înmulţi cuvintele” – împotriva intelectualizării excesive şi a clonării verbale, o ispită care seduce atât credincioşii, cât şi necredincioşii. Variantă: ce poţi spune simplu, în limbaj obişnuit, zi simplu! Ce trebuie să zici în limbaj special, fă-o în limbaj special, dar nu le amesteca, fără nevoie. Variantă elitistă: despre ce nu se poate vorbi, să se tacă!

„ei, da ce-ai făcut tu mă rog aşa mult?” – împotriva mândriei stârnite de: eu învăţ, da eu am învăţat, da eu am studiat, da eu ştiu, da eu...

„savantul transmite idei. Artistul – stări, afecte, emoţii. Din acest motiv, Eliade a fost un savant talentat, cu pană bună. Ca scriitor însă este unul bun şi atât. Majoritatea personajelor sale sunt idei.” – despre Eliade ca scriitor şi savant.