Mar 15 2014

Ce păcat dom deputat c-ai dat lira pe cvartiră…

Vitalie Sprînceană

Deputatul ”poet” PLDM-ist Tudor Deliu m-a șters din lista de prieteni (al doilea din același partid) de pe facebook pentru că i-am sugerat că era mai bine să semneze un volum de versuri decît solicitarea nesimțită pentru ‘ameliorarea condițiilor de trai”
Incă nu pricep de ce… 🙂
Probabil pentru că nu am făcut-o sub formă de poezie…
Poetul Vsevolod Cernei m-a ajutat să traduc comentariul într-o formă poetică:
Ce păcat
dom deputat
c-ai dat lira
pe cvartiră…”

Altfel, partea cea mai amorală a scandalului cu apartamentele la preț preferențial pentru deputați e că aceștia își construiesc “protecție socială de lux” particulară, pe fundalul prăbușirii sistemului general de protecție socială pentru celelalte categorii de populație (învățătorilor li s-a spus să rabde cu majorările de salariu, bursele vor fi mărite abia în iarnă, după 5 ani în care nu au crescut deloc, în timp ce noua formulă a calculului îndemnizației pentru creșterea copilului scade cuantumul acesteia, fermierii mici sunt dezavantajați la subvenții în detrimentul corporațiilor agricole și gospodîriilor colective mari), asta în timp ce tot ei înăspresc condițiile de acces ale altor grupuri la protecție socială: cetatenii nevoiași din sate și orase sunt verificati de 7 ori dacă nu cumva ascund frigidere, televizoare, calculatoare, biciclete, vaci și capre (dacă le ai îți crește punctajul – un automobil e 18 puncte, un calculator e 14 puncte, și pentru a beneficia de ajutor trebuie să ai un scor de sub 90 puncte).
În timp ce deputații pot avea case, apartamente, dosare, telefoane Vertu de 5000 euro bucata, alte apartamente preferențiale din parlamente precedente și pentru ei asta nu se ia in considerație…
La fel și cu alte clase/grupuri/clanuri (judecători, procurori, diplomați care doresc îndemnizații și pentru odraselele de pînă la 23 ani) ce-și fac “parașute de aur” similare și privilegii pe viață…
Ca să se asigure că n-o sa “cadă”, la sfîrșitul mandatului, în categoria omului de rînd, adică cel fără protectie…
Revolta, în acest caz, nu e doar morală. E și una care ține de ipocrizia discursurilor oficiale ale curentei guvernări. Care pe de o parte construiește figura malefică a femeii-gravide-care-își-umflă-salariul pentru a abuza sistemul de îndemnizații pentru creșterea copilului.
Iar pe de altă parte consideră normal ca un grup și așa asigurat cu o serie de privilegii (îndemnizație pentru chirie sau cazare la clădirea-hotel a Parlamentului, mașină de serviciu, diurne etc), să-și mai ia din domeniul public alte cîteva privilegii adiționale…
Adică, s-o spunem pe șleau, protecție socială de clasă. Cei sărăci, ”mici și neimportanți” își strîng cureaua, iar cei ”cu funcții” își mai adaugă la pantaloni două rînduri de buzunare pentru a și le umple.


Mar 14 2014

pe scurt despre Ucraina înainte de referendum

Vitalie Sprînceană

Înaintea referendumului din Crimea preconizat pentru duminică, 16 martie, Ucraina se află obiectiv într-o situație mai proastă decît în orice alt moment de la declanșarea protestelor/revoluției. Asta pentru că criza ucraineană a ieșit din faza politică, adică cea a confruntărilor interne între grupuri (categorii social-politice diferite: Ianucovici (cu familia), oligarhii ucraineni (cu interesele lor), mase urbane și rurale sărăcite în Vest și Est (categoriile perdante ale tranziției ucrainene, mobilizate totuși sub false slogane de genul UE vs Rusia), grupuri politice, radicale și moderate, ce au afilieri istorice și simbolice opuse, un fel de clasă medie (nemulțumită de arhaismul sistemului politic ucrainean, dar totuși înfricoșată de posibilitatea unor dezordini în masă ce i-ar pune în pericol siguranța fragilă), un tineret educat dar fără prea multe perspective de muncă sau trai decent, o birocrație enormă a cărei supraviețuire depinde direct de stabilitatea statului) și a intrat în faza geopolitică (cînd luptele se dau în temei în cabinete străine, în cadrul unor negocieri obscure sau la telefoanele marilor puteri, adică între alde Obama, Putin, Merkel, Fabius, Kerry și restul).

În prima fază, poporul ucrainean era actor al propriei istorii, în cea de-a doua nu e decît un spectator pasiv.

Rezistența creativă pe Maidan își avea un rost cînd adversarul era un președinte oligarh Ianucovici, lider laș și îngrijorat mai degrabă să-și acopere fundul cu Berkutul, dar e complet inutilă cînd Putin își plimbă nestingherit armata în Crimeea sau cînd senatorul militarist McCain, oricînd dornic de război după Irak și Afganistan, face apeluri la răspunsuri ”dure” din partea SUA și a Vestului.

În fine, poporul ucrainean (de dreaptă, de stînga, pro-rus, pro-occidental) a pierdut cheile de la procesul de soluționare a crizei în favoarea altor actori, externi: Rusia, UE, SUA, NATO…

M-am îngrijorat, ca toată lumea, cînd am aflat că forțele de ultra-dreapta constituie coloana vertebrală a Maidanului și că unii stîngiști sau anarhiști au fost marginalizați și au trebuit să se facă invizibili. Dar aveam o speranță: retorica grupurilor naționaliste vorbea de dreptului poporului de a-și decide soarta, de lipsa de putere a celor mulți în fața unui clan de oligarhi și politicieni, de absența unor mecanisme ce ar fi făcut auzită vocea omului de rînd.

Această paradigmă retorică era totuși suficient de largă și democratică încît să încapă ulterior în ea și platformele stîngiste/anarhiste excluse în prima fază. Se putea argumenta liniștit și cu bună dreptate că stîngiștii fac parte și ei din popor, că-s la fel de antioligarhici și la fel de principiali precum naționaliștii (nu mă refer la partidul comunist al Ucrainei, stînga-caviar, ca și peste tot în spațiul post-sovietic). În timp, naționalismul putea fi atenuat și domesticit cu programe de justiție socială ce ar fi redistribuit bogățiile oligarhilor spre clasele mai sărace.

În faza geopolitică aceste calcule complicate nu mai funcționează. Intervenția Rusiei în Crimeea înseamnă cîteva lucruri: Ucraina va căuta o umbrelă (UE, NATO sau ambele). Occidentul va oferi asistență dar resursele și marja de negociere a Ucrainei sunt foarte reduse: în fața amenințării ruse Ucraina va semna orice: acorduri cu FMI (politici de austeritate în primul rînd, căci starea financiară a Ucrainei e catastrofală), acorduri cu NATO (cheltuieli spre armată din contul altor sfere). Rusia nu face decît să consolideze opțiunea naționalistă în Ucraina și să radicalizeze sfera publică. Crimeea nu va fi mare bucurie nici pentru contribuabilul rus: regiunea se va bucura de atenție financiară specială în detrimentul altor regiuni rusești. Circula o glumă pe net că unele regiuni din Rusia, cînd au aflat ce promisiuni și planuri face Rusia pentru Crimeea, au cerut și ele să fie admise în componența Crimeii. Ivan din Saratov are de suferit la fel de mult.

În mod clar, Putin nu și-a cîștigat prieteni, dar și-a sporit numărul de neprieteni. Și a trezit la viață cîteva stafii care păreau demult moarte și uitate – rusofobia sau sperietorile cu ursul rusesc nărăvaș. Acestea, care erau pînă nu demult doar cai morți pentru partide populiste marginale, pot pune în mișcare procese importante. Unul din ele e în plină desfășurare: discuția despre dependența energetică a UE de Rusia și căutarea unor alternative. Iar asta înseamnă că gazele de șist și fracturarea hidraulică revin în actualitate. De data asta susținute de argumentul ”independenței energetice” și de riscurile ”dependenței de gazul rusesc”. Cît timp ar ține argumentul ecologist în fața unei asemenea alianței între frică, interes corporativ și populism politic?


Mar 11 2014

Deputați, apartamente, comunicare. Doar de rău.

Vitalie Sprînceană

Ca toată lumea am aflat din presă detalii despre intenția  unor deputați moldoveni de a-și lua pe degeaba o bucată de teren în Chișinău ca să -și amelioreze ”condițiile locative”.
Am făcut haz că Valeriu Guma, unul dintre cei mai bogați oameni din Moldova, a solicitat și el ”ameliorare” (deși acesta are cazare gratuită garantată într-o pușcărie din România după ce a fost condamnat de instanța de judecată din țara vecină).
Și mai mult haz am făcut că deputatul Chiril Lucinschi, feciorul unuia dintre președinții Moldovei a solicitat și el ”ameliorare”, după ce se cunoaște că deține un post de televiziune și nu-i deloc printre cei nevoiași.
Unii dintre semnatari (precum proaspăt ieșitul din PD Iurie Bolboceanu) figurează într-o altă listă din 2005, conform căreia s-au acordat deputaților din parlamentul de atunci apartamente la preț preferențial (Bolboceanu era atunci membru AMN, și ar avea nevoie de un al doilea apartament preferențial).
Mă rog, lista e hilară – sunt prezenți deputați din toate fracțiunile acolo: și luptătorii pentru adevărul istoric, și militanții împotriva sodomizării etc. Adică inși care se află în război politic: deputații comuniști spun că actuala putere e nelegitimă dar semnează cu entuziasm cereri prin care această putere nelegitimă să lea de pămînt pe gratis…
Am găsit-o acolo și pe dna Maria Ciobanu, poate unica ce avea nevoie cu adevărat de ”ameliorarea condițiilor locative”, întrucît vine din învățămînt și întrucît (din informațiile publice) nu a făcut avere în politică.
Dna Ciobanu nu e dintre deputații cei mai vizibili. Ultima sa apariție memorabilă în spațiul public chiar a fost bizară: dintre toate problemele ea s-a arătat nemulțumită de lungimea fustelor jurnalistelor.
Am provocat-o la o discuție, dacă tot dădea lecții de morală tuturor.

Discuția nu a continuat mult. Dna Ciobanu și-a asumat rapid poziția de victimă într-un caz în care ar fi trebuit să fie mai delicată. Pe urmă m-a blocat. Grozav exemplu de comunicare publică a deputatului cu un potențial alegător.
O compătimesc sincer pe dna Ciobanu că a fost jucată astfel încît nevoia ei adevărată să servească drept paravan pentru niște șmecheri ce doresc să cîștige bani mășcați. Dar, după cum nu te apuci să-ți jefuiești vecinii sub pretextul că tu n-ai casă, la fel nu ai dreptul moral să  te asociezi cu unii evident ipocriți (Guma, Bolboceanu, Reșetnicov) pentru a acapara o bucată de teren public.
Partea proastă e că din acest scandal doar dna Ciobanu iese cu onoarea murdărită. Pentru că ceilalți semnatari nu mai au demult ce murdări.


Mar 9 2014

“Un activist bun e un activist arestat”. Sau cine îl vrea pe Iurie Drăniceru la dubă?

Vitalie Sprînceană

Pe Iurie Drăniceru l-am cunoscut la protestul din Scuarul Europei în decembrie 2012, cînd încercam împreună să oprim construcția pizzeriei Sbarro, pe care primarul Dorin Chirtoacă și vice-primarul arhitect-șef al orașului Nistor Grozavu o băgau la intrarea în Aleea Clasicilor.

Șantierul ilegal apăruse subit peste noapte, în plin centru al orașului istoric, fără a avea autorizație de construcție, fără a deține aprobare din partea Consiliului Național al Monumentelor Istorice de pe lîngă Ministerul Culturii. Erau încălcate vreo 3 decizii ale primarului, cîteva legi naționale, cîteva tratate internaționale și desigur bunul simț.

Iurie a venit la protestul din dimineața zilei de 26 decembrie fiind unul din cei vreo 10-15 activiști ce au ignorat gerul de afară, korporativșile de revelion și pregătirile pentru sărbători. Am scandat atunci împreună, am fluturat lozinci, am cerut să fie stopată construcția și să fie inițiate discuții publice cu o participare cît mai largă.

Am avut noroc de o bună mediatizare, așa încît protestul și-a atins scopul: am obținut de la primărie o decizie prin care se blocau lucrările de construcție, iar antreprenorul urma să re-amenajeze terenul așa cum era în stare inițială.

Seara, cînd tocmai ne bucuram naiv de mica victorie, un prieten ne-a semnalat că pe șantier se toarnă beton. Am dat rapid sfoară în țară, pe facebook și pe alte rețele, iar cîțiva activiști au mers la fața locului. Așa era: antreprenorul a decis să toarne beton noaptea, pe furiș, ilegal și bădărănește, motivînd că încă nu-i fusese adusă la cunoștință decizia primăriei.

Printre cei care s-au dus în puterea nopții (era trecut de orele 11 seara) a fost și Iurie Drăniceru, care a avut inspirația să răscolească betonul de pe șantier în fața camerelor de luat vederi ale Jurnalului pentru a arăta că acesta fusese turnat cîteva minute în urmă.

Povestea de mai departe a pizzeriei se știe: construcția a fost întîi oprită, apoi demontată și într-un final locul a fost întors în parc, cu verdeață cu tot…

Cu Iurie ne-am mai întîlnit pe urmă la alte ședințe de organizare pe care le făceam cu alți activiști urbani din Chișinău.

L-am văzut deja mai rar – eu eram cu ochii pe Consiliul Municipal și făceam studii  despre incluziune/excluziune și participare locală pe axa bulevardului Cantemir, iar Iurie era implicat în alte proteste.

A participat, împreună cu alți activiști și asociații obștești, la o serie de proteste pentru oprirea construcției unor mansarde pe bulevardul Grigore Vieru. În acel caz, o firmă a falsificat semnăturile locuitorilor blocului și a obținut autorizația de la primărie. Iurie a luat și bătaie la unul din aceste proteste, de la ”muncitorii” firmei cu pricina, asta în timp ce doi polițiști îl țineau ca să nu poată riposta. Din acest protest s-a ales și cu un dosar penal pentru huliganism.

Pe urmă Iurie a fost implicat în acțiunile de apărare a parcului pentru copii de pe strada Mihail Sadoveanu. Apoi în cazul cu construcția unei anexe la Botanica, pe strada Zelinski 12/4.

În toamnă, Iurie Drăniceru a fost foarte activ în cazul unui șantier de pe strada Nicolae Milescu-Spătaru de la Ciocana. Acolo urma să fie construit un centru comercial, dar locuitorii cartierului s-au opus, arătîndu-se nemulțumiți că o parte a șantierului taie din terenurile de joacă pentru copii. A fost bătaie și acolo. Într-un tîrziu primăria ”a luat act” de incident și a promis că va investiga autorizațiile și certificatele. Chiar dacă conflictul e mai vechi și chiar dacă se puteau găsi căi de a stabili un compromis care să mențină şi terenul de joacă (care-i și loc de socializare pentru adulți) și șantierul.

În fine, în toamnă Iurie Drăniceru s-a implicat în poate cel mai răsunător caz de abuz: cel al bătrînului Pavel Statco din sectorul Rîșcani. Acestuia i se confiscase locuința sub pretextul  unor datorii acumulate în urmă cu 15 ani de la fabrica de dulciuri Bucuria. Omul are 85 de ani și e imobilizat la pat și a fost trimis la centrul pentru persoane fără adăpost. Iurie l-a luat de acolo și l-a dus înapoi în casa lui.

Acestea-s cîteva cazuri despre care știu eu. Probabil sunt mult mai multe.

E o biografie impresionantă a unui om curajos.

Un om care merită respect. Și-l are, mai ales din partea celor pe care i-a ajutat.

Activitatea sa i-a făcut însă și destui neprieteni. La primărie. La poliție. La procuratură. Pentru că Iurie Drăniceru a încurcat cuiva niște socoteli.

Astfel că pe 1 februarie, printr-o decizie a Judecătoriei Rîşcani, Iurie Drăniceru a fost arestat preventiv pentru 30 de zile pentru huliganism în cadrul dosarului mansardei de pe strada Grigore Vieru în care el a fost agresat  cu sprijinul angajaților MAI. Pe 27 februarie, arestul i-a fost prelungit cu încă 90 zile.

Arestul și hărțuiala la care e supus activistul Iurie Drăniceru ar trebui să ne forțeze să pornim o discuție mai largă pe cîteva teme.

Despre sistemul de justiție. De care oricum vorbim mult. Acesta funcționează într-un mod selectiv şi părtinitor nu doar în privința marii corupții (cu bănci și aeroport), ci și în privința corupției mai mici, cea care ține de construcții urbane, de primăria orașului și de preturile de sector.

În cazul lui Iurie, procuratura a lucrat într-un mod de-a dreptul idiot: Drăniceru s-a plîns că a fost agresat și inițial i s-a dat dreptate – polițiștii care au permis agresarea lui au fost amendați. Pe urmă procuratura se răzgîndește și pornește dosar pentru huliganism pe numele lui Iurie. Găsiți vreo logică? Eu nu.

Despre poliție, care în Chișinău ține întotdeauna cu cel care are ”fițuica” (autorizația/permisul) în mînă și și care nu se arată deloc interesată de modul în care unii inși dubioși ajung să posede aceste fițuici. Uneori oamenii de pe loc mărturisesc clar și cu dovezi că n-au semnat permisiuni, că sunt falsuri, că n-au fost consultați. Poliția însă alege să țină cu cel cu hîrtia. Căruia i se mai dă dreptul, cum a fost în cazul agresării lui Drăniceru, să dea la bot nepedesit.

Despre micile ilegalități, ce se întîmplă în spatele unor slogane goale precum ”integrarea europeană”, ”adevărul istoric”, ” limbă și demnitate” etc. Stăm cu ochii pe Bruxelles, dar ignorăm ce se întîmplă zi de zi sub nasul nostru. Ne indignăm de furtul aeroportului și al băncilor, dar ne arătăm nepăsători dacă un vecin parchează pe trotuar sau își îngrădește un spațiu de parcare din contul spațiului comun, de faptul că primăria dă autorizații de construcție pentru obiecte ce distrug spațiul verde dintre blocuri, parcurile, terenurile de joacă.

Despre valori: ce viitor are orașul care nimicește conștient spațiile de joc ale copiilor săi? Ori statul care își umilește bătrînii? Poate că datoria lui Pavel Statco era reală (deși juristul său zice că e un fals). Însă o decizie a unei judecăți de a scoate din casă  un bătrîn bolnav de 85 ani și de a-l trimite la azil e imorală, chiar dacă e perfect legală. Asta ne spune multe despre valorile noastre şi despre solidaritate. Iertăm datorii de zeci de milioane de lei unor firme ce repară mănăstiri, dar nu putem ierta unui bătrîn o datorie de o sută de mii de lei. Acordăm diferite facilități  fiscale sau adoptăm politici ce protejează întreprinderi de stat precum S.A. Bucuria, iar acestea nu găsesc de cuviință să ierte/reeșaloneze datoria unui bătrîn infirm?

Despre politică. Hărțuirea lui Iurie Drăniceru, delapidarea spațiilor verzi din oraș, proiectele megalomane de construcție a unor catedrale în parc sau mega-parcări subterane în centrul orașului, lichidarea terenurilor de joacă, falsificarea semnăturilor locatarilor, ignorarea părerii lor – acestea nu sunt ”scăpări tehnice” și nici erori de procedură. Numele lor corect e acte politice prin care orășenii sînt excluși de la procesul decizional, prin care cetățenii sunt ignorați cu bună știință de o primărie arogantă și coruptă, de o poliție părtinitoare și un sistem de justiție ce lucrează împotriva locuitorilor orașului.

Problema nu ține de incompetență sau de defecte ”personale”. E un stil de guvernare. Vizibil la primarul Dorin Chirtoacă, care vorbește frumos despre Ianukovicii şi corupții din guvern, dar e gata să dea trecerile subterane din oraș în grija unei firme condusă de fratele său. Vizibil și la consilierii municipali alde Victor Gurău care îi numește pe activiștii urbani  ”maidanezi”. Un stil politic care trebuie democratizat. Făcut deschis tuturor. Și responsabilizat. Dreptul la oraș e al cetățenilor, nu al primăriei.

Iar Iurie Drăniceru trebuie eliberat!


Feb 25 2014

politice

Vitalie Sprînceană

– Mă îngrozește popularitatea geopoliticii: îmi e frică de indivizii ce gîndesc mai degrabă în termeni de spații și jocuri decît în termeni de oameni.

– Cu ocazia evenimentelor din Ucraina mi-am mai făcut ordine printre sursele de informare, am mai văzut care ziar și ce hram poartă, cine face jurnalism (sau măcar încearcă) și cine trage melcii de urechi. Utile, “revoluțiile” astea.

– Presa nu e bună de nimic la război/revoluție. Aproape toată mass-media occidentală (inclusiv bucuriile stîngiste Guardian, NYT, Le Monde și Liberation) a făcut front anti-Putin, recurgînd mai ales la reactualizarea stereotipurilor și clișeelor propagandistice din Războiul Rece (Stephen Cohen e o rară excepție). La Moskova, presa rusă a reacționat rapid și a construit un masiv front anti-Vestic, înarmat cu aceleași trafarete din Războiul Rece. Semn că jurnalismul n-a prea mers înainte în ultimii 20-30 ani. Și că propaganda este natura originară a presei. O mediafrenie de ambele părți.

– Stînga moldovenească (atîta cît este) a sucombat. Există, dar nu mai cugetă. Socialiștii, comuniștii și social-democrații vorbesc/gîndesc în categoriile dreptei conservatoare: conspirații, jocuri geopolitice, lideri și mari personalități, cultură și moralitate tradițională etc.
În cazul crizei din Ucraina niciunul din cele vreo 10 portaluri și televiziuni locale stîngiste nu a făcut o analiză a componentelor de clasă a protestului, a compoziției protestatarilor, a intereselor sociale , a alianțelor temporare între interesele diferitor grupuri (se putea merge pe clasici: Marx a oferit modelul prin analiza loviturii de stat din Franța în 1851, Engels a deconstruit mișcările sociale de pe timpul Reformei). Mantra repetată de stîngiștii moldoveni a fost: teroriști, jocuri de culise, complot americano-european. Și multă geopolitică de trei parale.

– Tot dinspre stînga: cică Voronin ar fi cheltuit jumătate de milion de euro pentru călătorii cu avioane private. A și recunoscut la o emisiune că e adevărat și că are ”destui prieteni” gata să-l ajute. Așa-s ei, “luptătorii cu pentru binele sărmanilor”: săraci și cinstiți. Între două ”bătălii” dau o fugă cu avionul la Karlovy Vary sau la Atena.

– Mihai Ghimpu a vorbit iar despre Eminescu la radio Europa Liberă. Și am priceput că partidul său pregătește o mîrlînie (e un semn sigur: dacă scoate Mihai Ghimpu un Eminescu sau un adevăr istoric din buzunar, înseamnă că trebuie să pună altceva în același buzunar). N-am greșit: la ședința Consiliului Municipal Chișinău din 27 februarie, colegul de clasă al primarului va propune primarului (care e nepotul lui Ghimpu și vice-președintele partidului acestuia) să-i dea în locațiune fratelui primarului  (altui nepot al lui Ghimpu) cinci pasaje subterane.
Acel moment cînd Eminescu e părtaș la hoție.


Feb 20 2014

Cîteva lucruri despre criza din Ucraina (pe care le puteți afla doar dacă închideți televizorul/calculatorul)

Vitalie Sprînceană

1. Nu există, în criza ucraineană, o parte progresistă și o parte reacționară, una modernă și una retrogradă, una democrat reformatoare și una autoritar conservatoare. Se confruntă unele grupuri ce reprezintă categorii social-politice diferite: Ianucovici (cu familia), oligarhii ucraineni (cu interesele lor), mase urbane și rurale sărăcite în Vest și Est (categoriile perdante ale tranziției ucrainene, mobilizate totuși sub false slogane de genul UE vs Rusia), grupuri politice, radicale și moderate, ce au afilieri istorice și simbolice opuse, un fel de clasă medie (nemulțumită de arhaismul sistemului politic ucrainean, dar totuși înfricoșată de posibilitatea unor dezordini în masă ce i-ar pune în pericol siguranța fragilă), un tineret educat dar fără prea multe perspective de muncă sau trai decent, o birocrație enormă a cărei supraviețuire depinde direct de stabilitatea statului etc.

Grupurile acestea nu se aliniază nicicum pe scheme de genul Bine vs Rău, ci fac alianțe și coeziuni de moment. Unele alianțe vor dura probabil puțin (grupurile pro-europene și cele naționaliste), altele vor dura la sigur mai mult (oligarhii lui Ianucovici pot găsi interese comune cu guvernul Opoziției, dacă aceasta cîștigă).

2. Jocurile geopolitice există, chiar dacă nu în sensul tragerii de sfori, cum vorbesc mulți ”experți în geopolitică” ce au apărut peste noapte. Puteți fi siguri, bătrînelele ce transmit din mînă în mînă pietre pentru construcția baricadelor nu ridică salarii de la Ambasada SUA.  Asta nu înseamnă că nu există grupuri plătite pentru a provoca dezordini – așa-zișii titușki și IT-titușki. Dar mulți dintre cei care stau noaptea în piață, aduc hrană și provizii protestarilor (sau luptă cu aceștia) o fac pe gratis, mînați de disperarea și nemulțumirea lor.

E adevărat că Putin tușește și se cutremură toată Ucraina. La fel de adevărat e că și tusea Uniunii Europene zguduie Ucraina. Și strănutul (sau înjurătura) SUA tot face ravagii. E normal ca unele țări/blocuri de țări să aibă interesul ca lucrurile în Ucraina să se desfășoare într-un fel anume. Ce mai!, chiar și minuscula Moldovă are interese geopolitice în Ucraina: vrem ca situația să nu degenereze într-un război civil – depindem masiv de importurile agricole și industriale ucrainene, iar piețele din Odesa (km 7), Cernăuți și Hmelnițk alimentează o foarte mare parte a comerțului cu amănuntul din țară. (E adevărat că tusea Moldovei n-o ia nimeni în seamă.)

Partea tristă a jocurilor geopolitice e că acestea găsesc ecou în Ucraina, că țara poate fi destabilizată atît de ușor: un telefon al lui Putin, al unei secretare americane sau al unui eurocomisar. Că Ucraina nu are imunitate – în sensul unei solidarități naționale sau a unui proiect viabil de țară – ce ar anula/absorbi aceste încercări externe de a influența situația.

3. Lipsa unui proiect de țară în care ar încăpea monumentul lui Bandera (din vest) și al lui Lenin (din est), ce ar evita împărțirea țării într-un grup mic de oligarhi (ce au privatizat fostul complex industrial sovietic și au monopolizat noile industrii), un grup destul de subțire de clasă medie și un grup enorm de săraci urbani și rurali – iată ”marea moștenire” a guvernărilor succesive: independentistul Kravciuk, pro-rusul Kuchma, pro-europeanul Iușcenco, flexibilul (inițial pro-rus, apoi pro-european, apoi pro-rus din nou) Ianucovici.

Nu e o noutate că țara e divizată. Noutatea e că Ucraina e la fel de divizată ca acum 20 ani. Că nimic nu s-a schimbat și că elitele politice care s-au perindat s-au complăcut în această ”nimic facere”.

N-ar trebui să ne facem iluzii: Ianucovici nu are un program politic coerent (decît să-și îmbogățească familia). Kliciko și ”opoziția”, dincolo de slogane (democrație, jos dictatura), nu dispune de ceva consistent.

Semn că, oricare ar fi rezultatul crizei de acum, rezolvarea se amînă. Pe un termen nedefinit. Pînă elitele ucrainene se vor învăța să construiască poduri între Lvov și Donețk, între diferitele memorii istorice, între respectul pentru trecut (plăți sociale pentru bătrîni), protecție pentru prezent (drepturi și protecție socială pentru angajați) și proiectul de viitor (condiții pentru tineri), între oligarhi și micii producători etc.

4. Lipsa unui arbitru intern credibil ce ar fi putut media criza, de genul Bisericii Catolice în tranziția poloneză. Da, călugării de la Lavra Pecerska s-au pus în două ocazii între protestatari și forțele de menținere a ordinii (Berkut și miliție). Da, bisericile au găzduit răniți și au adăpostit unii oameni urmăriți de poliție sau huligani. Da, Bisericile au mai scos cîteva comunicate de presă. Dar n-au reușit să adune la o masă opoziția și puterea, să medieze în vreun fel conflictul, să garanteze îndeplinirea promisiunilor. Au tratat rănile, dar nu au putut să dezarmeze forțele beligerante.

Arbitri nu-s nici în societatea civilă, nici în lumea intelectuală.

Doar telefonul (de la Bruxelles, Washington sau Moskova) mai are o greutate la Kiev.

5. Despre Berkut. Care a devenit în ultimele luni un fel de întruchipare a Satanei, răul absolut și sluga regimului lui Ianucovici.

Percepțiile negative despre Berkut sunt firești pînă la o limită. Le-am întîlnit și printre activiștii urbani de la Kiev cu care am vorbit anii trecuți și printre alți artiști și intelectuali ucraineni cu care am interacționat.

Sunt firești pentru că dacă faci protest sau acțiune publică nu vine Ianucovici să-ți rupă bannerele, ci vin băieții de la Berkut. A arunca însă vina pe Berkut pentru aceste acțiuni înseamnă însă a te lupta cu aparențele.

Citiți-l pe Pasolini. Poetul (PCI ai giovani!) Pentru că arta e bună și pe timp de revoluție/revoltă/dezordini în masă.

Cine e Berkut? Trupele speciale ale miliției ucrainene care au rolul de a lupta cu terorismul și banditismul.

Cine lucrează în Berkut? Oligarhi și feciori de oligarhi? Odrasle de noi îmbogățiți, medici sau alte grupuri prospere? Tineri cu studii la Harvard sau Sorbona?

Nu, Berkut angajează oameni ce n-au avut șansa/norocul să găsească slujbe bune, să facă studii la universități ori să moștenească un puț de petrol sau o mină de cărbune.

Berkut angajează bărbați din sărăcimea urbană și rurală, inși pentru care slujba în aceste structuri e calea unică (cu excepția emigrației) de mobilitate socială ascendentă, de job permanent cu salariu.

Tinerii din grupurile radicale și angajații Berkutului fac parte, de fapt, din aceeași clasă socială, chiar dacă-și dau cu pietre, bastoane de cauciuc și cocktailuri Molotov unii în alții. Săracii luptă cu săracii.

Oligarhul ”disident Poroșenko”, nehotărîtul Ahmetov și grupurile din jurul familiei Ianucovici fac parte împreună din altă clasă socială.

Ultima clasă a decis să-și rezolve niște probleme interne cu ajutorul primei clase și a creat niște diviziuni artificiale pe care le-a ambalat în slogane isterice: democrație, patrie, datorie sfîntă.

Oligarhul Poroșenko poate trece oricînd dintr-o tabără în alta (cum a mai făcut-o), angajatul Berkut originar dintr-un sat de lîngă Odesa nu poate.

Nu justific în nici un fel manifestările de brutalitate ale angajaților Berkut. Dar mi se pare că partea cea mai tragică a momentului e că o unitate de forță ce a fost construită și antrenată pentru lupta cu terorismul și crima organizată, e asmuțată acum voit contra unei părți nevinovate (și la fel de neputincioase) a poporului, de către și în interesul lui Ianucovici plus grupurile din jurul lui…

Curajoșilor locali care se indignează sincer la tema abuzurilor Berkutului și umplu facebook-ul, twitter-ul, ziarele și televiziunile cu Jos Ianucovici! le recomand să mediteze 10 min pe zi la evenimentele din 7 aprilie 2009 (se împlinesc 5 ani de atunci), la cît de puțin a trebuit polițiștilor moldoveni pentru a organiza lagăre de tortură în comisariate (răspuns: mai puțin de 24) și la cîți polițiști/judecători au răspuns pentru asta (răspuns: ajung degetele de la o mînă pentru a-i număra).

Am și o sugestie de lectură: raportul SUB ACOPERIREA IMPUNITĂȚII.

6. Desigur că există probleme cu democrația în Ucraina. Probleme despre care se vorbește mult: corupția, birocrația excesivă, barierele în calea libertății de exprimare, intoleranțe etnice și simbolice (uneori stimulate intenționat), inegalități economice, absența transparenței, un sistem judecătoresc corupt, declinul pronunțat al satelor și orașelor mici. Probleme despre care se vorbește mai puțin: monopolurile și cartelurile economice în industrii, agricultură, transporturi, dar și mass-media, exploatarea forței de muncă a emigranților externi (inclusiv moldoveni) și interni, distribuția inegală a veniturilor, spălările de bani, alianțele între politică și marile interese economice (atît interne cît și externe).

Majoritatea sunt probleme cu istorie. Adică cu barbă. Preluate și transmise cu grijă de la o guvernare la alta. Ce ne-ar face să credem că fostul boxer Kliciko ar avea voința de a le soluționa pe toate? Faptul că vorbește frumos despre UE nu se ia în calcul. Iușcenco a vorbit la fel de frumos și tot europenește.

7. Despre vorbit. Sunt foarte multe voci ale crizei. În fapt e o pluralitate de voci care vorbesc în registre și tonalități diferite.

Unele voci informează – ucrainene, rusești, englezești, franțuzești, nemțești etc.

Altele (tot ucrainene, rusești, englezești, franțuzești, nemțești etc) dezinformează – unii jurnaliști în căutare de senzații și trafic de clickuri Adsense au băgat poze cu revoltele din Turcia (2013) sau din Moldova (2009) scriind că ”fac reportaje” din Lvov sau Kiev.

Au și protestatarii vocea lor. Cîteva canale youtube. În care fac transmisiune directă de pe Maidan: concerte, discursuri, slogane, apeluri la mobilizare.

Pe facebook oamenii citează de obicei vocile ce le confirmă părerile despre evenimentele din Ucraina. Adică urmăresc mersul evenimentelor nu pentru a se informa, ci pentru a-și confirma părerile pe care deja le au. (Stranie distorsiune a societății informaționale a cunoașterii!)

8. Dincolo de bătălia din stradă se poartă și o altă bătălie, la fel de crîncenă. Una retorică. Orice protest are și un aspect performativ în care lupta pentru categoriile discursive este foarte importantă. Vedem cum grupul 1 își zice pro-european și democrat și îl numește pe grupul 2 pro-rus și autoritar. Cum grupul 2 își zice ”apărător al ordinii constituționale” și vorbește despre grupul 1 ca fiind vîndut Occidentului și huligani.

Ce ne facem cu aceste etichete și porecle politice? Le luăm în serios și ajungem în situații caraghioase de a explica cum un ”democrat” aruncă pietre într-un apărător al ordinii ”constituționale”?

Nicidecum. Trebuie să învățăm să le privim pe toate cu neîncredere, să înțelegem că ele reprezintă cadre conceptuale efemere în care oamenii își organizează/justifică pe moment acțiunile.

Ele vor fi rescrise încă de foarte multe ori pînă va fi clar rezultatul final al confruntării. Istoria se întîmplă și se scrie/rescrie simultan. Apoi post-factum (Cum a fost și pe 7 aprilie 2009).

9. Despre voința poporului, revoltă și democrație. Reiau comentariul unui om pe care-l citesc și respect mult, Boris Kagarlițki: ”Majoritatea locuitorilor Ucrainei nu susține vreo tabără. Din acest motiv conflictul se prelungește la nesfîrșit. Dacă ”poporul ucrainean” s-ar fi revoltat cu adevărat ori, cum ne zic comentatorii conservatori, ar fi fost gata să ”apere ordinea constituțională”, lucrurile s-ar fi terminat de mult în vreun fel sau altul. În această confruntare însă, exact pentru popor nu se prea găsește loc.”


Nov 17 2013

povesti mari, cuvinte mici

Vitalie Sprînceană

Nu se poate totuși nega faptul că Uniunea Sovietică i-a învățat pe moldoveni să celebreze diversitatea, să-și găsească un loc în mozaicul de culturi, și în general modul de a trăi într-un imperiu multicultural/lume multiculturală.
De unde și popularitatea surprinzătoare, în aceste zile ”europene”, a unor metafore sovietice, adaptate la noile realități.
La Radio Chișinău cineva a citit în direct catrenul vechi al lui Petru Zadnipru: „Ţara mea, Moldovă-mamă. / Vatra doinelor străbune! / Ca un strugure de poamă / Stai pe harta Uniunii”. Europene…
Ultimul cuvânt, Europene, lipsea în poezia originală…
Anterior același catren fusese modificat (fără voia autorului, că Zadnipru e mort demult) așa încât Uniunea fusese înlocuită cu lumea. Moldova stătea ca un strugure de poamă pe harta lumii.
Catrenul e bun și pentru aderarea Moldovei la o Uniune intergalalctică!

În altă parte, un editorialist ce se vrea mai luptător și mai arțăgos, utilizează un alt clișeu, furat tot din propaganda sovietică – În spatele Republicii Moldova este Moscova, niciun pas înapoi! Replica s-a născut în 1941, când nemții erau sub Moskova, și sovieticii se apărau disperat. A prins bine și în timpurile noi, când moldovenii roagă pe nemți să vină la Chișinău și pe ruși să plece de acolo.
Găsesc aici o importantă parte ironică – cu o țară ce nu a reușit să-și construiască un alt imaginar politic și propagandistic în vreo 20 ani.
Și una de postmodernism cultural (nu-mi vine în minte un alt nume) – odele, metaforele, replicile, snoavele călătoresc liber între regimuri politice și sisteme de valori antagonice (cel puțin la suprafață), cărămizile culturale ce au construit o lume sunt reutilizate pentru a construi o altă lume, simbolurile sunt decontextualizate permanent și rupte de mediul ce le-a dat viață și de semnificațiile originare, nu ne rușinăm să punem alături imagini incompatibile.
Chiar și marile adevăruri ale timpului nostru le spunem cu cuvinte mici făurite și utilizate în altă epocă.