Italiene:

Gomorra (2008) - filmul arată rău în context extra-italian, la fel precum opusul „The Satanic Verses" al lui Salman Rushdie în afara lumii musulmane. Nu-l ajută nici slava de fugar a lui Roberto Saviano, nici cele 5 poveşti paralele care se derulează, mixat, pe durata a 2 ore şi ceva. Demnă de reţinut pentru un ne-italian este, poate, povestea micuţului Toto, fascinat, în pragul maturizării, de jocurile celor mari. Pistolul pe care Toto îl găseşte în urma unui raid al poliţiei, îl include în jocul mafiei locale. Toto, ca orice copil de vârsta lui, se simte flatat de a fi recunoscut de către maturi drept „unul de-al lor". Cât despre Marco şi Ciro, doi tineri cu imaginaţie bogată, aceştia par mai degrabă coborâţi din filmele lui Kusturica (ambii fac figură bună cu Dadan din „Pisica albă, pisica neagră" sau cu Bajo din „Zavet"), decât din decorul sumbru al sudului Italiei. Nimic remarcabil, merită văzut pentru „colecţie" (eventual dacă ia Oscarul pentru cel mai bun film străin să nu vă uitaţi ca proştii, ci să fiţi deştepţi).

Alte opinii găsiţi aici şi aici.

p.s. via Alex,  după Salvatore Fabbricino si Bernardino Terracciano, Giovanni Venosa este al treilea actor care a jucat în "Gomorra" arestat...pentru legături cu mafia adevărată. Asta ironie....

 

Nuovomondo (2006) - o poveste tristă a familiei siciliene Mancuso. Sărăcie, neputinţă, capul familiei, Salvatore, decide să emigreze în America, acolo unde se găseşte fratele său mai mare. În mintea ţăranilor italieni de la începutul secolului XX, SUA este ţara cu râuri de lapte, unde cresc legume gigantice iar monedele, dă Domnul, cad din cer precum ploaia... Ajunşi în Lumea Nouă, familia Mancuso, dar şi restul italienilor sunt supuşi unor teste intelectuale, phihologice şi de abilitate umilitoare. Unul din fiii Mancuso, mutul Pietro, va trebui întors acasă, la fel şi mama cam nebună a lui Salvatore Mancuso, consideraţi a fi „inapţi" pentru Visul American.

Impresionează anumite scene „în lapte", decorul foarte exact al epocii (mi-am dorit chiar, la un moment, să am şi eu o pălărie din alea rotunde, cu borurile late, ca ale ţăranilor sicilieni din începutul de secol)...

Filmul trebuie arătat neapărat...italienilor. Pentru poliţia de frontieră (dar şi jandarmeria) italiană e un must see. Scenele de umilinţă ale compatrioţilor lor se cer memorate, reamintite, poate îşi schimbă niţel atitudinea faţă de mojicii din est (români, ucraineni, sârbi). Poate prinde, vreunul mai luminat dintre ei, ideea eternei reîntoarceri şi pricepe, în sfârşit, că est-europenii secolului 21 sunt, de fapt, aceeaşi italieni ai începutului de veac 20. Şi că, în faţa Visului Unei Vieţi Mai Bune suntem egali. Cu toţii.

 

Ruseşti:

Morfină (2008). Cel mai recent film al lui Alexei Balabanov, compilat după ceva povestiri ale lui Mihail Bulgakov. Un medic tânăr, Mihail Poleakov, este repartizat într-un spital sătesc. Stresat după o operaţie, acesta cere asistentei sale, Anna Nikolaena, să-i injecteze ceva morfină, pentru „relaxare". Efectul place, probabil, tânărului medic şi acesta începe să pompeze morfină zilnic. După o vreme, se prinde că chestia asta e păguboasă şi decide s-o rupă cu dependenţa de morfină. Merge chiar la spitalul regional din Uglich, pentru tratament. Acolo însă, surprinde haosul creat de Revoluţia Bolşevică. Poleakov fuge din spital, intră într-un cinematograf în care rulează o comedie, unde, în mijlocul hohotelor generale îşi trage un glonte în tâmplă...

Nu e cel mai bun film al lui Balabanov, după cum nici proza „Însemnările unui tânăr medic" (care a servit ca scenariu)  nu e cea mai reuşită a lui Bulgakov.

De reţinut: atmosfera sumbră, incoloră  a epocii, construită excelent de regizor, „detaliile bolşevice" ataşate cumva „întâmplător", dezgustul general de viaţă care erupe din fiecare cadru. Revoluţia comunistă, departe de a fi evenimentul cheie al filmului, nu face decât să dezaxeze un erou care şi-a pierdut demult echilibrul...

 

„Soldatul de hârtie" (2008). Drama unui medic care supraveghează pregătirile primilor cosmonauţi pentru zbor. Doctorul este sfâşiat între două femei, copleşit de grandoarea evenimentului pe cale să se întâmple, rupt, ca orice intelectual rus, între datoria patriotică şi cea personală.

 

„Ziua Sfântului Iurie" (2008). O parabolă, a câta oare?, despre sufletul rus, întorsăturile acestuia. Altfel, o odă (pe alocuri bună) despre frumuseţea omului simplu, despre puritatea vieţii modeste, despre inima ţării, ascunsă în micile oraşe, în contrast cu marile metropole cosmopolite, vândute „diavolului". O cântăreaţă de operă moskovită, îşi aduce fiul să vadă baştina ei, un mic orăşel provincial, pentru a „respira aer curat şi a se contopi cu ţara". Acesta se contopeşte într-atât, încât...dispare pur şi simplu. În aşteptarea fiului (nu se întoarce niciodată!), Liubovi (înseamnă şi dragoste în limba rusă), mama, descoperă „virtuţile" vieţii simple, ascunse sub straturi bune de alcoolism şi mizantropie. Decide să rămână cu totul acolo, abandonează cariera de cântăreaţă, îşi găseşte de lucru în calitate de servitoare în dispanserul orăşenesc...

Aproape frumos... oricum, pe mine nu m-a convins.

 

 

 

 

În waiting-list:

„Entre les murs" (2008)

„Stileaghi" (2008)

 

 

Jose Saramago

Eseu despre orbire

Iaşi, Polirom, 2005, 344 p.

Dacă există vre-un minimalism literar, José Saramago ar trebui inclus pe o listă a celor mai buni practicieni ai lui. Măcar din câteva motive:

1. foarte puţină punctuaţie.
2. şi mai puţine aliniate, paragrafe.
3. dialogurile nu sunt separate de restul povestirii. Asta creează, pe alocuri, iluzia „unor voci fantomă" în roman.
4. descriptori personali convenţionali, de cele mai multe ori construiţi după trăsături fizice (fata cu ochelari negri, bătrânul cu legătură neagră, băieţelul strabic), apartenenţă profesională (medicul oftalmolog), stare civilă (soţia medicului, soţia primului orb), vârstă (bătrânul cu legătura neagră), ca şi cum preferinţa pentru o onomastică concretă (Jean, Wilhelm, Mary) ar trăda vre-un mister de netrădat. O posibilă explicaţie este strecurată soţiei medicului oftalmolog, cea care îşi păstrează vederea: „Suntem atât de departe de lume încât, în curând, nu vom mai şti cine sântem, nici nu ne-am gândit să spunem cum ne cheamă, la ce bun, la ce-ar folosi numele, un câine nu recunoaşte alt câine, sau nu i se înfăţişează, sub numele ce i-a fost pus, îl identifică mirosul şi-1 face cunoscut, noi sântem aici o altă rasă de câini, ne recunoaştem dupг lătrat, după vorbă, restul, trăsăturile, culoarea ochilor, a pielii, a părului, nu contează, de parcă nici n-ar exista, eu mai văd încă, dar până când." (p. 64)
5. lipsă a oricăror referinţe geografice/politice  - oraşul e fără nume, la fel şi ţara, spitalul de nebuni.
6. absenţă totală a autorului. O scriitură impersonală, în care subiectul şi personajele nu sunt, nicăieri, pe întinderea narativă, silite să facă loc vreunei judecăţi, gând sau intervenţie moralistă a scriitorului. Eroii sunt trataţi egal, fără preferinţe. O carte, precum spunea Gide, „închisă, plină, netedă, precum un ou. Nu poţi să vâri nimic în ea, nici măcar un ac, decât cu forţa, iar forma i s-ar strica." (1)
7. autorul absentează şi ca barieră intermediară între cititor şi scriitură. Povestea este accesată în mod direct, de fapt, se creează chiar un fel de intimitate textuală. Personal m-am simţit foarte comod şi singur în scriitura lui Saramago.

Fabula în câteva rânduri: locuitorii unui oraş, rând pe rând, îşi pierd vederea, loviţi fiind de un tip misterios de orbire, cu origini/cauze/simptome necunoscute. Prima victimă este un şofer, după el urmează individul ce l-a condus acasă, şi i-a furat, după asta maşina. Apoi medicul oftalmolog la care orbul merge pentru o consultaţie. După aia urmează pacienţii medicului. Şi tot aşa, în lanţ.

Iniţial, guvernul decide să interneze, în vederea prevenirii unei epidemii, orbii într-un spital de nebuni abandonat. Măsură oarecum stranie, deoarece orbirea, cum se ştie, nu e o boală infecţioasă şi nu se ia de la om la om. E o relaţie dintre ochii şi creierul tău, spune un erou.

Izolarea se dovedeşte, însă, ineficientă. Epidemia de orbire nu poate fi stopată: boala se răspândeşte în întreg oraşul, apoi curpinde întreaga ţară (nu se ştie dacă întreaga omenire a fost atinsă, într-un final, de epidemie,  şi nici dacă graniţele naţionale ar fi fost bune de ceva!). O singură excepţie: soţia medicului oftalmolog, care, din motive necunoscute (nu vor fi de găsit nici spre sfârşitul romanului), îşi păstrează vederea.

În momentul în care şi paza spitalului este lovită de epidemia de orbire, „bolnavii" reuşesc să scape. Ajunşi în „libertate" aceştia descoperă că orbirea a devenit generală, că statul nu mai există, că oamenii nu mai pot fi ţinuţi împreună, că orbirea i-a redus la starea naturală, hobbes-iană, de animale mânate exclusiv de instinctul foamei.

Am reţinut:

- spectacolul degradării umane succesive. Societatea, entitatea aia bine pusă la punct ce-şi bagă nasul peste tot, monstrul impersonal omniprezent, se risipeşte precum un castel de nisip... În situaţii de criză, se pare, primul liant care se dizolvă, este cultura.

- tensiunea şi lupta dintre cele două tipuri de ordine în spital. 2 ordini: cea socială (morală) şi cea naturală (violentă). Chiar dacă ordinea morală, a demnităţii, învinge, o face printr-un avantaj exterior: soţia medicului oftalmolog încă vede... Semn că moralitatea nu stă în aer gol, ci trebuie susţinută - e o chestie costisitoare, spre deosebire de traiul primar, „natural" care este aproape gratis... pe termen scurt.

-dialogul final cu scriitorul aciuat în casa unora dintre eroi.

„Cum aţi trăit de când a început epidemia, Am fost internaţi până acum trei zile, Ah, sunteţi dintre cei care au fost băgaţi în carantină, Da, A fost greu, E puţin spus, Oribil, Sunteţi scriitor, aveţi, cum aţi spus adineauri, obligaţia de a cunoaşte cuvintele, ştiţi deci că adjectivele nu ne ajută prea mult, dacă un om оl omoară pe altul, de exemplu, e mai bine s-o enunţăm ca atare, şi să ne încredem că simpla oroare a actului este atât de şocantă încâоt ne va scuti să mai spunem că a fost oribil, Vreţi să spuneţi că avem prea multe cuvinte, Vreau să spun că avem prea puţine sentimente, Sau le avem, dar nu mai folosim cuvintele care le exprimă, Aşa că le-am pierdut, Aş vrea să-mi povestiţi cum aţi trăit în carantină, De ce, Sunt scriitor, Ar fi trebuit să fiţi acolo, Scriitorul e ca oricare alt om, nu poate să ştie totul, nici să trăiască totul, trebuie să întrebe şi să-şi imagineze, într-o zi, poate că vă voi povesti cum a fost, veţi putea după aceea să scrieţi o carte, O scriu." (p. 296)

Orbirea - o parabolă. Sau mai curând o hârtie de turnesol. Doar în lumea orbilor totul, lumea, oamenii, lucrurile, sunt dezgolite şi apar aşa cum sunt ele de fapt. Nu e nevoie de aparenţe, de ritualuri. „Făcându-se invizibilă, lumea începe se deschide eroilor în forma sa iniţială." (2)

A se citi şi:

Albert Camus „Ciuma"

Giovanni Boccaccio „Decameronul"

James Clavell „King Rat"

Daniel Defoe „Jurnal din anul ciumei"

Emilly Brontë „La răscruce de vânturi"

Alte impresii.

Eng: 1 , 2 , 3 , 4 .

Rom: 1 , 2 , 3, 4 , 5 , 6

Rus: 1 , 2 , 3 , 4

. Fra: 1 , 2

. De: 1 , 2 , 3

. Note:

(1). André Gide, „Paludes", Chişinău, ed. Cartier, 2006. p. 45

(2) Д. Померанцев. Послесловие к роману Ж. Сарамаго «Слепота» [«ИЛ», № 3, 2008]

Drumul Chişinău-Ocniţa durează cam 4 ore cu microbuzul. Dacă şoferul e în chef bun şi reduce halta la Bălţi la 10-15 min... Trenul dublează acest timp şi-i adaugă ceva incomodităţi suplimentare: banchete din lemn, insensibile la particularităţile fiziologice ale corpului uman (carne, oase, picioare, spate)... De aia, dar şi de ailaltă, mergem cu microbuzul.

Azi n-a fost prea multă înghesuială la Gara de Nord. Toţi găgăuţii s-au înghesuit să plece pe 31 decembrie, aşa că avem la dispoziţie, 5 pasageri (eu, ea, o altă ea cu mama ei, un el), aproape un microbuz întreg. Partea proastă e că şoferul s-ar putea opri la toate colţurile/gardurile să ia suplimentar călători, iar asta întinde, neclar de mult, călătoria noastră.

Unul dintre el (dar nu eu) este un moş. Cam cherchelit. Chiar băut. Abia a urcat în microbuz că îl roagă pe şofer să-l ducă la o adresă închipuită. În braţe nenea are o sticlă plină. Un lichid incolor, pe care-l vinde drept apă. Darnic, moşul propune tuturor: Apă? Doreşte cineva apă? Chiar nu doreşte nimeni apă? Ultima sută de grame, băută probabil 4-5 min înaintea călătoriei, îl ajunge din urmă. Moşul se ridică în picioare, începe să umbele de colo-colo, incomodând restul călătorilor, răstoarnă o geantă, agaţă, cu cotul, o sacoşă: Chiar nu vrea nimeni apă?

Nimeni n-a cerut apă. Era straniu. Poate dacă propunea vodcă... sau vin. Cam straniu un moş beat care propune...sfânta apă...

Celălalt el, care urcă la Orhei (1/5 drum), se aşează direct în faţa noastră. Are o sacoşă de culoare închisă, din alea tembele cu Arcul de Triumf din Chişinău. În sacoşă, un paralelipiped îşi face loc pe la colţuri, tipul nu ne ţine prea mult timp curioşi: scoate din plic un laptop Dell. Nu prea are ce face cu el prin bălăriile de la Verejeni, dar brandul e brand. Tipul se preface mirat că nu e wi-fi în arătură, porneşte un Solitaire, ca doar prinde vreo gură-cască în microbuz care n-a văzut calculator portabil, după care îl închide. Are însă şi telefon. Nokia grozav. Cu video, polifonie. La Sângerei urcă o fetiţă. Să aibă vreo 15-17 ani. Se aşează lângă tipul cu Nokia. Fericit nevoie mare acesta leagă o discuţie. După vreo 20 km/min discută lejer, de parcă se cunosc de-o viaţă. La Edineţ tipa coboară. Fac schimb de numere de telefon. El îşi dictează, măsurat, numărul: 06...ceva cifre, alte cifre. E rândul ei: el scoate din buzunar Nokia sa, apasă pe o tastă greşită, telefonul se blochează pentru un timp, interval în care fata aruncă o privire la aparatul băiatului. Screensaver-ul e desigur, ca pentru orice holtei moldovean, o fetiţă apetisantă, dezbrăcată sumar, sînii mari, proeminenţi, umplu jumătatea de sus a ecranului, cam pe locul unde tipul scrie de zor numărul de telefon al tipei. Ea e stânjenită, o incomodează violenţa sentimentală a imaginii, ar da înapoi, bâiguie un: am numărul tău, te sun eu, când am timp. După care coboară... Băiatul stă perplex. Îşi priveşte telefonul, umbă la setări, schimbă imaginea: a găsit, din fericire, un peisaj tropical dulceag, cu trei palmieri şi un litoral apus... Priveşte tâmp în urmă: fata a traversat deja strada şi păşeşte grabnic spre autogară.

Găsiţi cel puţin 10 asemănări (să aveţi în minte faptul că unul dintre avioane este deja matur, aruncă bombe serioase, în timp ce al doilea "se învaţă" încă, e un copil de avion, avariat şi "doborât" în noaptea de revelion) :

 

si

P.S. n-am înţeles care e faza cu "reportul" înscris pe fuzelaj... să fie oare mini-avionul de carton atât de inteligent încât să scrie şi rapoarte de executare/neexecutare a misiunii? sau e o frumuseţe "lingvistică" adăugată de un chinez necunoscut...

Deranjat de sărbă(u)toare...ieri şi azi...poate şi mâine, ceva vreme... nu-i prea înţeleg rostul. Anul şcolar a început al 1 septembrie, deci e în toi, sfârşeşte abia în iunie. Ziua mea de naştere e undeva vara, so, cronologia mea personală, anii vechi şi noi, se schimbă iar în altă parte. Decembrie e o lună palidă, undeva la jumătatea lucrurilor.

 

- cozile imense. Am trecut pe lângă Piaţa centrală. Nu am intrat. Muşuroiul era prea strâns, ca în vechea zicală: nu ai unde să arunci un ac. Aveam nevoie de un lipici, să-mi înclei fereastra, că suflă vântul printre crăpături. N-am găsit nicăieri.

La ora 10.00, pe 31 decembrie, pâine nu mai era nici în magazinele Combinatului Municipal de Panificaţie „Franzeluţa"... am stat în rând, ca prostul, vreo jumătate de oră. Ultimele 15 pâini au fost cumpărate de chiar tipul din faţa mea... Când i-am cerut vânzătoarei o pâine, s-a uitat lung la mine, adicătelea: vin oameni serioşi şi cumpără  câte 10 pâini, şi tu, un puţoi, mă iei în bătaie de joc cu o pâine... Pentru o clipă m-am simţit invalid. Şi aş fi vrut să fiu discriminat pozitiv. La fel cum, în timpuri normale, invalizii sunt prioritar, doream şi eu ca direcţia să pună un anunţ: cei care cumpără doar 1 bucată pâine să fie deserviţi fără rând...

Am aşteptat altă jumătate de oră, până au adus altă pâine. În spate, foşneau pungi, saci. Oamenii cereau pâine. Eu am luat, pentru orice eventualitate, 2 kg spaghetti... Ştiam că şi la Fabrica de Pâine e sărbătoare...

- transportul a funcţionat oribil. În locul celor 30 min cât fac din centrul oraşului până acasă, călătoria mea s-a întins pe durata unei ore şi vreo 20 min. Asta la 10 dimineaţa. Seara n-am mai ieşit. Nu aveam unde, şi nici cu ce. Am sunat la Gara de Nord. Voiam acasă, la ţară... Nu sunt bilete, mi-a răspuns tanti de la biroul de informaţii. Ok, atunci mâine. Mâine nu este transport. Tuuuc-tucccccccc...

- gălăgia. Vecinii mea, cei care nu mă lasă să dorm până la 1-2 noaptea, pentru că ascultăm împreună muzică (eu cam cu de-a sila), au primit voie de sus să-şi facă de cap. Au strigat o jumătate de noapte, au urlat pe urmă, au fumat pe coridoare, s-au îmbătat, s-au certat. Sigur că nu am putut să-i calmez, nici să le fac observaţie: e sărbătoare, nu?

Până nu s-a închis prăvălia, Moş Crăciun, ăla socialistul, împarte ceva daruri:  

• 1. Colecţia Times Literary Supplement pentru anul 2008 (un torrent de aproximativ 3,2 GB material citibil).

 

• 2. Revista LIRE, numărul decembrie 2008 - ianuarie 2009 (26 MB, 108 p.)

   

• 3. Ziare franceze şi francofone... de tot soiul.

 

• 4. Reviste nemţeşti (Der Spiegel, Die Zeit, Stern, Focus)...

   

• 5. Cel mai bogat site în materie de gramatică, studierea limbilor străine... Engleză, franceză, germană, gurung, singaleză, ciuvaşă...

 

• 6. O bibliotecă gigantică pentru cei care chiar doresc să citească...

   

• 7. Încă 1 bucată bibliotecă capitalistă tocmai bună de lecturat...

La 24 decembrie a încetat din viaţă unul dintre cei mai influenţi gânditori politici contemporani: Samuel Huntington.  A scris mult, inegal. Indiscutabil, cartea care i.a adus cea mai mare bătaie de cap şi, implicit, slavă, a fost "Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale" (1996, în româneşte, 1997).

Huntington avansa idea că "sursa fundamentală a conflictului în lumea nouă nu va fi ideologică sau economică. Marile diviziuni printre oameni şi sursele principale de conflict vor avea rădăcini culturale. Statele-naţiuni vor rămâne în continuare actorii cei mai puternici ai relaţiilor internaţionale, dar conflictele vor avea loc, cu predilecţie, între grupuri de civilizaţii. Ciocnirea civilizaţiilor va domina politica mondială. Faliile care despart civlizaţiile vor fi liniile noului front de luptă în viitor".

În româneşte au apărut:

"Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale", Bucureşti, ed. Antet, 1997

"Ordinea politica a societatilor in schimbare", Iaşi, ed. Polirom, 1999

"Cine suntem? Provocarile la adresa identitatii nationale americane", Bucureşti, ed. Antet, 2005

 

Tot la 24 decembrie a murit Harold Pinter, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 2005.

De citit: "play: caretaker", Faber and Faber, 1991.