carti filme muzica idei polemici

Author: Vitalie Sprînceană Page 1 of 182

5 ani de la explozia de la cafeneaua ”La Soacra”

Zilele acestea se fac cinci ani de la explozia de la Cafeneaua ”La Soacra” din Piața Centrală – 4 persoane au decedat, alte cîteva au suferit leziuni grave…”La Soacra” a avut toate ingredientele pentru a deveni un fel de ”Colectiv” al Moldovei – moment de referință pentru corupția unor funcționari (cei care au dat autorizație de utilizare a buteliilor de gaz), pentru lăcomia unor afaceriști care au sacrificat siguranța angajaților de dragul a trei copeici de profit, pentru micile și marile cîrdășii dintre puternicii zilei care acoperă micile și marile mizerii.

În fapt, cazul ”La Soacra” a avut poate chiar mai multe ingrediente pentru a deveni un moment de trezire și autocritică la nivel local și național…Dar n-a fost să fie.

”La Soacra” și victimele ei au fost uitate (și își trăiesc discret viața cu greutățile și nenorocirea lor), cei care s-au făcut vinovați au ispășit pedepse simbolice ori și-au căutat de treabă ca și cum nu a fost nimic…De ce?

E o întrebare la care nu avem un răspuns ușor…

Să începem cu faptul că, spre deosebire de ”Colectiv” unde indignarea legitimă a societății a fost canalizată în acțiune politică apoi în politică de partid (așa a ajuns să cadă guvernul PSD al lui Victor Ponta, așa Iohannis și-a reconfigurat guvernarea), în cazul ”La Soacra” administrația politică a orașului se afla pe mîna ”forțelor binelui” (epavele alianțelor AIE, cu Dorin Chirtoacă și PL la cîrma orașului)…De asta întreg cazul a fost tratat ”ca incident” (eh, cîte nu se mai întîmplă în viață), și nu ca ”eșec” al administrației locale. Tragedia umană a fost rapid capturată și încadrată în jocurile politice din oraș și din țară, mai concret în luptele dintre PSRM și AIE…Încercările unora de a găsi pripit vinovați erau demascate de ceilalți ca fiind răfuială politică așa încît întreg procesul a devenit un circ politic fără sfîrșit (consilierii ”demiteau” funcționari pentru iresponsabilitate, primarul refuza să îi concedieze și tot așa). Nici măcar o demisie de onoare nu a fost. Puterea (Plahotniuc, Ghimpu) nu a permis ca acest caz să devină un scandal care să o chestioneze, opoziția a fost slabă și lipsită de imaginație pentru a face ceva mai mult decît spectacol în CMC (și a fost prea fricoasă pentru a utiliza acest caz drept o interogare majoră a practicilor guvernării).Asta pe partea politică…

Pe partea socială tragedia nu a avut mare ecou pentru că, pe de o parte, se integra în lungul șir de traume și tragedii cu care se confruntă muncitorii moldoveni la locul de muncă (e lucru cu risc,se știe că buteliile exploadează, am auzit în primele zile de după explozie). Pe de altă parte mass-media nu a avut o atenție constantă asupra cazului (spre deosebire de România), parțial din motivul că o parte din ea ținea chiar de holdingul ce se afla la putere și care nu era interesat să zăbovească prea mult asupra unui caz ce i-ar fi subminat puterea, parțial pentru că întreaga guvernare de atunci era un show ce oferea subiecte de știri mult mai ”interesante” decît niște morți în Piața Centrală… S-ar putea să fie la mijloc și faptul că, spre deosebire de Colectiv, unde victimele erau ”tinerii frumoși”, în cazul ”La Soacra” victimele erau niște muncitori și muncitoare (din care suferă cu duiumul zilnic și a căror suferința demult a fost trecută la fapt divers – aproape zilnic citim știri despre oameni care mor sau sînt răniți în accidente de muncă – a construcții, în fabrici – dar nu ne indignăm pentru că…nu e vorba de tinerii frumoși și liberi și creativi și educați, ci de niște simpli muncitori).

Evident, lipsa de ecou și impact a acestei tragedii se datorează și slăbiciunii unor forțe și mișcări de opoziție extra-parlamentare. Mișcarea activistă din Chișinău a fost și este prea slabă pentru a genera proteste masive față de cazuri ca acestea (sau ca altele similare). Partidele extra-parlamentare se activizează doar în jurul alegerilor…

Partea cea mai tristă a acestui caz nerezolvat (în sensul unui act de justiție care să restabilească niște dreptate pedepsind vinovații și să elimine pentru totdeauna niște practici) este că toate ingredientele care au făcut posibil cazul ”La Soacra” sînt pe loc, în zeci și sute locuri de muncă: angajați care muncesc ilegal și informal în condiții precare, autorități de verificare care dau certificate pentru localuri și locații ce nu corespund normelor de securitate, angajatori care sacrifică siguranța oamenilor de dragul a trei copeici…

Maia Sandu și feminismul liberal

Alegerea Maiei Sandu ca președintă (de azi oficial în funcție) a exaltat mai multă lume feministă, mai ales dinspre partea feminismului liberal. Iată, zice această lume, avem în sfîrșit o femeie în fruntea țării, am făcut un mare pas înainte (am văzut și niște meme-uri despre instaurarea matriarhatului – comentariu la o poză în care apăreau trei femei: președinta parlamentului, președinta țării și președinta Curții Constituționale).Exaltarea asta e pînă la un punct legitimă (dar punctul acesta stă foarte jos!) și de înțeles. Dar ea trebuie însoțită de precauție.Pe de o parte, și acesta este argumentul politic secundar – faptul că o femeie a fost aleasă în cea mai înaltă (și mai lipsită de putere) funcție în stat e o jumătate de semn bun. Va fi un semn bun întreg atunci cînd aceste femei vor începe să promoveze politici ce vor ușura viața altor femei, vor asigura și consolida egalitatea de gen etc. Altfel spus, aceste femei ar trebui să avanseze cauza feministă și pe cea a egalității de gen pentru ca alegerea și aflarea lor în funcții publice să fie o ”victorie” relevantă pentru femeile din Moldova.Pe de altă parte, și aici mi se pare că pericolul e cel mai pertinent: alegerea Maiei Sandu (și iluzia ”matriarhatului” pe care o aduce aceasta) ar putea juca un rol invers. Adică, în loc să avanseze măsurile de consolidare a egalității de gen aceasta ar putea să le blocheze pe o vreme. Pentru că, și aici e limita orizontului feminismului liberal, dacă punctul culminant al ”emancipării” feminine este ca femeile să ocupe funcții publice la fel ca și bărbații…atunci acesta a fost atins prin alegerea Maiei Sandu la funcția de președinte. Altfel spus, din perspectiva feminismului liberal, emanciparea s-a produs, ”utopia s-a realizat”, Marele Moment a coborît pe pămîntul moldav…Iar asta cumva e capătul logic.Exact acest moment ar putea fi folosit de conservatori și sexiști: ”ați țipat că vreți femei în funcții publice, ați zis că liipsa femeilor în funcții de conducere e semn de sexism și mentalitate patriarhală, acum aveți tot pachetul – femeie la conducerea țării, femeie la conducerea parlamentului, încheiați povestea inegalității de gen și a condiției dificile a femeilor în societatea noastră. Nu mai există nici un fel de discriminare și sexism în societatea moldovenească – femeile pot face ce vor și pot ajunge unde vor. A vrut una să ajungă președintă – a ajuns, dacă altele ”vor” la cratiță înseamnă că e ”dorința” lor.” Printr-o logică perversă alegerea unei femei la funcția de președinte ar putea însemna nu progresul feminismului ci mai degrabă o piedică pentru acesta.Exemplul cel mai la îndemînă este Barack Obama și chestiunea rasială în SUA. Multă lume din mainstream argumenta că, odată cu alegerea primului afroamerican în fruntea SUA, acest moment era unul de o importanță grozavă pentru egalitatea rasială în America. Altă lume, inclusiv din interiorul grupurilor afroamericane avertizau că, din contra, dacă alegerea lui Obama nu va include și adoptarea unor măsuri concrete pentru asigurarea egalității rasiale, atunci aceasta nu va avea decît o semnificație simbolică și chiar va agrava poziția persoanelor de culoare. Rasiștii de toate orientările pot folosi argumentul alegerii lui Obama ca fiind o dovadă că … rasismul instituționalizat nu există în SUA și deci, e ok și discriminarea pe care o face poliția, și abuzurile și violențele. Și așa a fost. Faptul că în SUA protestele pe tema egalității rasiale sînt mai vii ca oricînd (începînd cu cele din Ferguson în 2014 și pînă la Black Lives Matter, în 2020) arată că alegerea lui Obama nu a contribuit în nici un fel la promovarea egalității rasiale și, în cel mai bun caz a lăsat lucrurile la fel (violența poliției, rasismul, verificare rasială – racial profiling etc), iar în cel mai rău, le-a agravat chiar.Ca istoria lui Obama să nu se întîmple cu Maia Sandu alegerea obligatorie a noii președintă ar trebui să fie îmbrățișarea sinceră, coerentă și consecventă a cauzei egalității de gen. Asta înseamnă și promovarea egalității salariale, și măsuri de discriminare pozitivă pentru femei, și ajustarea ”pieței” la necesitățile oamenilor în genere și a femeilor în particular (pentru început, zile de concediu plătit pentru femei în timpul menstruației) și promovarea adoptării Convenției de la Istanbul și promovarea implicării și participării femeilor și o mulțime de alte măsuri mai mici și mai mari.

Educație on-line și off-line

Sînt suficient de ”bătrîn” încît să îmi amintesc primele zile ale ”on-line-ului” de la sfîrșitul anilor 90. În 1998, la o tabără de vară la Ivancea am văzut prima oară ”calculator cu ecran color” (primele computere Pentium, dacă nu mă înșel), internet și DOOM (toate trei au venit în același moment și am avut unul din marile șocuri ale vieții).La prima mea școală, de la Coropceni, nu avusesem niciodată calculatoare așa că lecțiile de informatică erau exclusiv despre conversiunea unor numere dintr-un sistem de numărare în altul. La Horodiște, unde m-am mutat în 1996, școala, fiind mai nouă, avea cîteva calculatoare sovietice din anii 80, УКНЦ (Электроника МС 0511). Alea erau cu monitor alb-negru și oricum, pentru un om care nu văzuse așa ceva, erau chestii cosmice. Cu ocazia asta la lecțiile de informatică am început să facem și alte lucruri decît conversiunea numerelor: programare în Basic și Pascal…În 1998 școala a primit un lot de Pentium-uri și fericirea noastră nu avea margini. Ne imaginam viitori programatori și programatoare, visam că o să scriem programe care o să ne rezolve ecuațiile de gradul 2 automat, să nu stăm noi cu orele să ne chinuim cu ele,Doar că, lecțiile noastre de informatică au început să coincidă cu orele cînd electricitatea era deconectată (știu că sună a paleontologie dar pe durata aproape a zece ani am avut întreruperi de electricitate și aveam curent, de fapt, din două în două ore).Adică, aveam calculatoare noi, dar nu aveam electricitate.Lecțiile de informatică, văzute de azi, erau caraghioase: mergeam în cabinetul de informatică, ne așezam în bănci în fața calculatoarelor deconectate și reci și scriam un algoritm pentru Pascal în caiet (dar nu aveam cum să îl rulăm să vedem dacă merge), iar proful îl verifica cu pixul roșu dacă am făcut tema corect…După Pascal am trecut la Windows, apoi la Word și Excel, toate învățate în același mod – proful desena programul pe tablă iar noi îl copiam în caiet și descriam acțiunile necesare pentru a lucra cu programul. Seara, la lumina lămpii de gaz, scriam ”algoritmi” în Pascal.Printre multele (și frumoasele) amintiri este una în care proful a desenat un ecran cu Windows pe tablă și ne explica, cu creta, cum deschidem programele sau documentele de pe ecran: apăsăm de două ori rapid, zicea el, și ciocănea ușor cu creta pe tablă de două ori.Apoi ștergea ecranul și făcea un altul, cu un program: ciocănea de două ori pe tablă și ”deschidea” Word, apoi desena opțiunile din File, Edit, Format etc…(Proful nu știa, evident, engleza, pentru că toată lumea învățase franceză, și aproape de fiecare dată cînd apăs Save As, îmi amintesc cum el le citea chiar așa).Lucrările de control la informatică nu se deosebeau deloc de cele de la literatură. La ambele recitam – la literatură recitam poeme și poezii, la informatică recitam meniuri din Word și Excel.Calculatorul arăta bizar pe tablă și multă vreme nu am înțeles de ce în genere mai învățăm informatica fără computer (între altele, după absolvirea școlii nu am mai scris nici o literă în Pascal).Am învățat în felul acesta un fel de informatică… Cunoașterea aia mi-a fost cumva utilă – atunci cînd m-am așezat, în sfîrșit, în fața unui calculator, știam cam ce și unde e și a trebuit doar să dezvolt niște motorică…Mi-au revenit aceste amintiri în contextul experiențelor cu educația și viața on-line pe timpul pandemiei. Am avut experiență directă în acest an cu cîțiva școlari și am putut să văd că, așa cum era caraghioasă încercarea de a băga calculatorul pe tablă, inițiativa de a pune tabla în calculator a fost la fel de caraghioasă, neîndemînatecă și o improvizație de moment care trebuia să țină loc de ”gîndire strategică”… Elevi care se conectau de pe dispozitive diferite (unii de pe telefon, alții de pe calculator), profi care nu predau lecția și doar trimiteau temele pe acasă, cu rugămintea ca copiii să citească singuri lecția, lecții la care nu era obligatorie prezența, învățători care nu aveau nici tablete, nici calculatoare și care rugau un membru al familie, cu Viber, să țină comunicarea cu clasa, lecții ”practice” abandonate etc…Școala on-line nu s-a descurcat nici măcar cu misiunea sa minimă – de a transmite cunoștințe. Pe partea cealaltă, de ”instituție civică” – de cultivare a colaborării, de promovare a unor valori de cooperare, solidaritate, atitudine civică, grijă și empatie față de colegi – în genere a fost o ratare imensă.Pentru anii 90 lecția a fost că, învățămîntul ”despre online” poate fi relativ ușor integrat în educația ”tradițională”.Mă tem că, după 20 ani, lecția despre ”învățămîntul on-line” nu poate fi decît asta: acesta e un eșec. Școala nu trece în on-line doar pentru că educatoarele și educatorii vorbesc pe viber în loc de sala de clasă. Cooperarea, prieteniile legate, dialogul, întrebările, trăsnăile făcute cu ceilalți, valorile și comportamentul în situații în care e nevoie de curaj sau empatie – astea rămîn întotdeauna în off-line.Nu e nevoie de dispozitive, aparate și conexiuni mai bune – e nevoie de săli mai mari și de întîlniri față în față și în grup cît mai multe.

Copiii sînt tot ce avem mai important?

Scenă văzută ieri la blocul de patologie și neurologie a nou-născutului de la Institutul ”Centrul Mamei și Copilului” (zis în popor ”Codița”):
Ies mamele cu bebelușul în brațe, tații ies cu două genți mari de lucruri în mîini, apoi tații se mai întorc o dată în spital și ies … cu un calorifer electric în brațe.
Pentru că în acel bloc al spitalului au dat căldură abia ieri și personalul medical a rugat pacienții să fie înțelegători și să vină cu caloriferele lor de acasă (repet: acolo sînt copii care vin să se trateze).
Eu știu că în țara voastră este campanie electorală și că tot felul de persoane se perindă pe sticlă și aruncă cu promisiuni: eu voi face drumuri, eu voi mări pensii, eu voi reîntoarce încrederea partenerilor externi, eu voi apăra credința, eu voi dizolva parlamentul…
Îmi arată cineva candidatul sau candidata ce știe ce protocol să activeze așa încît încălzirea în spitale (măcar în spitale și școli) să se includă cînd e frig (și de vreo 10 zile sînt temperaturi de 3-6 grade noaptea), nu cînd se trezește administrația spitalului?
Parcă…copiii erau tot ce avem mai important?

Să uităm de stat și să ne amintim de comunități

Nu m-a indignat imaginea cu sute de oameni care se înghesuiau ieri la Catedrală la un fel de celebrare care s-a dovedit a fi de fapt eveniment electoral al unuia dintre candidați. Am obosit deja să mă indignez.
Nu e problema în întîlnirile electorale. Problema e în campania electorală. Care trebuia amînată demult. (Asta e treaba Parlamentului dar acesta nu s-a convocat de vreo lună și ceva pentru că deputații, puterea supremă în stat, umblă cu alaiurile electorale prin țară și încearcă să convingă lumea că, mai important decît pandemia, decît viața și moartea, este alegerea candidatului/candidatei care nu poate să facă nimic în următorii 4 ani ).
Pandemie? Hai să lăsăm discuțiile patetice despre asta.
Pandemia e suspendată de autorități, opoziție și cetățeni ori de cîte ori nu convine ori încurcă intereselor personale sau de moment (asta nu înseamnă că pandemia nu există ci doar că…oamenii bolesc și mor în tăcere, în camere de spital cu pereții mucegăiți, cu wc-ul în căldarea de alături iar șmecherași cu funcții îi înjură după moarte zicînd că…bine au făcut că s-au dus, că moartea lor era oricum o povară).
Pentru poliție pandemia e ”reală” doar cînd e vorba de împărțit amenzi unor cetățeni și cetățene care citesc în parc sau se plimbă prin păduri. Însă nu e vorba de nici o pandemie cînd prim-ministrul are nuntă, cînd președintele se plimbă fără mască prin țară ori face întîlniri cu ”alegătorii” la care nimeni nu poartă mască, ori cînd gheretele de cafea și hotelurile unor inși apropiați de partidul puterii funcționează în pofida restricțiilor și interdicțiilor stării de urgență.
Pentru guvern pandemia e ”reală” doar cînd trebuie de justificat de ce nu merg banii spre spitale, de ce nu ajung echipamente, de ce nu se fac testări masive, dar nu există nici o pandemie cînd, pentru a susține un candidat electoral, guvernul îngroapă tone de bani în drumuri inutile…
Pentru opoziție pandemia e ”reală” doar cînd e vorba de înjurat pe Dodon și alaiul său. Nu e pandemie cînd zeci și zeci de susținători ai opoziției, în frunte cu deputați, se înghesuie sub pod la telecentru pentru a întîlni cîteva camioane. Nu e pandemie cînd trebuie de cules voturi, inclusiv de la morți și viitori morți la Hîncești. Nu e pandemie cînd trebuie colectate semnături pentru susținerea candidatului…
Hai să o spunem pe față: autoritățile (punem la bloc puterea, opoziția și instituțiile de stat) au sabotat pandemia și efortul de minimizare a răspîndirii ei ori de cîte ori au avut nevoie. Și o fac încă. Și o vor face.
Lacrimile de crocodil și condamnările patetice nu ajută. Asta e realitatea: pandemia (cu morții și bolnavii săi) este sacrificată și ignorată de zeci de ori pe zi în numele unor ”principii și valori”. Adică interese de partid. Lupte politice pentru funcții inutile. De către toți. Fără excepție.
Nu cereți de la politicieni și autorități să vă protejeze. Ei și ele nu știu cum. Și nici nu pot. Și nici nu vor.
Protejați-vă pe voi și micile comunități (bloc, mahala, prieteni, rude, amici etc). Pentru politicieni (de la putere sau din opoziție) sîntem ca și morți, cu o singură obligație înainte de a muri: să mai dăm un vot.

(fotografia am luat-o de la Vlada Ciobanu)

Mic trafic de tutun la graniță din timpuri imemoriale.

Robert Badinter, fostul ministru francez al justiției din vremea lui François Mitterrand, a scos în 2018 o cărțulie – Idiss – în care povestește biografia bunicii lui, Idiss, originară din gubernia Basarabia (1).

La începutul cărții Badinter povestește o istorie tragi-comică despre cum bunica sa a ajuns…contrabandistă de țigări la granița ruso-română.
Repovestesc istoria aici, fragmentele traduse din carte vor fi încadrate în ghilimele.

După pleacarea în armată a soțului ei, Șulim, Idiss a rămas să trăiască, cu cei doi fii, la socrii săi. (…) ”Familia însă era săracă iar trei guri de hrănit în plus însemna o povară. Nu că socrii ei ar fi fost egoiști sau zgîrciți: ei erau săraci ca Iov în Biblie”. Idiss o ajuta pe soacra ei la muncile casnice, broda batiste și cămăși pentru bogații orașului, neevrei. În zilele de piață Idiss pleca în oraș cu noaptea în cap și își scoate broderiile pe o masă pliantă. Comerțul ei însă nu prea mergea, poate pentru că Idiss nu prea cunoștea lucrurile care sînt la modă (…).
Într-o zi geroasă de iarnă, în timp ce Idiss vindea în piață împreună cu feciorul Avrum și înghețau ambii, un vînzător ambulant (fr. colporteur) s-a apropiat de ea și i-a propus să meargă la crîșma de alături să bea un ceai cu el, să se încălzească.
Idiss a ezitat dar a acceptat în cele din urmă.
Ajunși în crîșmă, bărbatul i-a propus femeii să facă parte dintr-o schemă de contrabandă a tutunului:
”- Tu știi că noi sîntem la doar două verste de granița română?
– Ei și, zice ea.
– Păi, dincolo, de cealaltă parte, la români, un pud de tutun e cu două ruble mai ieftin decît în Rusia. (…) Uite ce îți propun. Eu voi cumpăra de acolo tutun de cel mai bun soi de la țărani pe care îi cunosc. Iar tu o să iei cîte un coș în ambele mîini și o să treci granița într-un loc pe care ți-l voi arăta, pe o mică cărărușă de pădure, pe unde nu trece nimeni. În partea cealaltă te va aștepta un prieten, un evreu onest. El va pune tutun în fiecare coș, nu prea mult ca să nu-și fie greu. De asemenea el o săți dea un plic cu două ruble în el. Iar tu vei reveni pe același drum. N-o să te vadă și n-o să te audă nimeni. Tu îți vei păstra cele două ruble ca comision, bineînțeles. După cum vezi afacerea e curată: nu furi pe nimeni și nu faci rău decît administrației care ne fură totul prin impozite grele. Deci ceea ce faci tu e un fel de recuperare a banilor de la administrație (…).
– Și dacă mă prind vameșii sau poliția?
– Nu-ți face probleme, Idiss. Am aranjat totul cu vameșii deja. Ei mor de foame cu lefele lor mizerabile. Eu îi voi preveni cînd tu vei trece granița și ei vor privi în altă parte, asta-i totul.”
Idiss ezită o vreme apoi acceptă totuși (după ce vînzătorul ambulant a ridicat comisionul la 10 ruble.
Cîteva luni Idiss a traversat regulat granița ruso-română. Afacerea mergea destul de bine și banii îi ajungeau nu doar pentru cheltuieli curente ci chiar pentru niște mici economii.
Într-o bună zi însă a fost abordată de Ivan Petrovici, jandarmul satului care a invitat-o la post.
Idiss și-a dat seama că a fost descoperită.
A mers la postul de poliție.
Ivan Petrovici i-a zis deodată că știe cu ce se ocupă ea.
”Traficul cu tutun nu este pentru amatori, Idiss. Iată deja de șase luni tu treci frontiera și aduci tutun blond pe care i-l transmiți știi tu cui. Nu o să-i spun numele că nu are rost. Întrucît ești o femeie curajoasă o să îți zic direct cum stau lucrurile. Șeful meu a priceput că ceva nu e în regulă cu comerțul cu tutun. Pe de o parte toată lumea îi raportează că traficul cu tutun la frontieră a încetat dar toate crîșmele sînt pline de fum ca și cum tutunul ar izvorî. Șeful mi-a zis că vrea să arestez contrabandiști, vrea nume concrete, nu rapoarte vagi despre măsuri ce urmează a fi luate. (…)”
Idiss a recunoscut că face contrabandă cu tutun dar i-a explicat jandarmului că acceptă să fie cărăuș ilegal de tutun doar pentru a-și putea hrăni copiii.
Jandarmul zicea că oricum fapta ei e crimă și că va fi nevoit s-o aresteze. Idiss a izbucnit în lacrimi.
Jandarmul s-a îmbunat.
”Ascultă-mă, Idiss, în loc să plîngi. Am o idee. Tu ai nevoie de bani iar eu am nevoie să îi dau șefului probe că păzim frontiera și luptăm cu contrabandiștii. Pentru moment o să te las să îți continui traficul de tutun. Dar o dată din cincispreze tu vii aici cu tot tutunul. Eu o să te arestez, tu o să petreci noapte în celulă, eu o să îți confisc o parte din tutun iar tu vei plăti o mică amendă. În felul ăsta tu mai cîștigi cîteva ruble pentru copiii tăi, eu o să arăt șefului că îmi fac treba și toată lumea este mulțumită.
Așa au și făcut. În zilele fixate, Idiss, îmbrăcată gros, cu un coș plin pe jumătate cu tutun, cu o coptură și o sticlă de vodcă venea la comisariat, unde deja toată lumea o cunoștea. Jandarmii o plasau singură într-o celulă. Ei beau în cinstea ei. Idiss pleaca acasă dimineața, la răsăritul soarelui, după ce prepara un samovar de ceai pentru jandarmi.”

Note:
1. Wikipedia franceză zice că strămoșii lui Badinter ar fi din actualul raion Telenești ceea ce nu pare posibil din motiv că Teleneștiul, deși important centru evreiesc în gubernia Basarabia nu era totuși la graniță cu România.

Electorală 1.

Cruci, dreptate, ordine, unire, valori tradiționale, demnitate, respect – campania asta inutilă are atîtea cuvinte goale încît e păcat oamenii să se îmbolnăvească și să moară pentru stafii din astea. Am căutat insistent rubrica ”medicină” sau ”covid” sau ”sănătate publică” în programele electorale ale candidaților la funcția de rezident unic al beciului cu conserve de la Condrița… Am găsit-o…doar în platforma actualului președinte…Care promite că nu va ”optimiza” nici un spital și că…cîndva…în viitor…ne vom împrumuta de la BERD pentru spitale…În prezent…ne împrumutăm pentru drumuri…Ca să ducem morții la groapă pe drumuri asfaltate frumos. …Ca și cum nu e pandemie, nu au murit deja mai mulți decît în războiul transnistrean, ca și cum am avea spitale berechet și locuri în ele, ca și cum oamenii nu ar muri acum și de cancer și de alte chestii pentru că nu au acces la tratament și la doctori…

Page 1 of 182

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén