Etica și geopolitica colțunilor de lînă

Vitalie Sprînceană
Noul patriotism tare la modă în această iarnă – cel de a rezista prin frig, de a avea demnitate să îngheți și de a umbla prin casă în cojoc doar pentru a face în ciudă lui Putin – e obscen.
Cineva trebuie să transmită asta multimilionarilor, specialiștilor în geopolitica peștelui, bărbilor vorbitoare de la Tv, comentacilor care-s tovarăși de drum ai puterii sau celor plătiți dar și altor moraliști care au umplut facebook-ul, televiziunea, presa și cam toate dispozitivele care emit silabe…E obscen și nerușinat ca inși care colindă lumea în limuzine, avioane private, care toacă mii de euroi pe kofibreikuri sau pe călătorii în Maldive să povestească celor peste 50 % din cetățeni care iau un salariu de pînă la 5000 lei pe lună din care hrănesc și lecuiesc o familie, despre virtuțile termostatului și a colțunilor de lînă…
(Cineva trebuie să le mai zică că această nouă formă de servilism față de guvernare nu are nimic demn și moral – e aceeași capitulare nedemnă a spiritului civic în fața potentaților zilei).
Nu e nici o demnitate în a îngheța, nu e nici un fel de rezistență să dîrdîi de frig – oricît ar gargarisi despre asta pe facebook multimilionarii sau specialiștii în a cheltui mii de euro pe lună pentru laude puterii.
… Am o relație particulară cu frigul – îl suport, dar de nevoie. Nu-s ”friguros” dar îmi place să îmi fie cald, adică să nu îmi pun problema dacă îngheț sau nu și înghețatul să nu fie o alegere.
Am strâns mult frig de-a lungul vieții. O parte din el a fost voluntar și opțional – frigul pe care l-am adunat iarna la discoteca din sat cînd mergeam, pe un ger de -10 fără căciulă și mănuși: aveam o coafură de protejat iar căciula o strica așa că…ea rămînea acasă iar eu mergeam frumos și înghețat la club.
Altă parte din frig a fost îndurată de nevoie, fără ca eu să pot alege ceva…Ori de cîte ori trec toamna sau iarna pe lîngă o băltoacă mă străpunge cîte un junghi în degetele de la mîini: amintirea cînd veneam în cuibote la școală și trebuia să le spălăm la ulucul din fața școlii. Drumul spre școală trecea prin mult-mult-mult glod care se depune pe cizme, pantaloni, scurtă și el trebuia lepădat la ușa școlii. Asta însemna să te apropii de ulucul plin de o apă glodoasă de consistența smîntînii, să iei una din multele cîrpe aruncate jos, să bagi cîrpa și mîna în apa rece ca gheața și să ștergi cizmele…
Intri în clasă iar acolo e doar cald din cauza respirațiilor zecilor de copii. În rest e frig și rece. Reci sînt radiatoarele, reci sînt ferestrele, reci sînt băncile și tabla și creta. Cazangeria funcționează la capacitate redusă și e ca și cum nici nu ar fi. (Frigul în școală a durat pînă în momentul în care cineva s-a apucat și a dărîmat sistemul centralizat de încălzire și a construit în locul lui sobe tradiționale – ele mai scoteau și fum dar reușeau să încălzească sala de clasă la un nivel acceptabil.)
Pînă anul trecut la casa părintească din sat nu am avut gaz…Ne încălzeam cu materie organică, cum s-ar zice acum. Balonul de gaz (butelia) a fost un lux pe care ni-l putea permite doar uneori. Mîncarea o făceam, ca majoritatea oamenilor din sate, la cuptorușul de afară. Băgam pe foc rîpcă, ogrinji, crenguțe, table și bețe de răsărită, haragi putrezi. Așa pregăteam mîncarea, încălzeam apă pentru spălat, fierbeam rufele pentru înălbire…
În casă am făcut focul, pînă prin 93-93, cu cărbuni. Semușka sau gazovîe. Pe urmă cărbunii au dispărut – erau prea scumpi. Am trecut la lemne.
Satul avea mai multe păduri și fîșii forestiere în jur și de acolo ne incalzeam cele o mie și ceva de suflete ale satului. Uneori tata lucra paznic la tăierile forestiere și în acei ani primeam o figură de lemne (nu am mai înțeles nici pînă acum cît lemn înseamnă asta- știu doar că sînt niște metri cubi, mulți). În alți ani nu aveam figură așa că mergeam la pădure și aduceam lemne singuri.
Zilnic, toamna și iarna, după ce veneam de la școală și mîncam, plecam în pădure. Părinții ne pregăteau cîte o bucată de sîrmă, să putem lega sarcina de vreascuri, și mergeam la pădure. Ne duceam și adulți și copii. Luam lemne uscate – nu are sens să tai copaci verzi dacă aduci lemne doar pentru seara aia și pentru dimineața următoare: ele nu ard. Ajungi în pădure, fiecare își căuta lemne pe măsură: noi, copiii, luam vreascuri subțiri, de aprins focul sau pentru cuptoruș, adulții luau lemne mai groase, pentru sobă.
Cînd era zăpadă urcam sarcina de lemne pe săniuță și ne era ușor. Cînd nu era zădapă duceam lemnele în spate…Chestia aia era parșivă: rogi un adult să lege bine sarcina de lemne ca să stea compact, apoi o ridici pe spate și o rotești pînă găsești o poziție așa încît spinii sau crengile să șadă comod pe spate și să nu te înghimpe, apoi găsești un mod în care să apuci sarcina și mergi șontîc-șontîc spre casă. Numeri fiecare pas, mai muți sarcina de pe un umăr pe altul pînă ajungi acasă. Vîntul te șuieră din toate părțile, uneori te plouă și te bate vîntul…Îngheți…Dar nu ai cui te plînge – toată lumea face asta.
Zi de zi, ani la rînd…
Seara, la soba caldă, te bucuri că ai contribuit și tu la căldura casei, te încălzești și te gîndești că mîine iar va trebui să ajungi la pădure…
În jur era frig. Auzeam de la părinți și alți colegi tot istorii despre frig: cineva a făcut tizic să se încălzească și cam scoate fum dar…e cald. Altcineva făcea foc cu coji de nucă. Cineva a pus mobilă pe foc, altcineva s-a încălzit cu toată biblioteca. Oamenii băgau pe foc tot ce arde – încălțăminte, resturi vegetale și animale, mobilă, lemn de construcție, stuf…
Sînt amintiri scumpe, pe care le țin aproape de inimă…Era și un fel de demnitate acolo – cea a unor oameni care luptau zi de zi cu condițiile adverse și supraviețuiau…
Dar nu era nimic patriotic acolo…
Subzistența nu e patriotism, nici sărăcia. De aia înghețatul nu e act de rezistență și colțunii de lînă nu-s armă de luptă.
E rezonabil să te aștepți ca, în secolul XXI (o să folosesc acest trop ros pînă la os) să fie rezolvat măcar problema frigului (V to vremia kogda nashi kosmicheskie korabli borozdiat….) și ca orice definiție a nevoilor și grijilor umane să includă, în această epocă, dreptul la un nivel confortabil de căldură.
Nu trebuie să rezolvăm problema frigului pe cont propriu (așa cum zic martorii termostatului), nici pe contul înghețului voluntar (așa cum zic ”rezistenții” de la TV), ci ca societate.
Avem suficiente resurse interne pentru a mobiliza bani ce ar acoperi creșterile de prețuri la resursele energetice – Banca Națională are niște miliarde de euro care stau degeaba, statul bagă bani în prostii precum Arena (care pot fi reduse), și e demult timpul să umblăm la reforma sistemului fiscal pentru a adopta un sistem progresiv – nu e normal ca cei cu 10 apartamente și sute de mii de lei venituri să plătească tot 12 % impozit ca și cei care ridică 7000 lei și stau în chirie.
Apoi mai sînt bani care se duc anual în paradisuri fiscale și ei trebuie opriți. Apoi anulate paradisurile fiscale precum IT. Apoi reduse scutirile și privilegiile unor sectoare precum Horeca care are reduceri la TVA…Apoi de gîndit la eficiența energetică a clădirilor, unde e posibil, la utilizarea resurselor regenerabile…
Dar înghețatul în colțuni de lînă nu e o opțiune.


Leave a Reply

CommentLuv badge