Unioniștii sînt ultimii bolșevici. Unionismul moldovenesc e ultimul milenarism politic local.
Dacă desemnăm bolșevismul ca obsesia politică de a răsturna ordinea existentă (întruchipată în stat) și de a face astfel loc unei noi lumi, radical diferită de cea actuală, dacă îl concepem mai departe ca încrederea fanatică că acest lucru (construcția unei lumi noi) nu este doar posibilă, ci și inevitabilă (pentru că așa ar fi fost scris în legile istoriei), dacă îl gîndim ca o mișcare militarizată (cel puțin verbal), construită pe modelul unei mici armate, sub formă centralizată, subordonată scopului general – atunci, dintre toate mișcările politice locale unionismul se aliniază cel mai bine acestor caracteristici. (Poate nu întîmplător cei mai fervenți unioniști au ieșit din cadrele fostului Partid Comunist al RSSM. Poate nu întîmplător unioniștii marchează toate aniversările RSSM cu o grijă pe care nici ”nostalgicii sovietici” nu o au).
Unionismul este unica mișcare politică din Moldova ce urăște cu pasiune propriul stat (nici Lenin probabil nu disprețuia atît de mult Țarul și Imperiul precum unioniștii urăsc ”avortonul pactului Ribentropp-Molotov”) și care își dorește atît de mult cît mai curînda dispariție a acestuia…
Lumea idilică ce va veni după Unire are mult din descrierile naive ale socialismului ”utopic” (și cu scenele pastorale din cărțile poștale și revistele Martorilor lui Iehova) – o lume în care toate conflictele politice vor fi abolite, problemele Moldovei se vor rezolva cumva de la sine (cam aceeași schemă cu: statul va dispărea de la sine etc), Nistrul și Prutul se vor umple cu miere și lapte. E un fel de ultim idealism politic (chiar dacă cu atmosferă retro și cu mitologie de mijloc de secol XIX) într-o eră ce se declară era calculului politic, a eficienței și a ”realismului”.
Nici o altă mișcare politică locală nu oferă o schemă ”naturalistă”, deterministă chiar, în raport cu propriile scopuri politice. În majoritatea celorlalte ideologii e vorba de procese în care contează luptele, mizele se pot schimba (cum e bunăoară în eterna luptă cu corupția). În unionism Marele Eveniment (unirea) e inevitabil, el e destinul firesc, el e unicul viitor posibil, sfîrșitul istoriei etc. Unirea e atît de iminentă încît semnele ei sînt peste tot: unionistul Chirtoacă citește unirea și în pietre.
Și dacă celelalte partide și mișcări sînt compuse din hipsteri (alde PAS), gopnici (PSRM), fraieri (PPDA), cinici (PD, Pro-Moldova), unionismele din Moldova sînt compuse din soldați, care luptă pe front un război inegal, dar vrednic și măreț (și imaginar), împotriva tancurilor rusești. Retorica militară și fantoma luptei e atît de prezentă încît…unii unioniști (Șalaru) luptă cu tancurile rusești de pe monumentele Victoriei din 1945, chiar dacă tancurile alea sînt doar grămezi de fiare, alți unioniști (Chirtoacă) luptă cu tancurile rusești instalînd gherete prin oraș iar alți unioniști (Valeriu Munteanu) chiar și atunci cînd suferă de o boală precum coronavirusul tot luptă cu virusul de parcă ar lupta cu tancurile rusești…Lupta presupune și violență, uneori violență intra-grup. Violența e evident verbală și discursivă. Deocamdată. Unioniștii nu au avut control real asupra sistemului politic și deci nu știm dacă ar face vreo mare epurare după modelul ”idolilor”. Am zis de mai multe ori că mi-i teamă de discursul despre Basarabia ca pămînt românesc care omite oamenii și vorbește despre drepturi eterne asupra unui pămînt și care ignoră oamenii care trăiesc pe acest pămînt ori îi consideră ca aflîndu-se acolo ”ilegal”. Violența e retorică și e despre purificare, dușmanii unirii, sabotare a procesului unirii etc. Se găsește și violență fizică – Țîcu tot i-a tras un șut în fund, pentru unire, unionistului Chirtoacă pentru că nu urmează ”linia generală” a unionismului…
În contrast cu acest milenarism celelalte partide îs ”tusovci” naive. Integrarea Europeană, metanarativul progresist al partidelor politice moldovenești, nu are nici încărcătura ideatică similară, nici mitologia politică, doar seducția materială. Filorusismul lui Dodon în genere nu are nici un farmec pentru că reprezintă doar o alegere tactică.
Cel mai aproape, ca încărcătură religioasă, vine discursul anti-corupție, o găselniță reciclată ce îl reînvie periodic pe Andropov, dar anticorupția nu are un trecut istoric la care s-ar putea face referință (un trecut ”glorios” cum e România Mare), și nici pretenția de inevitabilitate…