Luni, 15 aprilie, președintele Nicolae Timofti a publicat o scrisoare deschisă în adresa publicistului Nicolae Negru în care și-a exprimat regretul pentru cazul disidentului Gheorghe David, pe care Timofti, în calitatea sa de judecător sovietic l-a condamnat la tratament psihic forțat pentru declarații politice.
Prietenul Alexandru Lupușor a făcut, cu această ocazie, o observație excelentă:
O încercare de a răspunde de ce sîntem altfel (în maniera lui Lucian Boia): Dacă polonezii și cehii și-au ales președinți de stat pe foștii disidenți ai regimului comunist (Lech Wałęsa, Václav Havel), atunci la noi, cît de bizar n-ar suna, tocmai cei care i-au reprimat pe disidenți, într-o formă sau alta, ajung președinți de stat (Lucinschi, Voronin, Timofti).
* * * *
Tot luni găseam a 10 000-a inscripție Basarabia e România pe un perete de la Ciocana. Deja sînt iritat să văd pe fiecare perete, gard sau bucată de zid inscripții de genul: Unire, Basarabia e România, , Moldoveni deci români, Moldoveni, deci nu români, Basarabia NU e România și altele din același registru.
Mult aștept să apară altfel de inscripții, ceva de de felul: Vrem drumuri mai bune, Nu distrugeți centrul istoric al orașului, Dorim pensii demne părinților și bunicilor noștri, Condamnăm șoferii agresivi etc.
Îmi mențin părerea că obsesia cu problema identitară e un simptom al unei alienări politice a cetățenilor Republicii Moldova: aceștia se arată gata de a-și da unul altuia cu parul în cap pînă la sînge pentru entități simbolice abstracte – ideea unionismului, apartenența politică sau identitatea religioasă, în timp ce își plătesc regulat și fără crîcnire facturile exagerate la electricitate, achită pînă și pierderile de rețea ale companiilor de distribuție a agentului termic, plătesc pîine scumpită abuziv, circulă pe drumuri găurite pentru reparația cărora plătesc bani grei care-s ulterior furați și cumpără docil carburanții la prețuri mult peste media mondială.
* * * *
Vineri am participat, în calitate de membru al Boardului Fundației Soros Moldova la o conferință despre integrarea prin educație în societățile multiculturale. Evenimentul a adunat pedagogi și activiști din Letonia, Estonia și Moldova care au povestit despre încercările lor de a construi, prin intermediul școlii, coeziune socială. Majoritatea absolută a vorbitorilor au vorbit despre încercarea de a aplana conflictele etnice și de a integra minoritățile (în temei rușii, dar și evreii, romii) în societatea națională.
În intervenția mea mi-am declarat regretul că conferința a fost dedicată exclusiv minorităților etnice și problemelor legate de integrarea lor. Pentru că minoritățile etnice nu reprezintă unicul tip de minorități prezente în spațiul post-sovietic. La fel cum, tensiunile etnice nu sînt unicele linii de dezintegrare a societăților din regiune. Linia religioasă e cel puțin la fel de importantă. Mai sînt și altele.
Am sugerat că ”etnicul” a devenit oarecum the Master Narrative, adică o perspectivă ce le-a subordonat pe celelalte. Un efect pervers al acestui monopol al problemei etnice este faptul că diferența etnică a ajuns să fie percepută drept ”diferența naturală și principială”, iar celelalte diferențe – religioase, de stare socială, de dizabilitate, de acces la resurse – drept diferențe ”artificiale și secundare”.
Realitatea curentă însăși oferă exemple convingătoare că diferența etnică nu e principala linie de diviziune – așa a fost scandalul cu înregistrarea comunității musulmane din Moldova, cînd deopotrivă forțe pro-românești și pro-rușești s-au pronunțat împotrivă, lăsând la o parte certurile lor precedente în legătură cu problema identitară.
Nu aș vrea ca diferența etnică în calitate de diferență oficial recunoscută să fie înlocuită de vreo altă diferență, ci ar trebui să adoptăm abordare complexă care ar ține cont de toate aceste diferențe și de maniera în care acestea se combină pentru a crea excluziune.
Școala moldovenească, la moment, nu abordează în nici un fel problema integrării minorităților de orice gen. Dincolo de statisticile privind numărul de școlari înrolați (și care arată grosso modo că copiii moldoveni au acces la studii indiferent de apartenența lor etnică, religioasă și socială), stă conținutul școlar, care doar divers nu e.
La lecțiile de istorie elevul moldovean nu învață că, de rînd cu moldovenii (indiferent ce înseamnă asta), pe acest teritoriu au trăit de-a lungul istoriei comunități compacte și largi de evrei, armeni, greci, romi, bulgari, găgăuzi, nemți ce au adus contribuții decisive la viața culturală și politică a țării. Că romii trăiesc printre noi încă de pe vremea domniei lui Alexandru cel Bun.
La lecțiile de literatură română elevul moldovean nu ajunge să citească scrieri ale unor poeți, prozatori sau dramaturgi moldoveni-români ce au scris în bulgară, idiș, găgăuză, armeană etc.
În fine, la lecțiile de educație moral-spirituală, elevul află că toate religiile, în afară de cea ortodoxă, sînt fie rătăciri fie lecturi rău-intenționate, deci greșite, ale Scripturii.
Importanța școlii publice și a educației în acest proces de integrare este crucială. Școală reprezintă probabil unicul loc în care copilul poate discuta fără prejudecăți despre diferențele de orice natură. Un lucru imposibil în cadrul familial, etnic sau religios în care prejudecățile sînt monedă curentă. Cum sugera Kant, ar trebui să-l păzim pe copil de pericolul familiei pentru că aceasta tinde să reproducă viziunea parohială, exclusivistă și încărcată de stereotipuri, asupra lumii.
La fel, doar în cadrul școlii, copilul are posibilitatea să vadă partea construcționistă a identităților, mecanismele prin care acestea sînt fabricate/consolidate zi de zi și să accepte, ca un fapt inevitabil, relativitatea și artificialitatea lor. Lucruri ce nu pot fi învățate în cadrul comunității sau familiei, unde primordialitatea și caracterul imuabil al acestor identități țin de domeniul principiilor sacre.