Sper ca sărbătorile religioase ce vin vor crea ceva deschideri pentru sacru. Și mai multă atenție pentru lucrurile ce unesc oamenii, pentru că cele ce ne despart sunt prea la vedere și prea gălăgioase.
Imagine 1. O statuie a lui Buddha de la Wat Benchamabophit Dusitvanaram (Templul de Marmură), Bangkok, Tailanda.
Imagine 2. O icoană a Apostolului Pavel.
Între podurile ce leagă religii, credințe, ideologii religioase și lecturi sacre ale lumii, nimbul (aura) stă la loc de cinste.
Întâi pentru că face parte dintr-o asemănare imediat vizibilă, una care se aruncă direct în ochi atât turistului lipsit de sensibilitate teologică cât și expertului specialist în ale simțirii religioase. E la vedere imediată.
Apoi că trimite la invizibilități subtile – energii, câmpuri, lumini – ce se conțin în unele persoane și care se adună în intuiția corectă că omul bun (Hristos, Buddha, sfinții, inșii de treabă) e mai mult decât carne și oase.
În fine, pentru că propune o aristocrație etică a aurii – spre deosebire de credințele New Age ce dau cu generozitate oricărui om o aură, indiferent de portretul său moral, credințele tradiționale oferă aură doar celor care o merită, celor buni sau indivizilor ce și-au depășit în vreun fel condiția.
Religiile gândesc și simt în termeni asemănători. Patriarhiile, mitropoliile, bisericile, diocezele, moscheile, sinagogile și templele nu-s decât garduri și țarcuri ce închid intuiții universale.
Religia e o pledoarie pentru umanitatea comună a noastră, a tuturor. Biserica e negarea acestei unități și întemnițarea ei în carnete de partid.
Fara religie totul se va duce de rapa!