I-a scăpat lui Orwell un detaliu: regimul supravegherii generale poate deveni o afacere rentabilă. Nu doar că toți am putea să ne supraveghem unul pe altul (asta se știa) ci și faptul că am putea vinde/cumpăra supravegherea…Cu profit (emoțional, financiar) inclus…
Cum ar veni: regimul zilelor noastre nu crește din control sponsorizat de stat ori de instituții (pace, Foucault) , ci din eforturile ”altruiste” ale ”societății” civile…Ultima, cu această ocazie, poate servi drept pușcărie excelentă…
l’enfer c’est les autres?
Eu asi zice altfel – infernul este in mine. Iar cuvintele clasicului releva exact acest lucru – noi proiectam asupra altora propria aiureala stigmatizind cu pacat ceea ce este “in afara” noastra. Eu sunt zeu aici!!!
De ce imi trebuie mie sa-l supraveghez pe altul? Controlul si siguranta – prerecuzitele “puterii” (ghilimele sunt pentru acentuarea relativitatii)- ma fac sa caut aceasta. Mai departe e simplu – cererea determina oferta.
Vitalie, ar fi mai degraba: L’enfer c’est chez nous (parmi nous)…
Iurie, infernul este si in mine…si in tine..dar si in spatiul intersubiectiv dintre noi…o ambiguitate, cum ar veni…si ma gandesc la discursurile “insecurinzate” de genul: vine sfarsitul lumii, e periculos sa te plimbi singur pe strada, moldovenii sunt sangerosi (http://cojocari.ro/2011/04/pastele-insangerat-al-moldovenilor/), care, adunate gramada creeaza cererea (si respectiv oferta) de securitate,de siguranta si certitudine…cred ca-s sceptic fata de interpretarea lui Bug(!) Brother ca o relatie de putere…mai e si o parte a fricii…sa dam fricii ce e a fricii.
Ma gandeam doar ca inainte de Orwell a fost Bentham (“acest Columb al politicii”) cu ideea puscariei Panopticon: minimum de efort din partea gardienilor, maximum de control asupra detinutilor. Economic vorbind, nu e rau deloc… Daca e sa-l credem pe Foucault, acest sistem (de a gandi inchisoarea) a devenit constituant pentru societatea disciplinara.
Da sa ne lamurim, daca infermul este si in mine si in tine si in spatiul “intersubiectiv” (cum zici tu), atunci el este peste tot. Nu am rezolvat nimic, ba mai mult, am plecat si de acolo de unde am fost.
Pina la urma infernul nu este altceva decit antiteza “binelui” si pentru ca noi suntem subordonati antinomiilor acest infern exista atit aprioric (pentru a completa opozitia ontologica) cit si empiric, in masura in care individului reuseste sa concentreze o anumita cunoastere a lumii.
Sa nu cadem in captivitatea metaforelor “deschise”, ele sunt ca niste gauri negre te fura in abisul goanei dupa raspunsul final,raspuns care, insusi, metafora refuza sa-l valideze.
Inca ceva, sa avem in vedere ca dialectica ” slabiciune(frica)-putere” este un tunel in infinitate. Am accentuat acest lucru special, (chiar am si explicat ghilimele) – oricare frica reprezinta si un deficit a puterii.
Think about…
Frica, este, nu in ultimul rind, o pirghie extraordinara pentru manipulare si pentru exersarea “puterii”. Imi scapa acum referinta, dar imi aduc aminte de un film science fiction mai vechi unde extraterestrii invadau terra supunind oamenii prin hipnoza si exploatind sentimentul de frica. pina la urma copiii au reusit sa salveze pamintul fiindca nu aveau frica!