un text ce stătea prin calculator de prin 2007, și abia azi l-am scos dintr-un morman de alte fișiere dintr-un cimitir electronic…Sper că încă mai e bun la ceva.
Epoca Post-Abundenţei
Michael T. Klare | Noiembrie 30, 2006
Editor: John Feffer, IRC
După destrămarea Uniunii Sovietice analiştii de politică externă au încercat să găsească o noţiune rezonabilă pentru a caracteriza epoca în care trăim. Deşi termenul „Epoca Post-Război Rece” (“Post-Cold War Era”) era dominant, astăzi el s-a învechit şi nu reflectă pe deplin caracteristicile epocii actuale. Alţi experţi au început să vorbească despre „Epoca Post 9/11” (“Post-9/11 Era”) ca şi cum atacul terorist asupra Pentagonului şi WTC ar fi fost momente definitorii pentru întreaga lume. Dar această noţiune nu mai e la modă nici chiar în Statele Unite.
Propun, în schimb, un termen care surprinde mai bine trăsăturile mai importante ale perioadei actuale: ERA POST-ABUNDENŢEI.
Dacă există un lucru care unea majoritatea oamenilor ce au trăit în a doua jumătate a secolului XX, acest lucru era iluzia unei abundenţe în toate sferele de activitate: energie, hrană, case, bunuri, modă, cultura de masă şi aşa mai departe desigur, existau şi zone ale sărăciei cumplite, dar majoritatea oamenilor din majoritatea ţărilor de pe glob simţeau o creştere în veniturile lor personale şi în numărul de obiecte în folosinţa lor[…]
La sigur, mulţi oameni vor resimţi o creştere a bunăstării proprii şi în secolul 21, dar sensul abundenţei care a caracterizat secolul 20 va fi pierdut pentru majoritatea din noi. Într-o bună zi, obiceiul vacanţelor peste mări şi ţări va deveni doar un vis, iar necesităţi elementare de genul curentului electric, apei şi hranei vor deveni mai greu de satisfăcut şi mai scumpe. Această austeritate globală va crea mari greutăţi pentru cei săraci şi va forţa multe familii din clasa de mijloc să aleagă între lungi călătorii cu automobilul, prânzurile în restaurant, aerul condiţionat în timpul verii şi încălzirea foarte scumpă a casei pe timp de iarnă.
Mai puţină ofertă, mai multă cerere
Efectul acestei schimbări în viaţa majorităţii este o dereglare a balanţei între oferta şi cererea de resurse. Pentru majoritatea oamenilor din secolul 20 rezervele globale de materie primă vitală de petrol, gaz natural, cărbune şi minereuri creşteau pe măsură ce giganticele corporaţii multinaţionale investeau miliarde de dolari pentru localizarea şi exploatarea depozitelor naturale de resurse extractibile. Aceasta permitea consumatorilor de pe glob să-şi crească consumul şi să fie siguri că majoritatea acestor bunuri vor fi disponibile şi în anul următor, şi în anul care vine după cel următor, şi tot aşa în viitor.
Această condiţie este, însă, tot mai greu de îndeplinit. Multe din cele mai promiţătoare bazine de resurse extractibile au fost deja localizate şi exploatate, iar miliardele de dolari cheltuite de corporaţiile multinaţionale pentru localizarea altor bazine aduc rezultate modeste. După deceniul 1960-70, cea mai fructuoasă decadă în descoperirea noilor zăcăminte de petrol, se înregistrează un declin constant în identificarea unor noi bazine, conform unui raport recent al Corpului de Ingineri al Armatei Americane (U.S. Army Corps of Engineers). Rata descoperirii noilor câmpuri petroliere era ţintuită sub rata consumului global de petrol în anii 80, şi de atunci a căzut cu încă o jumătate. Deci, ne bizuim doar pe zăcămintele petroliere localizate în deceniile precedente pentru a astâmpăra setea noastră nesfârşită de petrol – situaţie care nu va dura probabil prea mult, căci va trebui să cunoaştem atunci experienţa declinului resurselor globale de petrol.
Acest lucru este valabil şi pentru alte resurse vitale cum ar fi gazul natural, uraniul, cuprul şi alte minerale. Ar trebui create rezerve de aceste materiale pentru zile negre, dar corporaţiile multinaţionale încă nu au identificat noi zăcăminte pentru a înlocui consumul. În viitor crizele vor fi inevitabile.
Apa este ceva diferit – noi primim anual o cantitate considerabilă prin evaporarea apei din oceane şi căderea ei pe pământ sub formă de precipitaţii. Dar şi această materie primă atât de necesară va deveni insuficientă în anii următori din cauza creşterii numărului populaţiei globale, urbanizării, globalizării, supraexploatării resurselor freatice şi a încălzirii globale ( prin secetă persistentă şi evaporare accelerată a râurilor şi lacurilor).
Scăderea a resurselor globale de resurse vitale va afecta viaţa noastră în multiple moduri. La nivel personal, vom fi constrânşi să consumăm mai puţin – de exemplu, să procurăm automobile mai mici, cu un consum redus de carburanţi, case mai mici pentru a căror încălzire vor fi cheltuite mai puţine resurse. Şi alte schimbări vor interveni în viaţa noastră: vom face mai puţine călătorii lungi la mare, mai puţine călătorii cu avionul, temperaturi mai scăzute în case în timpul iernii şi aşa mai departe. Aceste schimbări vor fi puţin resimţite de unii, însă pentru alţii – săraci, bătrâni, familii cu venit fix – vor deveni greutăţi de netrecut. În special pentru fermieri şi agricultori vin timpuri grele. Toate resursele necesare agriculturii mecanizate: motorină, pesticide, ierbicide, îngrăşămintele, suplimentele nutritive – vor deveni mult mai scumpe.
Mai puţine resurse, mai multe conflicte
La nivel naţional ne putem aştepta la schimbări semnificative în politica externă a statelor. În condiţiile când rezervele de energie şi alte necesităţi de bază vor deveni mai sărace, oficialii vor simţi o presiune socială enormă pentru a „rezolva” problema cu orice mijloace, inclusiv cu uzul formei militare.
În sectorul energetic, în particular, acest fapt va genera în viitor războaie pentru petrol. Chiar dacă petrolul nu a fost unicul motiv pentru invazia SUA în Irak, americanii vor căuta să asigure o poziţie dominantă în Golful Persic atât de bogat în petrol. Prezenţa militară permanentă în Irak va facilita eforturile americane de a pune mâna pe petrolul din Iran şi din ţările vecine dacă va fi luată o decizie în acest sens. Departamentul de Stat al Apărării va încerca, de asemenea, să „proiecteze” dominaţie militară în zonele petroliere ale Africii şi Bazinului Caspic. Nimeni din oficiali nu va admite că „apărarea şi controlul asupra câmpurilor petroliere” este ultimul scop al planurilor militare ale Pentagonului, dar devine din ce în ce mai evident că strategia militară americană se reconfigurează pentru a îndeplini anume acest scop.
Ar fi greşit să credem că doar Statele Unite gândesc în acest mod. China încearcă şi ea să-şi îmbunătăţească capacitatea de a proiecta dominaţie în câmpurile petroliere străine. Şi Rusia, cu un surplus net de resurse naturale caută să exploateze situaţia sa avantajoasă pentru a obţine concesii de la ţări mai puţin privilegiate.
Criza apei este şi ea probabilă într-un viitor nu chiar îndepărtat. Egiptul, căruia Nilul îi asigură întregul consum de apă, a ameninţat că va ataca Sudanul şi Etiopia dacă aceste ţări vor bara Nilul şi vor utiliza o parte din apa acestuia în schemele irigaţionale interne pentru a hrăni populaţia lor în creştere rapidă. Israelul a ameninţat şi el statele arabe dacă acestea vor merge mai departe cu planurile de baraj ale râului Yarmuk (unul din afluenţii râului Iordan) sau vor pune în pericol resursele acvatice şi aşa limitate ale Israelului. Aceste ameninţări ar putea deveni realitate obişnuită dacă cererea globală de resurse acvatice va creşte, iar rezervele se vor epuiza.
Etica Austerităţii
Sfârşitul abundenţei nu înseamnă neapărat sărăcie completă. Unele materii prime, precum petrolul, vor deveni într-adevăr rare în ultimele decenii ale secolului 21, dar ele nu vor dispărea complet. Bogaţii vor fi încă capabili să procure gaz, carburanţi, aer condiţionat şi alte produse de lux. Dar sfârşitul abundenţei va crea o nouă situaţie la nivel internaţional – o nouă etică, dacă doriţi – în care aşteptările sunt mai reduse, iar lupta pentru ceea ce rămâne va deveni mai crudă şi mai violentă.
Diferenţele ideologice, politice şi etnice îşi vor avea locul lor în această nouă etică, dar vor fi „infectate cu” sau chiar subordonate presiunii cererii de resurse. Tensiunea în creştere în relaţiile dintre China şi SUA, de exemplu, poate fi intepretată şi prin prisma vânătorii globale pentru noi bazine de petrol. În acelaşi fel, răceala în creştere a relaţiilor americano-ruse poate fi atribuită, în parte, lejerităţii cu care Moskova utilizează monopolul său asupra gazelor naturale pentru a condiţiona politica externă a vecinilor săi Ucraina şi Georgia. Acest model este exact acel spre care vor evolua relaţiile internaţionale în Era Post-Abundenţei.
Previziunile sunt întotdeauna riscante şi este foarte posibil ca unele evenimente imprevizibile de genul 9/11 sau Războiul al Doilea Mondial să intervină şi să schimbe radical epoca în care trăim. Dar o asemenea calamitate, însoţită de sfârşitul abundenţei globale şi lupta pentru resurse nu va face decât să accelereze venirea epocii Post-Abundenţei.
Michael T. Klare este profesor de Studii de Securitate Globală şi Pace la Hampshire College, editorialist la Foreign Policy In Focus şi autor al cărţii „Sânge şi petrol: pericole şi consecinţe ale dependenţei în creştere a SUA de petrolul importat” (Metropolitan Books, 2004).