De-i frig, de plouă, de bate vântul, de-i 4 iulie ori Ziua lui Martin Luther King, de-i vorba de Conferința Profesorilor Americani de Istorie, Adunarea Femeilor Chineze pentru Dreptate ori Săptămâna Studenților Internaționali (chiar zilele astea), de-i întâlnire oficială sau party privat, e, în cazurile astea, și-n restul celor care n-au fost menționate, mâncarea servită e pregătită cu grijă de ”echipa” hispanică (în SUA asta înseamnă vorbitorii de spaniolă din America de Sud, Centrală și Mexico), alde Romero, Tomasita și Sanchez…
Ei reprezintă categoria de forță de muncă disponibilă oricând să muncească pentru 10-15 dolari pe oră (dacă dă Domnul măcar atâta), să stea ziulica întreagă în miros de ulei prăjit, să plimbe un teu printre scuipaturi ”internaționale”, să curățe latrina de 10 ori pe zi și alte munculițe prost plătite și intensive.
Ironie că și restul prăvăliilor culinare de pe campus au ca forță de muncă fundamentală tot pe hispanici (majoritatea absolută mexicani)…Așa e la bufetul italian unde o Rosario vinde macaroane cu cașcaval; la vecinii francezi, adică patiseria, un Hugo vinde croissanturi pe care Flora le frământă în chiar spatele lui, așa e la Burger King, McDonalds, Dennys, la restaurantul irlandez din oraș, și chiar la magazinul coreean, unde hispanicii muncesc în calitate de hamali. Doar două buticuri ”etnice” nu angajează hispanici: cel indian și cel chinez. Ăia au muncitorii lor.
…Azi seara mexicanii au gătit o cină ”internațională” – cartofi africani, asparagus pe chinezește, spaghetti italienești, samosa orientale, turte afgane, pilaf indian, vânătă coaptă nu-mai-știu-de-unde-că-vânăta-nu-mi-place, clătite europene și tortă franțuzească…Un Romero umba de colo-colo cu abțibilduri și le lipea pe farfurii, ca să se vadă unde și ce este… Niscaiva afgani făceau capricii – pitele ”afgane” cică n-ar fi fost tocmai ca cele de la ”casa” lor… Romero și-a continuat munca. Avea încă multă altă treabă…
Le-am zis că au dreptate…Eu mănânc deseori la restaurantul afgan din fairfax și pot depune mărturie că pitele de acolo-s mult mai puhave, gustoase și aromate. Doar că, de vreme ce n-au catadicsit să aducă cu ei 1-2 turte ”originale” și au venit să mănânce hojma de 5 dolari (prețul biletului), să mai lase nazurile. De acord, a zis unul.