Am băgat textul direct în nemurire.
Un fost post de blog ce a apărut, puțin modificat și updatat, în paginile celui mai recent număr, 193-194, al revistei Contrafort.
Washington DC, Diaspora moldovenească și gândirile captive
Majoritatea discuțiilor care au loc la întâlnirile diasporei moldovenești în Washington DC se petrec cu „Moldova în minte” și leninistul „Ce-i de făcut?” pe limbă… Convorbirile alunecă, cumva firesc, spre acest bloc psihologico-discursiv, fie că au, ca punct de pornire, Premiul Nobel pentru Pace al lui Obama, Canon vs Nikon, fast-food vs mâncarea de acasă, ori recenta victorie a republicanilor la alegerile intermediare din 3 noiembrie, și sunt relativ independente față de contextul în care se desfășoară: restaurant, apartament, autobuz/metrou sau parc…
Povara asta a grijii pentru țară atârnă plăcut pe umerii firavi, dar ambițioși, ai emigranților moldoveni, bucuroși că „au ce duce”… Multă pasiune, mult elan, dorință sinceră, ochi scânteietori, pumni strânși sub masă sau trântiți cu zgomot peste ea, declarații patetice, interes arzător – toate acestea înecate în rotocoale de țigară/trabuc sau halbe de bere și vin, presărate uneori cu cântece naționale („naționalul” e de obicei foarte generos ca întindere și conținut, pentru că cuprinde atât cântece rusești, cât și românești sau… moldovenești). E un tablou frumos, viu…, dar cumva repetitiv şi replicabil ori de câte ori diaspora își dă întâlnire…
Repetabilitatea gravitează de obicei în jurul a două răspunsuri pentru „Ce-i de făcut?”-ul (Moldova din minte nici nu se pune la îndoială), ambele plămădite din aluatul nostalgiilor dezrădăcinaților, speranțele lor de succes și ceva ambiție personală.
Primul răspuns e cel al salvatorului extern, prezentat în două variante, soft și hard.
Soft e varianta Harvard (poate fi Princeton, Standford, Oxford, Warwick, Duke, Toulouse, Cluj ori Iași, sau orice altă instituție din afară). Salvatorul legitimat în acest caz este cel care posedă knowledge (cunoaștere), acumulată într-o universitate (loc universitar) al cărei prestigiu și calitate nu pot fi puse la îndoială (aceeași – clasică/eternă – suspiciune a moldovenilor, care îi motivează să aducă experți din afară să le investigheze crimele, economiști de aiurea să le spună că sunt săraci, arbitri internaționali ca să le fluiere la meciurile de fotbal). Certificatele de credibilitate dobândite astfel îi conferă posesorului lor o imagine de salvator, atoateștiutor și atotputernic… Salvatorul poate fi individual (un individ pregătit la o universitate de top, gata să revină la Chișinău pentru a „face ordine”) sau colectiv (un desant de guleraşe albe, o eventuală forță de șoc, care ar aduna într-un punct cunoașterea, puterea și perseverența)… În imaginarul colectiv al emigranților moldoveni, aceşti tineri cu studii în Occident pot rezolva orice problemă, „totul e în putinţa lor”, cum se exprima mai neaoş cineva…
Hard e varianta Fondului Monetar Internațional, Banca Mondială, Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii sau alte grupări, instituții și persoane care dispun de Bani. La o adică și masonii, dar să aibă finanțe. Baloturile de bancnote care ar ploua, ca în poveste, peste Moldova apar ca o soluție bună pentru un salt socioeconomic semnificativ al țării… Cine, când, cum și, mai ales, de ce ar fi gata să arunce o mulţime de bani peste Moldova, așa, de amorul dragostei, pentru a ne vedea buni și frumușei – sunt întrebări care nu interesează pe nimeni, în toiul discuției participanții se prind că numără banii și-i repartizează de parcă i-ar avea aievea… Trebuie că există cineva pe lumea asta căruia i s-ar face jele de noi și ne-ar scoate din glod…
Al doilea răspuns, inspirat dintr-o mai veche retorică Rousseau-istă, ce separă conceptual omul de societate, individul de civilizație, procedează într-un mod similar în cazul politicii și separă oamenii – e uşor de dedus – în politicieni și cetățeni. Această soluţie, mai bine zis ornamentul retoricii ei, blamează politicienii pentru starea proastă a lucrurilor, oferind o perpetuă prezumție de nevinovăție pentru oameni, țărani și muncitori. Adică, omul simplu. Locul bunului sălbatic, oprimat de civilizație, e luat de săteanul înșelat de politicieni fără scrupule… „Iubesc Patria, dar urăsc statul!”, „Oamenii sunt buni, dar conducerea e proastă!” – sunt avatarurile cele mai răspândite ale acestui fel de a privi Moldova din afară. Apostolii acestui tip de soluție sunt, de obicei, purtătorii unor portrete lirice, pe alocuri idilice chiar, ale societății moldovenești, mai ales în varianta ei rurală, satul fiind privit fie prin lentilele mioritismului (acolo sunt tradițiile, acolo sunt oamenii neprihăniți), fie prin cele ale pop-ecologismului (acolo aerul e curat și hrana ecologică, e liniște și tihnă), fie prin cele ale naționalismului de consum (vin, plăcinte, mămăligă, jumări, ospitalitate și… restul). Emigranții moldoveni, dublu dezmoșteniți (o dată ca țărani rupți din comunitatea patriarhală și aduși la oraș – majoritatea suntem fie de la țară, fie descendenți de primă generație ai unor țărani; încă o dată, dezmoșteniți prin faptul că, din varii motive, diferite, dar cumva asemănătoare – numitorul comun fiind FUGA – au fost nevoiți să abandoneze țara) practică un soi de privire selectivă.
Că, de fapt, satele moldovenești se cam luptă cu foamea, că oamenii „originari” apar din când în când la știri, la rubrica crime (a ucis cu toporul, a vândut copilul cu 30 de lei, a traficat nevasta și fiica…), că, de fapt, comunitatea rurală moldovenească e un cimitir viu, în care locuitorii își așteaptă moartea cumva resemnați și îmbătrâniți prematur – sunt lucruri care nu se văd de lângă Memorialul FDR sau Clădirea Congresului, nici prin geamurile întunecate ale reprezentanțelor Fundațiilor și organizațiilor mondiale la Chișinău, pe unde majoritatea celor veniţi la Washington, în treacăt sau pe o perioadă mai lungă, activează…
Ambele răspunsuri la „Ce-i de făcut?” păcătuiesc printr-un soi de miopie inconștientă: oare nu se înghesuie prin eșaloanele politicii și societății moldovenești suficienți oameni cu studii în Occident (așa-zisa generație Pro: unul dintre ei e primar de Chișinău, altul vrea să fie președinte, prim-ministrul e și el școlit peste graniță) și de fiecare dată ne trezim că oaia e, de fapt, un lup cu mască? Oare nu au tot venit bani pe durata acestor 20 de ani de independență și au dispărut de parcă i-ar fi înghițit pământul?
Apoi, e suspect voluntarismul aproape autoritar al ambelor soluții, care ignoră complet procesele sociale și vitezele lor, chiar societatea moldovenească reală, cu frustrările și neîmplinirile ei – un fel de comsomolism postmodern plin de emoție și entuziasm pentru schimbare, gata să răstoarne lumea în trei zile, și s-o repună la loc în alte trei, ca și cum, peste noapte, moldovenii ar putea fi renăscuți și reprogramați după un soft performant. Că mentalitățile au nevoie de un timp anume pentru a se modifica, că majoritatea problemelor stau de fapt în țesuturile sociale amorfe și pasive, în masa inertă de indivizi care preferă să se descurce decât să respecte legea sunt lucruri neștiute…
În fapt, un vechi viciu al naturii umane: cel de a percepe transformarea lumii ca fiind un proces ce poate fi dirijat din fotoliu…, iar problemele sociale nu sunt altceva decât nişte… linii pe hârtie.
Cineva însă (de regulă un Altcineva, nu eu, subsemnatul) va trebui să frământe glod în țara Moldovei.
…Altfel, diaspora moldovenească din Washington e prinsă între un „Vreau!” patetic și un „Nu pot!” trivial, pentru că e:
– mult prea fluidă; emigranții vin și pleacă, unii cu burse, alții cu stagieri, unii în vizită, apoi se mută dintr-un oraș în altul, astfel că nucleul dur al celor care rămân pe loc constant este cumva subțire…
– eterogenă și divizată, în clase sociale și de statut, între care comunicarea e sporadică sau absentă – traiectoriile de socializare, comunicare și entertainment ale lucrătorilor cu guleraşe albe de la Fondul Monetar International, Banca Mondială, diversele think-tank-uri și fundații sau ale fericiţilor posesori de burse de studii/stagii (cu durata diferită) nu se intersectează aproape nicăieri cu cele ale proletarilor care stau ilegal prin suburbiile capitalei americane, veniţi (și rămași) cu Work and Travel sau în turism forţat… În fapt, există diaspore, nu diasporă. Cea la care mă refer eu e varianta Lights, crema, elita.
– tânără… Sunt foarte puțini tineri născuți în SUA (de fapt nu cunosc nici unul) din părinți moldoveni, care ar fi atins vârsta majoratului și ar fi crescut într-o cultură complet americanizată. În cea mai mare parte, emigranții sunt educați și socializați parțial în sistemul moldovenesc, iar lipsa unor tradiții e un dezavantaj pentru stabilirea unor coerențe de atitudini și valori…
– omogenă după venituri și statut. Printre oamenii care vin în SUA majoritatea vin fără bani de acasă, de fapt ei ajung în SUA să-i câștige, asta se referă atât la funcționarii diverselor organizații internaționale sau ai reprezentanțelor Moldovei în SUA, cât și la studenții care au obţinut burse… Lipsește un upper-class moldovenesc în America, cu bani, resurse și acces, care ar coagula emigranții moldoveni risipiți pe aiurea într-un pol concret și le-ar imprima un vector de acțiune…
pare putin ne finisat textul si cred ca deja lucrezi la o continuare.