blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Month: November 2010 Page 3 of 4

plecari si reintoarceri

Plecări și reîntoarceri

De când cu emergența tehnologiilor informaționale (calculator personal, laptop, pager, telefonie mobilă și iPhone), precum și a sistemelor de programe aferente (skype, messenger, talk, icq şi voice chat, forum), emigrația a ajuns să fie o trăire colectivă.
Colectivă pentru că, așa cum spune consensul oficial al epocii, niciodată un număr atât de mare de oameni n-au fost atât de liberi să călătorească după bunul plac în orice colț al lumii. Propoziția rămâne la fel de adevărată, ideologic, și dacă evidențiem reversul medaliei: ni­ciodată un număr atât de mare de oameni n-au fost mai neliberi să călătorească, baricadați fiind în sărăcie, războaie, regimuri dictatoriale și vize de intrare.
Colectivă totodată și din motivul că actul subiectiv al emigrării se transformă, prin intermediul fibrelor optice și al undelor radio, într-o emoție simțită simultan de către grupuri mari de oameni apropiați – prieteni, cunoscuți, rude, foști și actuali colegi, consăteni, organizați în cadrul unor comunități virtuale. Avantajul cel mai grozav al unor asemenea tipuri de ordonare constă în caracterul lor flotant: ele plutesc în spațiile invizibile dintre persoane și nu depind de coordonatele fizice ale persoanelor. Comunitatea funcționează și când oamenii ce o compun muncesc la Moscova, și când aceștia petrec la cârciuma din sat sau se află cu treabă în Capitală, și când prietenii stau grămadă ori când s-au risipit în patru vânturi. Iar cel mai important: comunitatea furnizează diferite beneficii – sprijin moral, suport informațional, abilități culturale…
Mai zilele trecute o prietenă care a „fugit” cu o bursă în Peninsula Iberică se plângea pe net că-i este greu, că nu se adaptează, că-i lipsește comunicarea cu cei apropiați. Imediat au sărit cu gura câțiva zeci de prieteni „virtuali”: unii o încurajau, alții îi spuneau că au fost în aceeași situație, că nu-i groaznic deloc – doar o etapă trecătoare, și mai alții o somau să vină acasă ori îi sugerau remedii contra „dorului de casă”. Un cunoscut ceva mai îndepărtat chiar s-a apucat s-o instruiască „științific” și să-i țină, preț de 200 de cuvinte, o întreagă conferință despre șocul cultural și efectele lui…
E remarcabil faptul că problema unei persoane devenise, doar printr-un miraculos click, o chestiune publică pe care întreaga comunitate s-a apucat să o rezolve. Tot un click desparte nostalgia intimă de frisonul sentimentului colectiv: melodia fredonată odinioară în baie trece acum obligatoriu prin motoarele de căutare y­outube și e atașată de identitatea virtuală, iar asta creează în lanț reacții colective (comentarii, însemnări).
Emigranții râd în public, plâng în public, înjură în public, beau în public (să vezi, îmi zicea un alt cunoscut, ce băută am organizat cu nănașu pe skype săptămâna trecută, el în Italia, eu în Moscova, el cu votcă, eu cu votcă; și-i minunat că petreci acasă, la cald, nu trebuie să stai pe capul cuiva, patul e alături, în caz că ai băut prea mult nu faci decât să te rostogolești peste scaun, bei din băutura ta, adică din ceea ce ai, nu-i neapărat să roșești că n-ai ce pune pe masă)…
Sate întregi au trecut pe odnoklassniki – consătenii cu rudele lor plecate aiurea organizează nașteri, botezuri, cumetrii și nunți virtuale, toate coparticipative, căci pozele și comentariile încheagă mahalale și reunesc prieteni din copilărie, îi asamblează în rețele de neamuri, cunoscuți comuni și cunoscuți ai cunoscuților.
Pe web aceste comunități par mult mai reale și mai vii decât stafiile geografice rurale ce le servesc drept origine.

* * *
„Mi-e dor de casă”, îmi zice P., un om cu care m-am împrietenit pe sol american. „Vreau la țară, la bunici. Îmi place Moldova, oamenii de acolo, care mă înțeleg și pe care-i înțeleg. Mă gândesc să mă apuc să fac bine țării – cred în ea și în potențialul ei. Avem vii, livezi, aer curat, sate mari, bătrâni înțelepți, gospodari harnici. Iar vinul, vinul nostru cel de toate zilele, e atât de bun, mai ales cu mămăligă și jumări. Măcar pentru asta merită să te întorci acasă…”
P. continuă și despre fete – cât de frumoase-s ele prin părțile noastre, după care trece în revistă dealurile, beciurile de la Cricova și 4-5 agricultori-model spre care l-au purtat pașii în calitate de traducător pentru grupuri de consultanți străini. Un optimism fără margini, nebunatic chiar, îl servește ca argument suprem atunci când cauza „revenirii” pare bătută-măr de către sceptici (mult mai numeroși).
În varii proporții, modelul de țară al lui P. rămâne neschimbat și găzduieşte generos discuțiile ori de câte ori ajungem să abordăm Tema patriei.
Aceste descrieri ale Moldovei făcute de P. rareori depășesc cadrul folcloristic al pitorescului sau imaginile de catalog turistic: fete încălțate în opinci, ce-și poartă pașii ușori și trupurile îmbrăcate în ii înflorate pe pajiști de un verde inexistent, uneori însoțite de flăcăi ce trăiesc o tinerețe eternă, în ițari și cu căciuli mițoase de cârlan. Ultimii, în unele cazuri, dansează, alteori cântă din bucium. Dacă și intervine uneori bătrânețea în cadrul paradisiac, atunci aceasta se înfăţişează sub chipul unei femei în vârstă ce rotește la cuptorașe tradiționale ceaune de mămăligă și fripturi de porc. Femeia are alături un partener – un bărbat a cărui unică misiune în tablou e să mute dintr-un colț al desenului în altul un burlui din care curge neîncetat vin roșu de Primaie (Pavel Stratan).
P. nu-i unicul purtător al acestei viziuni, ca el sunt mulți, în străinătate dar și acasă: legiuni întregi de inși care au mers în sate rareori și doar în cadrul unor delegații, la deschideri oficiale ale unor proiecte de succes ori, în cazuri extreme, la o sindrofie colectivă organizată sub pretextul pescuitului. Ochii obișnuiți să privească partea rurală a existenței exclusiv prin prisma unei Sfinte Treimi tradiționale: aer curat-liniște-produse ecologice, fac o confuzie între masa de sărbătoare pe care sătenii le-o pregătesc oaspeţilor şi… masa țărănească de toate zilele, care-i mult mai săracă.
Așa încât, viziunea cea mai răspândită a satului printre patrioții nostalgici se referă la acesta ca la o veșnică sărbătoare. Se găsește aici ceva din ecologismul militant al sfârșitului de mileniu și din nostalgia comunității locale, profesată mai ales de unii orășeni.
Comercial, folclorismul e fără cusur: consumatorii de ii naționale+friptură+ vin tradițional din ulcior de lut varsă bani importanți în bugetele locale ale așezărilor zise turistice. Iar banii aceștia creează locuri de muncă și oameni cu viitor.
Existențial, folclorismul nu se interesează de satul real, ci de imaginile și discursurile pitorești, de țăranii folclorici în detrimentul celor reali, de aerul curat în detrimentul problemelor esențiale – sărăcie, alcoolism, șomaj, golirea demografică a satelor și anomie.
Partea proastă e că satul real își pierde cumva dreptul la existență, iar practicile și problemele lui cotidiene trec în registrul lucrurilor invizibile – țăranii trebuie să încapă în stereotipurile folclorice ale turiștilor nostalgici.

* * *
Pe P. îl respect și dintr-un alt motiv năstrușnic – e printre puținii ce au decis să revină acasă. Pentru totdeauna, zice el și bate hotărât cu pumnul în masă.
După un liceu făcut în America, P. a urmat și o facultate la o universitate cu nume sonor. Meseria învățată la universitate i-ar fi așternut în mod ideal un drum comod în viață, marcat de deplasări în țări exotice din Africa și Asia în calitate de consultant, eventual un fel de carieră birocratică sau, spre finalul vieții, un post de diplomat într-un stat cu un nume greu de pronunțat și greu de găsit pe harta lumii.
Dar omul a decis că nu-l seduce cariera de funcționar la Washington (spre marea deziluzie a părinților și a prietenilor, ce-l asaltează cu argumente „realiste” – acolo‑i sărăcie, toată lumea fuge, n-o să reziști, trezește-te).
P. vrea să revină acasă. Cu un proiect: să transforme țara. Și-i atâta dorință în ochii lui.
„Merg să-mi trăiesc visul”, spune, și în acel moment vorbește, cred, americanul din el, gata să jertfească o lume întreagă pentru o senzație. Mă prind cu gândul că visul moldovenesc al lui P. n-ar fi decât visul american pliat pe o țară săracă, situată undeva în Europa de Est, iar P. însuși – un american, în pofida moldovenismului său declarat.

articol apărut în al revistei Contrafort. Poate fi comentat acolo (pe site-ul revistei adică) și aici. La fel și cu cititul. Sper că asta-l aduce mai aproape de cititori…

Îl aștept și pe P. care, după ce a văzut ciorna articolului a promis că intervine pe blog/revistă. Ca să-i dau dreptul de a povesti o versiune proprie a Sinelui său. Una diferită de cea pe care am povestit-o eu.

site-uri noi la oameni vechi: revista Contrafort

Revista Contrafort are pagina electronică nouă. Pe aceeași adresă: http://www.contrafort.md/

M-am bucurat că numărul curent stă chiar pe site și poate fi citit/downloadat în format .pdf, așa încât pot distribui link-ul direct și să-mi economisesc niște mustrări de conștiință că trimiteam .pdf-ul ”de autor” prietenilor și fanilor…

Altfel, categoria Autori (stânga jos)  ar trebui să înșire o listă a contributorilor, și chiar se cheamă că o face, dar algoritmul facerii e cam neînțeles. Fiecarea refresh al paginii scoate o listă diferită de autori, numele cărora sunt aranjate haotic. Poate că o pagină aparte, Autori, cu numele așezate pe poziții alfabetice ar soluționa problema. Poate că ar fi mai bine ca această secțiune să conțină doar autorii publicați în ultimul număr.

Apoi, posibilitatea de a comenta articolele autorilor încă lipsește (precum absentează și pe site-ul revistei Sud Est, și pe cel al revistei Semn, dar și la case mai mari precum România Literară ori Convorbirile Literare sau Conteporanul), dar ceva mă impune să cred că-i în drum. Adică pe venite.  Eu sper în forța dialogului.

Mai e:

– o secțiune cu actualitate literară

– niscaiva topuri cu filme și cărți (lipsește, evident, opțiunea: adaugă un film/carte proprie)

– galerie foto

– butoanele de urmărire…pe facebook și twitter. Asta-i chiar frumos.

Urez Contrafortului să aibă cât mai mulți oaspeți ce vor sta cât mai mult timp pe noul site…

update 1. Uitasem: tare-ar sta bine, undeva într-un colț, un motor de căutare.

update 2 de duminică. A apărut și posibilitatea adăugării comentariilor…Discuțiile cu scriitorii pot începe chiar azi…

trenduri cu vodca

Trend nou. Eco-eco. Sănătos. Probabil și cu vitamine – E, D, B vreo multe. Poate și dietetică. Astea-s însă calități bănuite. Cu alea certe e mai clar – vodcă organică. Făcută din grâne peste care n-au trecut decât picioare de femei virgine, strânse pe lună plină cu muzică  solemnă de Bach și fermentate cu lemn adus din Alaska… Adepți ai modului sănătos de viață  din toată lumea, asta-i pentru voi!

unii se pregatesc pentru iubire

Lăsați copiii să vina la mine. Am automat Kalashinkov, mai fac și tabără de antrenament. Toate cu voia și în numele Domnului. Sfințit. Aghezmuit.  Ca la carte…Învățăm iubirea față de aproape, fundamentele ortodoxiei, istoria Patriei, regulamentul militar, inginerie, pregătire topografică, mărșăluirea, utilizarea armei de foc și încă alte câteva (multe) obiecte și abilități utile creștinului în viață….

Cu asta se ocupă Centrul de Educație a Copiilor de pe lângă Mănăstirea Serghieva Lavra.

Un detaliat reportaj foto poate fi găsit aici (e și sursa imaginilor din post).

…Dumnezeu cică era iubire…

viata satului (prin glod spre stele)

Satul meu natal a devenit în toamna asta un soi de centru cultural naţional: pe 8 noiembrie, de ziua sfântului protector al bisericii locale, consătenii au sărbătorit hramul…adică sărbătoarea satului…

În prima zi de hram Anișoara Puică a cântat într-o remorcă acoperită cu prelată la moş Leova în spatele saraiului. A doua zi, pe 9, satul i-a găzduit pe  Adrian Ursu, Mihai Ciobanu și Gheorghe Țopa (ăștia au venit cu scenă proprie, dar au montat-o tot la moş Leova, și tot în spatele saraiului)…

Abia azi, a treia zi, i-a ajuns rândul pe badea Ghiță și alţi doi muzicanţi-amatori din sat, care aşteptară, sărmanii un an întreg sărbătoarea asta ca să adune o rublă și, pentru o seară, să fie cei mai vajnici oameni din sat… Aproape că-i jelesc…

Mă rog, concurență…din motive “electorale”. Pe când Bolșoi Teatr?…

Pentru ca am  pălăvrăgit o întreagă bucată de zi cu ai mei pe skype, ei mi-au mai transmis și alte noutăţi locale, mai ales din zona culturii (că blogul meu aborda cică cultură):

– despre o tanti ce a avut drept misiune să hrănească în ambele zile vedetele de la oraș și care, cu astă ocazie, și-a trăsnit sieși, copiilor proprii dar și unor baistruci din mahala poze din seria “alături de Mihai Ciobanu, Țopa, Puică și Ursu), imagini care, ulterior, au inundat paginile personale din rețelele de socializare (odnoklasniki.ru mai ales)…Cine are poze cu tuspatru e un fel de star local…

– despre turismul cultural la Telenești, centrul raional. Că se zvoni în târg că vine la casa de cultură a orașului nimeni altul decât Fuego, copilul de suflet al lui Grigore Vieru și Adrian Păunescu, un fel de star underground al posturilor de radio ”populare” Sănătatea și Noroc. Tocmai vreo 3 automobile cu săteni dintre cei mai de vază au mers să-l vadă. Zicea unul din ei: în vremuri normale ar fi trebuit să mă duc la Palatul Naţional și să dau un sac de bani pentru a vedea un concert al lui Fuego. Da iaca, cu alegerile astea, el vine chiar la Telenesti și cântă pe degeaba, ba încă mai umblă activiştii unui partid ce l-a adus pe Fuego să mă roage să merg cu tot dinadinsul la concert.

goncourt si cifre

Michel Houellebecq a luat totuși Goncourt-ul ce i se cam cuvenea, ca una din cele mai citite voci ale prozei franceze contemporane. Oricum îl lua, dacă nu acum, atunci mai târziu. Că-i prea mare pentru a fi ignorat, și scrie prea bine pentru a fi trecut sub tăcere. Sper că ultima-i carte va fi meritat cu prisosință premiul…

În ajunul ”marii zile”, Le Monde des Livres a publicat un dosar-histogramă a influenței premiului asupra vânzărilor cărților laureate din 2004 încoace.

Pentru cine nu știa, Goncourt-ul chiar face diferență la librării – cu excepția lui Jonathan Littel, a cărui cifră de vânzări a crescut ”doar” de 3 ori (grație probabil subiectului scandalos), restul scriitorilor afișează creșteri de 9 ori, 15 ori și chiar 33 ori, cum a fost cazul lui Atiq Rahimi în 2008.

Valera Pasat, Iura Ciocan – doi idioti (conform DEX)

Valera Pasat, fost securist, apoi ”deținut politic” și mai noi, creștin evlavios, și-a cumpărat un partid pe care vrea să-l bage în Parlament. Și nu oricum, dar călare pe o lumânare, sau măcar o cristelniță ceva… N-aș fi contra frisoanelor creștino-mistice ale ex-securistului, dacă acestea ar fi trăite în privat, în semi-întunericul colțului cu icoane sau în biserică, acolo unde le-ar fi locul unor astfel de ritualuri.

Nu, că nenea Pasat vrea neapărat să fie tele-creștin sau politico-creștin și să-și facă semnul crucii la tv în direct sau pe stadionul republican cu 50 mii spectatori măcar…

În fine, să zicem că acceptăm dorința omului de a-și exprima credința în public, ca act de protest (deși nu prea înțeleg cine-l persecută ca creștin ortodox, că la noi majoritatea politicienilor pupă icoanele de parcă-i concurs) sau de apartenență la un anume grup (și ar fi o chestie interesantă se vedem de ce doar anumite grupuri au dreptul de a-și declara liber apartenența). Dar în acest caz ar trebui s-o facă ”public”, adică cu respectarea tuturor normelor ce fac ca un spațiu să fie public: respect pentru opinia celorlalți, argumentare rezonabilă, egalitate în fața argumentelor etc.

Aș! De unde?

Valera iese la rampă și înjură, taie dreptul de a se exprima și de a participa la viața publică a celor care nu-s deacord cu el…

E vorba de un spot electoral. Care se găsește aici. În care Valera strigă ”Nu sectanților în școli!” ca și cum școala i-ar fi dat-o măsa ori SIS-ul ca moștenire. Ca și cum școala n-ar fi spațiul public și laic, dar anexă a sediului ultra-luxos al Mitropoliei Moldovei (cu sediul în Rusia, cum îi place lui să zică)…

Alt menestrel politic, la fel de idiot, ce răspunde (dacă e strigat) la numele Iurie Ciocan și care-i mare secretar (general) la Comisia Electorală Centrală, aruncă o privire rapidă prin DEX (care-i pentru el un fel de legislator suprem) și zice că ”sectant”, folosit de un habotnic ortodox ”nu-i un termen peiorativ”, ci un termen normal…la fel cum, probabil  în nemintea lui Ciocan ar fi ”juden” folosit de germani pentru a-i desemna pe evreii ce urmau să plece pe câmpurile înverzite ale Auschwitz-ului să culeagă flori de păpădie, la fel cum ”țigan” în limbajul rromofobilor din toată lumea, la fel cum ”chiabur” în limbajul NKVD-iștilor…Pentru că așa zice DEX-ul…

Păi, stai, veți spune, avem niscaiva legi în țara aia: o Constituție ce separă Biserica de Stat și asigură libertatea și egalitatea religioasă, mai e și o Lege cu privire la cultele religioase și părțile lor componente în care stau stipulate aceleași principii ale egalității cultelor…E drept, avem, dar ele nu-s trecute în DEX…

Page 3 of 4

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén