…Pe durata ultimelor 4-5 veacuri războaiele intra-europene s-au developat grosso modo, în limitele regimului distincției drept public–drept privat, venită din jurisprundența romană: luptele erau percepute și construite ca chestiuni publice, de stat. Regimul de proprietate privată a stat neatins și intact în pofida oceanelor de sânge scurse pe câmpul de luptă…
Terenul de luptă – câmp, pădure sau castel/cetate (mai târziu și oceane sau mări) – ar fi spațiul public neutru par excellence, sustras și delimitat de domeniul privat, ca un loc cu destinație specială – aceea de a găzdui lupta dintre dușmani…
Războiul e o chestiune între state, și, mai încoace, între instituții pur statale – armate regulate iar asta înseamnă că zonele non-statale: comerțul, economia, sfera societății civile rămân neatinse.
Sistemul juridic conținea și alte diguri prin care apăra zona privată: delimitarea populației civile de armata regulată, adică impunerea unui regim special al dușmanului doar asupra unor anumite instituții sociale, recunoașterea autonomiei sferei economice și civile etc.
Războiul avea ca efect, pentru persoana privată, cel mult sporirea birurilor și taxelor, eventual înrolarea în armata regală, în nici un caz punerea în pericol a proprietății sale personale (vite, case, sol). Schimbarea regimului însemna, în majoritatea cazurilor, doar modificări în spațiul public (înlocuirea regelui, biruri ori taxe, uneori alterarea credintelor religioase), inviolabilitatea zonei private fiind fixată ca principiu fundamental…
Notă: efectul juridic al distincției a fost nul și inexistent în spațiile ne-cucerite încă de europeni (Americile, Africa, Asia). Acolo europenii ”și-au dezlegat” mâinile și au nimicit în totalitate regimul de proprietate indigen apropriind după gust și chef bunurile localilor.
Cum creștinismul a încorporat dreptul roman aproximativ fără probleme și cam în totalitate, dogma ”inviolabilității proprietății private” pare de neclintit fiind unul dintre pilonii legali, religioși, politici și sociali pe care stă nici mai mult nici mai puțin decât libertatea persoanei în modernitate, post-modernitate și, cel mai probabil, în post-post-post-modernitate.
Din acest motiv, încercările de a înlocui regimul proprietății private cu alte forme de proprietate (colectivă, cum vrea comunismul) par sortite eșecului. Vezi atacul generalizat al liberalizării economice asupra serviciilor publice și presiunile enorme pentru privatizarea lor în numele eficienței ori prăbușirea, sub greutatea randamentului scăzut, a economiilor de tip sovietic socialist. Sfințenia proprietății private e probabil unicul Dumnezeu ce a rezistat cu succes ”dezvrăjirii lumii” (M. Weber), atacurilor ateiste și revoluției tehnico-științifice.
Așa încât comunismul, ca sistem politic, n-are nici o șansă de a se impune prin plebiscit popular sau majoritate democratică. Cu asta, obsesiile comunismului și eventualitatea instaurării lui ar trebui alungate din spațiul public – nu există, în actualul regim legal (alta-i problema dacă acest regim e just ori ba), nișe prin care un sistem comunist ar putea câștiga în mod pașnic puterea de stat. Cea mai sigură protecție împotriva unei asemenea eventualități este…respectarea regimului legal.
Fascismul/fascismele e altă poveste. Mai tristă. De fapt, mult mai tristă. Fascismul e comod: rasismul deghizat poate fi rapid trecut în slujba interesului economic (sociodiceea, zice Bourdieu, ia forma unui rasism al inteligenței – săracii nu mai sunt săraci, ca în secolul XIX, pentru că așa i-ar fi pedepsit Dumnezeu, ci pentru că-s idioți, ignoranți și limitați. Exploatarea lor e deci și legitimă). Fascismul e cuminte: sistemul de proprietate (cu excepția celor desemnați ca dușmani – evreii, bunăoară) rămâne intact. Eventual crește, mai ales din contul celor dezmoșteniți. Adică fascismul, în anumite condiții, poate deveni profitabil. Astfel polonezii eliberați de teroarea nazistă aranjează, la Kielce, în 1946 un mini-Auschwitz în condiții de casă, parțial și din motivul că întoarcerea supraviețuitorilor evrei din lagărele de concentrare îi obliga să le restituie bunurile și proprietățile. Fascismul poate mima jocul democratic așa încât să rămână în câmpul legal (legionarii moldoveni, bunăoară, anti-semiții de toate culorile și orientările religioase – hello, tov. Cibric).
Și nu prea avem multe diguri de protecție.