despre automobile si drumuri…cu evlavie

..Trebuie că autostrăzile de pe coasta estică a SUA (mai ales bucata de țărm dintre Boston și Richmond/Virginia Beac­h, zisă Boswash sau megalopolis) arată frumos din cosmos, făcând concurență imagistică neloială Marelui Zid Chinezesc: spațiile asfaltate, largi șerpuiesc peste păduri, râuri, poduri, orașe, tuneluri, împletite pe alocuri în bucle impresionante, alteori bălăcite între șiruri de dealuri, deasupra cărora plutesc maiestuos, în căutarea prăzii, vulturi. Serile, acest gigantic râu prinde lumină și se pune în mișcare în ambele direcții, atât sud-nord, cât și nord-sud.

Când e viu, șirul scânteietor amintește de lava unui vulcan, revărsată neregulat peste pajiști. Când e mort – în stare clinică de ambuteiaj, adică în primele ore ale dimineții, sau imediat după 17, drumul pare mai degrabă o linie de asamblare a unei uzine de mașini în aer liber, care transportă într-un ritm extraordinar de calculat unități de transport standard – motociclete, automobile de toate soiurile, autobuze, microbuze, truckuri…

Ambuteiajul american e o specie aparte de blocaj, diferită de aglomerațiile obișnuite. Întâi, el se poate întâmpla oriunde – o autostradă mai largă sau lipsa așezărilor umane (fie ele orașe, fie setul tipic de popas motel+ceva bodegi pentru hrană, de obicei, Subway+BurgerKing+McDonalds) nu garantează în nici un caz absența îngrămădirilor de automobile. Din contra. Apoi, ambuteiajele americane sunt… mari. Cuvântul „mare” nu pare nicăieri mai acasă decât în descrierile blocajelor automobilistice americane – automobile enorme așezate în șiruri lungi-prelungi, încât ajung să se piardă dincolo de linia orizontului, oferind imaginea unei scări care urcă la cer sau a unui Belerofont modern ce ar fi schimbat calul înaripat, Pegas, pe un Jeep Cherokee… Așteptările pot dura mult timp, iar deplasările, în asemenea momente, par adevărate lupte de front: ore întregi automobilele câştigă chinuitor câte 2-3 kilometri de spațiu de la un inamic atotputernic, dar invizibil…

S-ar părea că ambuteiajele enorme ar trebui să provoace abandonarea automobilului de către americani în favoarea altor tipuri de transport – mersul pe jos, bicicleta, rețelele publice, măcar acolo unde există, dar cel care se va grăbi să facă această generalizare, va greși amarnic: pragmatismul proverbial al americanilor, aplicabil deopotrivă vieții de zi cu zi, cât și gândirii științifice, se oprește/se blochează  în fața garajului, sau, dacă nu-l are, în fața maidanului unde-și parchează zi de zi mașina. La fel de superficiale apar și explicațiile naturalist-materialiste, care leagă simpatia americanilor pentru automobile de combustibilul ieftin și de existenţa drumurilor bune… Nu ajung litere, și cuvintele-s prea puține pentru a descrie atitudinea (forma moale pentru cult) față de automobil în SUA: el fiind deopotrivă zonă autonomă temporară – spațiu de refugiu, în care legile statului, cu mici excepții, sunt anulate; biserică ambulantă pe roți, fabrică ideologică non-stop care produce, în cantități industriale, credincioși fideli ai religiei American Dream; monument de arhitectură – catedrală gotică mobilă; loc turistic, în care turistul posedă obiectul admirației; societate civilă, garanție a libertății spiritului; icoană de metal, sticlă și cauciuc – întruchipare a Sfântului Duh al modului de viață american; vacă ce „paște” în bătătură, semn că omul e Gospodar; femeie, casă, stil de viață, scenă pe care se joacă momentele mari și mici ale vieții, teatru. Nu e adevărat că viața cetățeanului american este împărțită între serviciu și casă: mai degrabă, automobilul are partea leului în această diviziune – el monopolizează viața activă a americanilor, serviciul fiind locul obligației sociale (muncii), casa – locul obligației naturale și biologice (somnul, odihna).

Spațiul social însuși pare creat de un Dumnezeu cu carnet de șofer, sau cel puțin cu simpatii automobilistice: magazinele sunt înghesuite, de obicei, la marginea orașelor, departe de liniștea caselor cu un singur etaj, dar și de „pasul” sau „bicicletele” necredincioșilor… Cealaltă alternativă – bătălia automobil-motocicletă, atât de populară în anii nebuni ʼ60-ʼ70 ai veacului trecut, s-a încheiat cu o victorie mai mult decât categorică a primului, motocicletele fiind coborâte în rang la statutul de obiect de lux, trufanda sau capriciu al unor grupuri marginale (rockeri și bikeri)… Tertipul cel mai perfid pe care l-a folosit automobilul a fost să câștige, de partea sa, adolescenții: puţini tineri se încumetă să viseze un Harley Davidson, tot mai mulţi visează un SUV Chevrolet…

Rareori am văzut peisaje naturale mai vii și mai sălbatice decât în America, și totuși, chiar atestând această privelişte fascinantă, drumul american pare un spațiu închis. O primă cupolă care închide peisajul natural american e chiar parbrizul automobilului (peste 90 la sută din traficul rutier e ocupat de automobile). Geamul nu doar că limitează contactul cu aerul, ploaia, cerul sau stelele, adică cu mediul, ci operează o tăietură brutală a acestuia. Pe de o parte, bucata interioară, percepută ca fiind cea reală, adunată în temei în jurul volanului – panourile electronice, indicatoarele, cablurile multicolore, beculeţele luminiscente din jurul butoanelor, icoana de plastic, substituent postmodern al comunicării cu Divinitatea, sticla de apă minerală, cu cerbi, veverițe și munţi stâncoși desenate pe ambalaj, ce promite întreaga natură într-un vas de 2 litri, casetofonul digital ce conţine muzica lumii într-un CD lucios. De cealaltă parte, bucata de spațiu exterior: natura, apa, aerul, vântul și restul stihiilor, adică decorul (uneori „decorul frumos”), care poate fi şi ameninţător şi de care te fereşte geamul maşinii. „Domesticită” astfel, natura e departe de a fi monstrul necunoscut pe care îl traversează, cu frică, oamenii. Te simţi ca într-un film New Age, care se derulează pe geamurile-ecranele automobilelor…

Şi drumurile închid peisajul. Prin calitatea bună a asfaltului – așa încât șofatul pare mai degrabă o alunecare involuntară și incontrolabilă pe pantă, şi nu o luptă cu mașina și spațiul (știu, șoferii moldoveni multe despre această luptă inegală), cât și prin barajele de beton, lemn și cauciuc ce îngrădesc din ambele părți fâșiile de autostradă. Nimic din priveliștile obișnuite ale drumurilor est-europene: fântâni, sate, case, gâște ce trec nestingherit strada, vaci, copii sau mingi. Drumul american este cumva o cușcă ermetică în care, întemnițat, se mișcă automobilul.

articol apărut în revista Contrafort, 3-4 (183-184), aprilie-mai