Mempo Giardinelli. El decimo infierno. Necronica de carte.

Bio. Mempo Giardinelli e născut în Resistencia, Chaco (Argentina). Trăiește tot acolo  din 1984, de când s-a întors din exilul său mexican (ce dura din 1976, fiind prilejuit de interzicerea, de către dictatura argentiniană, a romanului său Por qué prohibieron el circo). În emigrație scrie cel mai cunoscut roman al său, Luna caliente (Luna sufocantă), ce-i aduce Premiul Național al Romanului în Mexic. Prin 1996 înființează, în orașul său natal, fundația ce-i poartă numele, a cărei scop declarate promovarea lecturii, pe care o considerăla principal enemiga del poder” ( dușmanul esențial al puterii autoritare).

În plus, Mempo Giardinelli desfășoară și o vastă activitate pedagogică, literară și editorială fiind fondatorul unei reviste literare cu un nume promițător ”Puro Cuento” (eng. Bullshit, rom. Prostii).

Intimități. La Giardinelli am ajuns prin Luis Sepùlveda, găzduit de o rubrică escapistă a revistei franceze ”Lire”. Ceva de genul: care 3 cărți le-ai lua cu tine pe o insulă izolată în ipoteza că ai ajunge acolo (interesant că întrebare aceasta nu e adresată bogătașilor care pot și fac lucrul ăsta, adică își cumpără insule private, ci în majoritatea cazurilor e formulată inșilor care, dacă rămân pe banii câștigați din cărți bune, nu-și vor cumpăra în veci asemenea podoabe funciare). Cilianul a pomenit de Giardinelli, mult subestimat și neglijat, zicea el, și mai pomenea două cărți: Luna Caliente (1983) și Santo Oficio de la Memoria (1991). Asta m-a alungat la biblioteca universității, unde am găsit El décimo infierno (tradus în engleză ca The tenth circle)… Restul (care în engleză, care în spaniolă) erau la alte biblioteci așa că încă le mai aștept.

Cercuri. Despre ce e romanul?

Un subiect. Cu un cuplu: el, Romero, un businessman prosper. Ea, Griselda, soția lui Antonio, cel mai bun prieten al autorului, partener de afaceri, și prin cumul amanta lui Romero. Cei doi împart bucăți de clipe, corp și pat de 4 ani. Antonio ar bănui ceva, dar n-o arată pe față. Fie că e educat, fie că nu-i pasă. Asta îl înfurie cumva pe Romero care decide să-l ucidă pe Antonio. Cu lopata. Că așa are chef. Griselda nu-i neapărat împotrivă. Antonio, pe de altă parte, nu se dă omorât chiar cu una-cu două (”fiul de cățea pare să țină prea mult la viață”) complicând cumva iluziile unei execuții sumare, așa că Romero apelează la un cuțit de bucătărie. Decapitarea brutală a lui Antonio are și un efect colateral neașteptat: zgomotele și hârcâitul muribundului stârnesc curiozitatea unei vecine care vine să vadă ce se întâmplă. Cu atât mai rău pentru ea. Încă un mort. Colac peste pupăză, un băiat vine să aducă pizza, greșind adresa. E ucis și el. Un șir de asasinate fără noimă începe aici: doi polițiști, luntrașul ce-i trece în Paraguay, senor Ponce, piticul ce se oferă să-i treacă în Brazilia și în final…Romero însuși.

Alt subiect. Unul ”structural”. Să zicem că romanul ar fi construit ca o parabolă… Departe de mine gândul că  El décimo infierno chiar s-ar produce în calitate de parabolă, mai curând propun să încheiem o astfel de convenție – pentru mine ar fi mai ușor să prezint cartea, iar pentru cititori, lațul unei metafore/parabole va fi liantul ce va produce puntea dintre interes și…interes).

Cum fiecare parabolă are un fel de structură formală (pe care am prezentat-o mai sus, deghizată fiind în haine de ”subiect principal”), am putea ridica ștacheta spre al doilea cerc (dinspre exoteric spre esoteric, ca să fim în pas cu Pitagora și cu alți ”ascunși). Munca de identificare a miezului romanului (așa-zisa metaforă principală, responsabilă și fondatoare de celelalte), prin aplicarea canonului școlar clasic caută-identifică-clasifică devine astfel mult mai facilă…

Anumite  detalii din viața și creația lui Giardinelli par să sugereze o încărcătură politică a romanului. Asta chiar dacă autorul ține deschisă, pe toată durata romanului, o ușă dostoievskiană, fixată în țâțânele actului de a ucide. Starea de după omor, atât de colorată în semnificații la Dostoievski, este însă fadă și fără gust la Giardinelli:

Debíamos parecer dos enajenados, así, riéndonos a carcajadas, como teros, hasta que de pronto y no sé por qué, y aunque quise frenarme, le pregunté si sentía alguna culpa y ella se puso seria, muy seria y me respondió sin pensarlo ni un segundo:

-Culpa de qué.

-No, de nada, de nada… -dije rápido y sintiéndome lo que era: un perfecto idiota-. Fue una pregunta boluda, no me hagas caso. La verdad es que ya no importa nada…

-Eso: no importa nada -subrayó ella-. A mí ya no me importa nada de nada.”

Bucata ”Nimic nu mai are importanță” anunță astfel un pustiu filosofic și moral asemănător celui creat de Marchizul de Sade, cu singura diferență că Romero și Griselda nu par să se bucure prea mult de crimele săvârșite, nici să juiseze cu prilejul vieților curmate, așa încât deșertul filosofic este dublat de unul psihologic (ne-am fi așteptat să găsim remușcări, păreri de rău, suferințe  și convulsiuni? Trebuia să citim, în acest caz, o altă carte). Nici nu e vorba măcar de o sete de sânge…O indiferență totală situată probabil în vorbirea categorială: polițiștii concreți sunt uciși în numele Polițistului corupt în general, restul victimelor fiind sacrificate de dragul  Depravării, și ea generală…O fi vreo legătură cu gândirea categorială (numerică sau verbală) a regimurilor dictatoriale?

Mai degrabă decât o critică filosofică, romanul se dezvăluie ca o satiră socială. E un fel de tablou al Argentinei pe durata dictaturii – merită savurate pasajele voluptuoase în care Giardinelli împletește salba de mărgăritare malefice a societății țării sale – corupție, idolatrie, lașitate, conformism.

”Situația dictaturii” apare ca o situație a unei desfrânări generalizate în care majoritatea gesturilor și acțiunilor umane (de la cele mici, cum este a-ți câștiga o bucată de pâine, la cele mari, cum este dialogul ”sacru cu Dumnezeu”, familia, dragostea) sunt supuse bolii, adică compromise. Antonio, victima aparentă (și falsă), cea care pornește șirul de omoruri este cel puțin dublu vinovat pentru propria-i moarte: întâi pentru că, împreună cu Romero fac afaceri ”murdărele”, spălări de bani și alte șmecherii fiscale nu chiar curate, apoi pentru că, știind că este înșelat de nevastă-sa, se preface a nu ști, simulând viața virtuoasă. Victima participă astfel în mod activ la dezmățul total: ca om de afaceri (adică la nivel colectiv), dar și ca individual, în treburile ce țin de familia sa și de viața zisă intimă.

Suficient de intrigantă e și poziția naratorului: un fel de discurs ”popular” sau ”mediu”. Eroul principal nu vorbește din postura de Mesia (deci salvator, ergo marginal neînțeles), nici de Satana (ergo Demon, deci marginal neînțeles), ci se postează într-un fel de medie aritmetică socială, într-o poziție care ar coincide cu argentinianul mediu, cultura de masă, average sau…cetățeanul de rând. O fi un truc artistic conștient, utilizat pentru a putea forța eroul ”liric” să pretindă la o oarecare doză de reprezentativitate, o fi o găselniță ad-hoc, folosită pentru a băga descrieri de anvergură în bucăți miniaturale de proză…

Dante. Titlul romanului face referințe transparente la Dante. Al zecelea cerc ar fi un soi de up-date (după cum, la marele florentin, primul cerc era out-dated), adăugând la păcatele tradiționale unul modern: conformismul (cel al gândirii și cel al obișnuinței).

Un décimo infierno también para los cobardes, los que academizan, los que escriben a sueldo, los que clausuran polémicas y pensamien­to, los sinceros de opereta, los transgresores de televisión, los televidentes adictos, los correctos de cartón, los que aplauden sobre la mesa y des­pués se tocan los huevos por debajo, los que son­ríen ante los poderosos, los genuflexos profesio­nales, los que siempre son funcionarios porque saben caer parados, los que siempre quedan bien y se las ingenian para tener un lugarcito donde calienta el sol, los que murmuran por lo bajo y los bien educaditos. Ya no hay esperanzas, éste es un país de borregos y desesperados.”

… Dincolo de aceste posibile uși (recunosc, subiective), lectura romanului El décimo infierno consumă cel mult 1-2 ore de lectură. Timp răsplătit cu vârf și îndesat de plăcerea lecturii unei cărți bune, și de starea de trezie a minții (condimentată, posibil cu niscaiva confuzie) obținută ca bonus.

p.s. cititorul îmi va ierta lipsa traducerii pasajelor. E mai mult decât o lene: un orgoliu care mă obligă să-i oblig pe alții să învețe limbi străine. Mai ales că spaniola nu e cine știe ce bătaie de cap.

Link-uri despre Mempo Giardinelli:

en – Prezentarea scriitorului pe afișul Târgului de Carte de la Frankfurt (Argentina fiind invitatul de onoare a anului 2010)

spa – site-ul oficial

spa – secțiunea dedicată lui Giardinelli de pe pagina oficială a Administrației provinciei Chaco.

spa – interviu pentru revista La Nacion.

Cartea pe scribd.com (în spaniolă)

2 thoughts on “Mempo Giardinelli. El decimo infierno. Necronica de carte.”

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.