sursa imagine Bookitinc.
Rolf Hochhut “The Deputy” (germ. Der Stellvertreter, rom. Vicarul sau Episcopul) – cartea a venit la mine prin intermediul revistei Marianne, ediția din 2 ianuarie 2010 (poate fi descărcată electronicește de aici), care a dedicat multe pagini de comentarii unui subiect delicat și neobosit: intenția Papei Benedict al XVI-lea de a-l beatifica pe Pius al XII-lea, șef al Sfântului Scaun din 1939 până în 1958. Controversele au fost stârnite comportamentul contradictoriu al lui Pius al XII-lea (”laș”, zice tabăra contestatară sau ”înțelept”, susține partida adversă) în chestiunea Holocaustului… Capul Bisericii Catolice nu a condamnat în mod public exterminarea evreilor și pe durata întregului Război, Oficiul Papal a practicat o tăcere lașă sau discursuri echivoce, care ezitau să ia o poziție clară față de genocid, despre care papalitatea deținea fără îndoială mărturii credibile, venite din diferite surse interne (episcopii și preoții din teritoriile ocupate de germani, sau ofițeri germani care furnizau informații despre lagărele de concentrare și genocidul evreilor, cum e cazul locotenentului Kurt Gerstein, ofițer SS, membru al Institutului pentru Igienă al SS, autor al unui raport celebru, în care descria strădaniile sale de a informa opinia publică internațională și Sfântul Scaun despre fabricile morții din Belzec și Treblinka), dar și externe (posturile de radio britanice și americane au difuzat, prin vocile verosimile ale unora ca Thomas Mann existența lagărelor de concentrare în Polonia, și exterminarea brutală a evreilor, practicată la scară largă în perimetrul acestora, la fel, guvernul polonez în exil a cules informații de la rezistența poloneză antifascistă care probau și ele existența și dimensiunile extreme genocidului poporului evreu)…Papa a tăcut însă, o tăcere explicabilă (nu justificabilă) în parte prin viziunile sale anticomuniste (regimul ateu al lui Stalin nu era cu mult mai bun decât nazismul lui Hitler), anticapitaliste (Papa se arăta la fel de sceptic față de religiozitatea americană pe care o considera una financiară, orientată spre profit, deci lipsită de fundamentele sacre) și în parte de anumite trăsături personale de caracter (Pius al XII-lea a preferat o linie politică ”moale”, pentru a nu agrava lucrurile și a nu face mai multe jertfe decât se făceau din voia lui Hitler)… Argument straniu, o justificare oarecum idioată a unei lașități: îmi vine în minte un personaj din ”Căința” (Monanieba) lui Tenghiz Abuladze, fost activist de partid, care sugera denunțarea dușmanilor, atât reali cât și inventați, în loturi cât mai mari, astfel ca sistemul să explodeze pe dinauntru incapabil de a procesa cantitatea mare de denunțuri…Un mod de a aproba tacit crima, cu justificarea și scuza că lupți totuși împotriva ei…
Piesa lui Rolf Hochhut (un fel de dramă-tragedie) nu reprezintă mare lucru ca scriitură: eroi simpli și liniari, ca cei desenați în acuarele de elevii din școala primară, caractere patetice, situații neverosimile (cum e cea în care Gerstein intră la Papa să discute, ca și cum ar intra în supermarket, ori cea în care preotul Riccardo Fontana, altminteri o piuliță în întreg sistemul ierarhic al Bisericii Catolice ține lecții de morală unui Cardinal și, culmea, Papei însuși!), gafe cronologice (cum e cea din Actul I, Scena I, în care, autorul fixează ca timp de desfășurare a acțiunii luna aprilie 1942 și-i pune pe eroi să discute despre asasinarea recentă a lui Reinhard Heidrich, SS-Obergruppenführer, odiosul Măcelar de la Praga și unul dintre autorii proiectului Soluției Finale, ucis de patrioți cehi în …Mai 1942, adică la o lună trecută de momentul în care eroii lui Hochhuth discută despre moartea lui… or, în vremea aia ipotetică, Heydrich era încă viu-viuț)…
Cum însă, miza piesei e alta decât cea artistică (Hochhuth a scris și alte piese scandaloase, printre care una, Soldiers, Necrology on Geneva (1967) în care sugera că fostul prim-ministru britanic Winston Churchill ar fi comandatarul asasinării Șefului Cabinetului Polonez în exil, Generalul Władysław Sikorski, decedat într-o catastrofă aeriană în 1943), autorul țintind mai ales subiecte politice și religioase, succesul său e evident din perspectiva polemicilor intense pe care le-a stârnit imediat după apariție. Piesa a beneficiat de reacții favorabile din partea Hannei Arendt, care a scris cu acest prilej un eseu ” The Deputy: Guilt by Silence” și a prins bine într-un mediu german dornic să împartă povara Holocaustului cu altcineva (Biserica, popoarele ocupate, de acolo și trimiterile directe la Ucraineni și Români, primii, mai ales, beneficiari ai unor culori sumbre – în Ucraina, populația locală își omoară singuri evreii, zice unul dintre eroi, și replica sa trece neobservată, umbrita probabil de sacrilegiul atacului direct la persoana papei Pius al XII-lea)…Lagărul catolic a reacționat printr-o replică, tot artistică, A Question of Judgment (1963) scrisă de Joseph Lichten, care prezenta un altfel de Papă, diplomat iscusit acționând în vederea păstrării turmei sale…În 2007, generalul Ion Mihai Pacepa, fost şef adjunct al Departamentului de Informaţii Externe (spionaj) a României comuniste şi consilier personal al preşedintelui Nicolae Ceauşescu, transfug în Occident din 1978, publica articolul ”Asaltul Moskovei asupra Vaticanului” (”National Review”), în care incrimina legăturile lui Rolf Hochhuth cu KGB-ul sovietic, demascând ”The Deputy” ca fiind o făcătură sovietică, rezultat victorios al unei operații secrete, “Seat-12”, organizată de KGB cu scopul de a discredita Vaticanul, foarte activ în teritoriile sovietice ocupate, în special Ungaria și Polonia. În replică, istoricul german Thomas Brechenmacher public în Frankfurter Allgemeine Zeitung un articol, “Hochhuths Quellen. War der ‘Stellvertreter’ vom KGB inspiriert?“, în care evidenția unele inconsistențe și incoerențe din afirmațiile lui Pacepa despre rolul crucial al serviciilor secrete românești în această operațiune…
Rezumatul ideologic al piesei e prezentat excelent în cadrul unei discuții între Riccardo Fontana și tatăl său, Contele Fontana, cu mare trecere la Vatican:
Riccardo:
A deputy of Christ (Un episcop/slujitor/preot al lui Hristos)
who sees these things and nonetheless (care privește aceste lucruri și totuși)
permits reasons of state to seal his lips – (își permite luxul de a-și pune lacăt gurii)
who wastes even one day in thought, (care irosește măcar o zi)
heistates even for an hour (ezită chiar și o oră)
to lift his anguished voice (să dea curs vocii sale strădalnice)
in one anathema to chill the blood (pentru a descuraja vărsarea sângelui)
of every last man on earth – (oricărui om pe Pământ)
that Pope is … a criminal. (acest Papă e…un criminal)
Fontana:
Whatever Hitler may be doing to the Jews, (oricât rău ar face Hitler evreilor)
only he has the power (doar el e în putere)
to save all Europe from the Russians. (să salveze Europa de ruși.)
Riccardo Fontana, care alege spre final să meargă la Auschwitz pentru a-și trăi martiratul, este un idealist, un idiot, iar idealiștii nu-și au locul în focul confuz al celui de-al Doilea Război Mondial. Vidul moral și dezorientarea provocată de inevitabilitatea alegerii între câțiva diavoli (Stalin, Hitler și Roosevelt) poate servi ca o explicație parțială apatiei administrației papale, iar dorința lui Fontana, ca Papa să-și asume riscul, și, dacă Dumnezeu a decis, și jertfa, e prea puțin conformă cu spiritul epocii. Revelatoare e în acest sens discuția lui Riccardo cu Doctorul, unul din călăii de la Auschwitz, care-i pasează o porție de nihilism nitzschean tipărit pe hârtie de Biblie:
Doctorul:
Aha, you think God does not overlook the sacrifice!Really? Aha, crezi că D-zeu nu vede crima?
(…) Really, now, I’m doing all I can. Fac tot ce-mi stă în puteri încă din iulie 42,
Since July of ’42, for fifteen months, 15 luni deja, de Sabbath și în fiecare zi a săptămânii,
weekdays and Sabbath, I’ve been sending people to God. Eu trimit oameni lui Dumnezeu
(…) Well, hear the answer: not a peep E, ascultă, nici un ciripit
came from Heaven, not a peep Nici unul timp de 15 luni
for fifteen months, Niciodată de când trimit turiști în paradis.
not once since I’ve been giving tourists
tickets to Paradise.
Documentarea istorică a autorului este ireproșabilă. Majoritatea faptelor și evenimentelor descrise în ”Vicarul” au avut loc, fie și într-o formă puțin diferită. Curios, Rolf Hochhuth, ca și Victor Suvorov mai târziu, utilizează pe larg sursele oficiale (ziarele, comunicatele de presă), sugerând probabil o miopie a contemporanilor care nu ar fi reușit să vadă vălul de minciuni din spatele clișeelor propagandei oficiale. Salvarea de către Patriarhia Ortodoxă din Cehia a partizanilor care l-au ucis pe Heydrich, fapt pentru care curajoșii prelați ortodocși au plătit cu viața, rugămintea ciudată a Bisericii Catolice din Cehia de a oficia slujbe pentru răposatul Heydrich, avalanșa de informații cu privire la extermianrea evreilor care au inundat Sfântul Scaun – sunt conforme cu faptele…
Preotul iezuit idealist Riccardo Fontana este, probabil, unicul personaj inventat… O necesitate justificată dublu: pentru a exprima conflictele interne, nedumeririle slujitorilor de rang inferior, precum și contradicțiile iscate în chiar sânul Bisericii Catolice cu privire la tăcerea suspectă a Papei, dar și pentru a recupera eroismul individual al unor prelați catolici care, în răspăr cu politica oficială a Papalității și-au asumat riscul de a vorbi public și de a denunța, în mod hotărât, genocidul evreilor în Europa, practicat de nemți, cum ar fi Bernhard Lichtenberg, preot catolic care a îndrăznit să se roage pentru evrei, faptă care l-a costat trimiterea sa în Dachau.
”The Deputy” nu este, fără îndoială, o capodoperă a genului dramatic, în același timp, însă, trebuie să-i recunoaștem o forță speculativă și mobilizatoare enormă. Rolf Hochuth reușește să pună întrebări, și asta e un semn sigur al unei literaturi angajate bune… Una conținând mult gunoi local (vorba lui Nabokov), dar totuși provocatoare, un stimul bun pentru o insomnie a gândirii.
Mai rămâne, ca reziduu, și tăcerea lui Pius al XII-lea…Cu ea ce facem?
p.s. un articol excelent al Melissei Kravetz cu privire la impactul cartii lui Rolf Hochhuth asupra pozitiei oficiale a Vaticanului.