Oct 31 2009

digest saptamanal 24-31 octomrie 2009

Vitalie Sprînceană

The Economist October 31st – November 6th 2009

English | 112 pages | PDF | 48.10 Mb

Download Links:

uploading.com

hotfile.com
depositfiles.com

rapidshare.com

Lire n°380 – Novembre 09
French | PDF | 44 MB | 116 Pages

DOWNLOAD

Focus 43/2009 (scan)
40 MB | PDF | 141 Seiten | ohne Werbung | German

Download: Rapidshare
Download: uploaded.to
Download: uploading.com

Marianne n°654 du 31 Octobre 09
French | PDF | 28 MB | 100 Pages
DOWNLOAD

Psychologie Heute Magazin November 2009
7 MB | PDF | Retail | 91 Pages | german

Download: via Rapidshare.com

The New Yorker November 02, 2009
English | 134 Pages| 37MB | PDF

Download:

Rapidshare
Depositefiles

Die Zeit Nr 45 vom 29 Oktober 2009
19 MB | PDF | Retail | 73 Pages | german

Download: via Rapidshare.com

P.S. toate fisierele propuse pe blog pot fi utilizate si distribuite exclusiv in scopuri educationale si non-profit in conformitate cu principiul legal Fair Use. Dupa lecturare va rog sa le stergeti.


Oct 30 2009

foto-post

Vitalie Sprînceană

vecinatati

vecinătăți…

bere-poetica

bere poetică…

masina-rosie

automobil emancipat


Oct 27 2009

ziduri…

Vitalie Sprînceană

IMG_0216

sursa imagine

E suspect de duplicitară mania de a marca cu fast, sprijin german extern și suport patetic/ emoțional local, de-a lungul și de-a latul SUA, a 20-a aniversare a căderii Zidului Berlinului… Speech-uri despre libertate, graffiti pe pereți imaginari sau ”hiperreali” (de carton sau modele în miniatură), concerte în aer liber, multă cerneală, o pâine de mâncat pentru sovietologi, pentru politicieni și pentru oricine crede că e de partea Binelui și n-ar strica să mai dea un picior unui cadavru mort demult – Comunismul… Sunt atâția hoitari lângă leșul mort și putrezit al Uniunii Sovietice care încearcă să o învie retoric, pentru a o ucide din nou, încât îți vine să crezi că trăim într-un Paradis a cărui tihnă o tulbură doar un Lucifer bărbos răzvrătit, îngropat, din fericire încă veacul trecut la Londra.

Suporterii libertății și hulitorii ”răului comunist” nu văd o contradicție în a celebra, ziua, căderea Zidului (Zidul din Zerlin a devenit deja un fel de nume comun al încercărilor de limitare a libertății) ca simbol al finalului unor diviziuni politice artificiale între oameni, și în a clădi, 2-3 cărămizi noaptea, alt zid, cu aceleași scopuri… Frumos lucru democrația: nu te obligă să fii coerent.

Și mai suspectă e miopia ideologică, politică, naționalistă, conjucturală sau ”etică” a celor care se fac a ignora alte ziduri, care cresc, nevăzute, acolo unde ochiul nu vede sau nu vrea să vadă… Peste 30 ziduri și zidulețe pot fi numărate în lume – construcții de beton, piatră, mortar, oțel, lemn, cablu și sârmă ghimpată, curent electric ce au ca unică funcție, stoparea mișcării unor grupuri de oameni dintr-o zonă în alta. De obicei dinspre mai Rău spre mai Bine, dinstre Război spre Pace, dinspre Sărăcie și Foame spre bunăstare…

Între SUA și Mexic, a crescut, de vreo 10 ani și ceva o frumusețe de perete cu fortificații, cu zone ale morții mai ales pe segmentul dintre San Diego (SUA) și Tijuana (Mexic). Din 1998 până în 2004, Zidul Americano-Mexican a înghițit cam 2000 vieți.

În 28 ani de existență (1961-1989) Zidul Berlinez se face vinovat de 192 decese și 200 răniți. Sigur, unul se afla în inima Europei, acolo unde e sensibil și doare, iar celălalt – undeva în fundul geografiei, cam în locul unde-i doare de ziduri și pe cei care mânâncă colivă de sufletul Zidului Berlinului…

Nu e neapărat un criteriu relevant, că nu e corect să introducem principii materialiste și cantitative în etica politică (vine în minte o zicală atribuită lui Stalin: moartea unuia e tragedie, moartea a mii de indivizi e statistică), dar un reminder apare mai mult decât necesar: ziduri mai sunt, și că se mai trage în nefericiți, inclusiv din arme ”democratice”…

Paradoxal, și în conformitate cu unele previziuni reușite ale deja defunctului marxism marxist cu privire la alienările procesului de dezvoltare economică și producție, în epoca post-modernă, post-capitalistă și post-totalitară, mărfurile, serviciile și capitalurile circulă infinit mai rapid decât oamenii.

O tranzacție bancară dintr-un colț în altul al planetei se face în câteva ore, indiferent că banii sunt ai lui Bill Gates și vizează reducerea sărăciei în Africa sau ai unui narcobaron columbian și urmează a fi spălați în intestinele lungi ale circuitelor financiare mondiale.

Chiloții produși în China și vânduți câte trei bucăți la un leu/euro/dolar prin magazinele Europei și SUA, sunt și ei în stare să traverseze circumferința Terrei în cel mult 3-5 zile… La fel și heroina sau hașișul din Afganistan sau carnea de vită din Argentina.

O scrisoare, un apel telefonic, un e-mail, o cutie de prezervative, o mie de dolari, doi saci de marijuana, 10 grenade, un pachet cu lapte praf, un apel pe Skype – toate pot fi trimise la orice oră a zilei în orice punct al planetei (inclusiv pinguinilor din Antarctida), asta în timp ce, pentru cetățenii unor țări (mă număr și eu printre deținătorii de pașapoarte orfane), o călătorie în Lumea Bună ia luni și ani de așteptare, munți și munți de acte, hârtii, dosare și labirinturi încurcate de proceduri, la capătul cărora stă, în majoritatea cazurilor un NU cât Dumnezeu de mare…

P.S. O ”simpatică” listă a zidurilor ce au mai rămas se găsește aici.


Oct 20 2009

Washington DC, Diaspora Moldoveneasca si gandirile captive

Vitalie Sprînceană
DiasporaCovsursa imagine

Majoritatea discuțiilor petrecute la întâlnirile diasporei moldovenești în Washington DC se petrec cu ”Moldova în minte” și leninistul ”Ce-i de făcut?” pe limbă…  Convorbirile alunecă, cumva firesc, spre acest bloc psihologic, fie că au, ca start, Premiul Nobel pentru Pace al lui Obama, Canon vs Nikon, fast-food vs mâncarea acasă, ori dezbaterile privind reforma sistemului american de sănătate anunțată de (iar) Obama și sunt independente față de contextul în care se desfășoară: restaurant, apartament sau parc…

Povara asta a grijii pentru țară atârnă plăcut pe umerii firavi, dar ambițioși, ai emigranților moldoveni bucuroși că ”au ce duce”… Multă pasiune, mult elan, dorință sinceră, ochi scânteietori, pumni strânși sub masă sau trântiți deasupra ei, declarații patetice, interes arzător – toate acestea înecate în rotocoale de țigară/trabuc sau halbe de bere și vin, presărate uneori cu cântece naționale (”naționalul” e de obicei foarte generos ca întindere, pentru că cuprinde atât cântece rusești, cât și românești sau moldovenești). E un tablou frumos…viu…și aproximativ repetabil și replicabil ori de câte ori diaspora își dă întâlnire…

Repetabilitatea gravitează de obicei în jurul a două răspunsuri pentru ”Ce-i de făcut?”-ul (Moldova din minte nici nu se pune la îndoială), ambele plămădite din aluatul nostalgiilor dezrădăcinaților, speranțele lor de succes și ceva ambiție personală.

Primul răspuns, e cel al salvatorului extern, prezentată în 2 variante, soft și hard.

Soft e varianta Harvard (poate fi Princeton, Standford, Oxford, Warwick, Duke, Toulouse, Cluj ori Iași, sau orice altă instituție din afară). Salvatorul e legitimat prin posesiunea unei knowledge (cunoaștere), acumulată într-un loc a cărui prestigiu și calitate sunt în afara oricărui dubiu (aceeași suspiciune a moldovenilor care îi motivează să aducă experți din afară să le măsoare crimele, economiști de aiurea să le zică că sunt săraci, arbitri internaționali ca să le fluiere meciurile de fotbal). Certificatele de credibilitate dobândite astfel înzestrează automat, posesorul lor, cu un soi de imagine de salvator, atoateștiutor și atotputernic…Salvatorul poate fi individual (un individ pregătit la o universitate de top, gata să revină la Chișinău pentru a ”face ordine”) sau colectiv (un desant de gulere albe, o eventuală forță de șoc care ar aduna într-un punct cunoașterea, puterea și perseverența)… În imaginarul colectiv al emigranților moldoveni, totul e cu putință acestor tineri cu studii în Occident.

Hard e varianta Fondului Monetar Internațional, Banca Mondială, Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii sau alte grupări, instituții și persoane care dispun de Bani. Munții de bancnote care ar ploua, eventual și evident, peste Moldova apar ca o soluție bună pentru un salt socio-economic simțitor al Moldovei… Cine, când, cum și mai ales, de ce, ar fi gata să arunce o căruță de bani în Moldova, așa că ar avea chef să ne vadă buni și frumușei – sunt întrebări care nu interesează pe nimeni, în totiul discuției participanții se prind că numără banii și-i repartizează de parcă i-ar avea aievea… Trebuie că există cineva pe lumea asta căruia i s-ar face jele de noi și ne-ar scoate din glod…

Al doilea răspuns, inspirat dintr-o veche retorică Rousseau-istă blamează politicienii pentru starea proastă a lucrurilor păstrând prezumția de nevinovăție pentru oamenii, țărani și muncitori. Locul bunului sălbatic, oprimat de civilizație, e luat de săteanul înșelat de politicieni fără scrupule… ”Iubesc Patria, dar urăsc statul!”, ”Oamenii sunt buni, dar conducerea e proastă!” – sunt avatarurile cele mai răspândite ale acestui fel de a privi Moldova dinafară. Apostolii acestui tip de soluție sunt, de obicei, purtătorii unor portrete lirice, pe alocuri idilice chiar, a societății moldovenești, mai ales în varianta ei rurală, satul fiind privit fie prin lentilele mioritismului (acolo sunt tradițiile, acolo sunt oamenii neprihăniți), fie prin cele ale pop-ecologismului (acolo aerul e curat și hrana ecologică, e liniște și tihnă), fie prin cele ale naționalismului de consum (vin, ospitalitate și restul). Emigranții moldoveni, ca dubli dezmoșteniți (odată ca țărani rupți din comunitatea patriarhală și aduși la oraș – majoritatea suntem fie de la țară, fie descendenți de primă generație a unor țărani; încă o dată, dezmoșteniți prin faptul că, din varii motive, diferite, dar cumva asemănătoare – numitorul comun fiind FUGA- au fost nevoiți să abandoneze țara) practică un soi de privire selectivă. Că, de fapt satele moldovenești se cam luptă cu foamea, că oamenii ”originari” apar din când în când la știri, la rubrica crime (tăiat cu toporul, vândul copilul cu 30 lei, traficat nevasta și fiica), că, în fapt, comunitatea rurală moldovenească e un cimitir viu în care locuitorii își așteaptă cumva, resemnați, și îmbătrâniți prematur, moartea – sunt lucruri care nu se văd de lângă Memorialul FDR sau Clădirea Congresului nici din geamurile întunecate ale reprezentanțelor Fundațiilor și organizațiilor mondiale la Chișinpu, pe unde majoritatea venitorilor la Washongton, în treacăt sau mai pe lung timp, activează…

Ambele răspunsuri la ”Ce-i de făcut?” păcătuiesc printr-un soi de miopie inconștientă: oare nu se înghesuie prin eșaloanele politicii și societății moldovenești suficienți oameni cu studii în Occident (așa-zisa generație Pro: unul din ei e primar la Chișinău, altul vrea să fie președinte, prim-ministrul e și el școlit peste graniță) și de fiecare dată ne trezim că oaia e de fapt un lup cu mască? Oare nu au tot venit bani pe durata acestor 20 de ani de independență și au dispărut de parcă i-ar fi înghițit pământul?

Apoi, e suspect voluntarismul aproape autoritar al ambelor soluții, care neglijează complet procesele sociale și vitezele lor, chiar societatea moldovenească reală, cu frustrările și neîmplinirile ei – un fel de comsomolism postmodern plin de emoție și entuziasm pentru schimbare, gata să răstoarne lumea în trei zile, și s-o repună la loc în alte trei, ca și cum, peste noapte moldovenii ar putea fi renăscuți și reprogramați după un soft performant. Că mentalitățile au  nevoie de un timp anume pentru a se modifica, că majoritatea problemelor stau de fapt în țesuturile sociale amorfe și pasive, în masa inertă de indivizi care preferă să se descurce decât să respecte legea sunt lucruri neștiute…

În fapt, un vechi viciu al naturii umane: cel de a pricepe transformarea lumii ca fiind un proces ce poate fi dirijat din fotoliu…iar problemele sociale ca linii pe hârtie.

Cineva însă (de regulă un Altcineva, nu eu, subsemnatul) va trebui să frământe glod în țara Moldovei.

…Altfel, diaspora moldovenească din Washington e prinsă între un ”Vreau!” patetic și ”Nu pot!” trivial, pentru că e:

– mult prea fluidă: emigranții vin și pleacă, unii cu burse, alții cu stagieri, unii în vizită, apoi se mută dintr-un oraș în altul, astfel că nucleul dur al celor care rămân pe loc constant este cumva subțire…

– eterogenă și divizată, în clase sociale și de statut, între care comunicarea e sporadică sau absentă – traiectoriile de socializare, comunicare și entertainment ale lucratorilor cu guler alb de la Fondul Monetar International, Banca Mondială, diversele think-tank-uri și fundații sau ale fericitilor posesori de burse de studii/stagiere (cu durata diferită) nu se intersectează aproape nicăieri cu cele ale proletarilor care stau ilegal prin suburbiile capitalei americane, veniti (și rămași) cu Work and Travel sau în turism fortat…în fapt, există diaspore, nu diasporă. Cea la care mă refer eu e varianta Lights, crema, elita.

– tânără… Sunt foarte puțini tineri născuți în SUA (de fapt nu cunosc nici unul) din părinți moldoveni, care ar fi atins vârsta majoratului și ar fi crescut într-o cultură complet americanizată. În cea mai mare parte emigranții sunt educați și socializați parțial în sistemul moldovenesc iar lipsa unor tradiții e un dezavantaj pentru stabilirea unor coerențe de atitudini și valori…

– omogenă după venituri și statut. Printre oamenii care vin în SUA majoritatea vin fără bani de acasă, de fapt ei ajung în SUA să-i câștige, asta se referă atât la funcționarii diverselor organizații internaționale sau ale reprezentanțelor Moldovei în SUA, cât și la studenții poposiți pe burse…Lipsește un upper-class moldovenesc în America, cu bani, resurse și acces, care ar coagula emigranții moldoveni risipiți pe aiurea într-un pol concret și le-ar imprima un vector de acțiune…


Oct 15 2009

Evul Mediu 2.0 sau Noaptea Sfantului Bartolomeu in varianta moldoveneasca

Vitalie Sprînceană

carte-soros

A curs sânge. Mult. Și cam aiurea. A fost violență – oarbă, brută, animalică, iresponsabilă, inumană, umilitoare. A fost indiferență – medici, procurori, judecători, avocați. A existat și complicitate – pe întreaga așa-zisă verticală a Puterii. Puțină milă, și mai puțină compasiune. Tratament hidos, amenințări, bătaie dezlănțuită, agresivitate, apoi cinism, lașitate. Abolire a socialului pentru o vreme…Un nou Ev Mediu, întâmplat în Moldova la 7 aprilie…

A se citi neapărat raportul  “Sub acoperirea impunităţii” întocmit de Clarisa Bencomo, elaborat și publicat în cadrul proiectului „Consolidarea societăţii civile în Moldova”, implementat de către Fundaţia Soros – Moldova cu sprijinul financiar al Agenţiei Suedeze pentru Dezvoltare și Cooperare Internaţională – SIDA, cam tăcut de presa autohtonă preocupată mai ales să dezghioace găluștele rămase nemâcate după ultimul summit CSI.

E o lectură amară, pe alocuri grețoasă – ești uimit cât de rapid sunt arse etapele de la omul social la maimuța din peșteră.  A fost nevoie de milioane de ani ca fiara să devină om și doar 48 ore pentru ca omul să devină fiară.

Citez din prefața semnată de Victor Munteanu, Director al Programului de Drept, Fundaţia Soros – Moldova: ” Moldova a reușit să creeze o Academie de Politie bine dotată și echipată, Universităţi cu facultăţi de Drept, să reconstruiască clădirea superbă a Curţii Supreme de Justiţie și a Ministerului Afacerilor Interne. Am ajuns să ne lăudăm cu legi ajustate la cele mai avansate standarde în domeniul drepturilor omului. Cu toate acestea am ajuns să facem un pas imens înapoi! Au fost de ajuns câteva sute de poliţiști mascaţi sau îmbrăcaţi în civil care să ne arate clar unde suntem cu „procesul echitabil” și cu protecţia drepturilor omului în Republica Moldova. Un sentiment profund de rușine, indignare și dezamăgire îi apasă azi pe toţi oamenii de bună credinţă din Republica Moldova. Nimeni nu vrea să creadă că atrocităţi de asemenea dimensiuni au putut avea loc aici, unde oamenii sunt toleranţi, sufletiști, muncitori și foarte ospitalieri.”

Apoi, cât de lejer toată construcția instituțională a pretinsei societăți Republica Moldova  a ajuns să depindă de un singur om. Despre subordonare (slugărnicie, dependență, contopire chiar a dominației instituționale cu cea personală), zice, cum a observat un jurist la lansare, faptul că mașinăria s-a oprit la ordinul Cuiva (președintele de atunci al țării, Vladimir Voronin) fără a exista o competență legală a acestuia (doar parlamentul, prin lege, are dreptul să amnisitieze) și vre-un ordin pe hârtie…

Apoi, hârtiile au consemnat doar presupusa vina a anchetaților, nu și mijloacele utilizate de oamenii (fărăde)legii…

Apoi, ”bunăvoința” creștină a unei bine părți a populației moldovenești care a zis: ”Bine le-au făcut!”

Apoi tăcerea aproape lașă a altei părți, însoțită uneori de colaborare tacită (mai ales au aplaudat cu osârdie străduințele poliției rectorii universităților moldovenești, asta când 70-80 la sută din cei arestați și schingiuiți erau studenți).

Rețeta e simplă, se prepară rapid și e suspect de replicabilă:

– într-un număr de cazuri ofiţerii de poliţie în haine civile au reţinut manifestanţi suspectaţi fără să se identifice ca reprezentând poliţia. (…) procurorii au folosit prevalenţa ofiţerilor mascaţi ca o justificare pentru neîndeplinirea obligaţiei procuraturii de a urmări în mod eficient acuzaţiile de tortură și rele tratamente.

– Multe dintre reţinerile și arestările investigate de Grupul de criză par să fi fost arbitrare, fie pentru că acestea nu sunt bazate pe o suspiciune rezonabilă că persoana a săvârșit o infracţiune, și atunci ele depindeau de aplicarea arbitrară a formulării vagi a contravenţiilor administrative sau, cum demonstrează secţiunile ulterioare, acestea nu au respectat normele procedurale de bază din legislaţia Republicii Moldova; într-un număr de cazuri, reţinerile și arestările ulterioare au fost arbitrare din multiple motive.

– într-un număr de cazuri investigate de Grupul de criză, procurorii au justificat reţinerile

cu formulare-„tip” de acuzaţii și mandate de arest, care par să aibă prea puţină legătură sau chiar nicio legătură cu realitatea cazurilor individuale. În alte cazuri, procurorii au cerut, iar instanţele au fost de acord, să extindă mandate de arest preventiv, fără a oferi argumente de justificare a detenţiei extinse. o serie de oameni intervievaţi de Grupul de criză au descris că au fost reţinuţi cu un număr mare de alte persoane, niciuna din ele nefiind implicată în acte criminale la momentul reţinerii lor.

– Norme administrative vag formulate și aplicate arbitrar.

– Tortura și relele tratamente în comisariatele de poliţie. (…)De fapt, bătăile în comisariatele de poliţie au fost un fapt răspândit și erau parte a unui model mai amplu de tortură și rău tratament, fiind destinate pedepsirii persoanelor pentru opiniile lor politice reale sau percepute și constrângerii la mărturii care să susţină teoria guvernului că demonstraţiile ar fi fost parte dintr-un complot organizat pentru răsturnarea acestuia.

– Refuzul dreptului la asistenţă juridică confidenţială

– Neîndeplinirea obligaţiei de a anunţa membrii familiei

– Examene medicale și asistenţă medicală inadecvate pentru persoanele deţinute în arestul poliţiei

– Condiţii abuzive de detenţie

– Neîndeplinirea obligaţiilor de a documenta, investiga și urmări penal tortura și relele tratamente din partea poliţiei…

Într-un sens suntem vinovați cu toții, e o pată de ”sălbăticie” care nu va putea fi ștearsă ușor.  O comisie care ar cercetă, nepărtinitor, ce s-a întâmplat în aprilie 2009 ar fi soluția cea mai potrivită… Nu ar fi o răzbunare, ci o elucidare a adevărului… Un adevăr de care avem nevoie cu toții.


Oct 4 2009

mozaicuri…I

Vitalie Sprînceană

oameni inventați

Cartierul Georgetown este unul cu fițe. Aristocratic. Posh, cum îi zice un prieten: un pod maestuos îl leagă de ”proletarul” Rosslyn, Virginia, unde se înghesuie, în clădiri masive de beton și sticlă, gulerele albe ale capitalei americane. Prin contrast, Georgetown e o zonă liniștită, casele sunt scunde, majoritatea fiind însoțite de nelipsitul drapel american; aproape nu se găsesc clădiri mai înalte de 2-3 etaje (cu excepția, poate, a construcțiilor universității cu același nume și a ambasadei Ucrainei)… Trotuarele sunt largi, prietenoase pentru pietoni, multă verdeață, străzile – aproape pustii, arareori câte un automobil, de regulă care are treabă cu universitatea, sparge liniștea… Dughenele mici, înghesuite printre case, au un farmec aparte, reușind să construiască o intimitate caldă, absentă în halele Marshalls, Wallmart, K-mart, Safeway sau Giant… Oamenii se îmbracă altfel: eleganți, bărbați în costume, femei în rochii sau pantaloni clasici – o diferență enormă între stilul jeans al orășelelor provinciale.

Intrăm cu Alex într-o librărie pe care o descoperim întâmplător: tocmai făceam poze pe P Street (se pare, unica pe care au rămas ceva urme din rețeaua de tramvaie a DC-ului)… The Lantern ne întâmpină cu promisiunea de a oferi Old and Rare books… Intrăm, gândim că e vre-un anticariat, zic hai să vedem un cimitir de cărți. O bătrânică, să aibă la vreo 85, poate și mai mult, uscățivă și gârbovită ne întâmpină binevoitoare…

– Doriți ceva?

– Doar ne uităm…

Pe rafturi, cărți, vechi și noi… La primul etaj e un sector mare cu cărți de istorie a SUA, marfa cea mai vandabilă… Privim oarecum sceptic, cu o aroganță europenească aglomerația de biografii detaliate ale lui Washington, Lee, Grant și ale altor eroi mai mici sau mai mari, bprbați și femei, negri și albi…

– La etajul doi avem psihologie, filosofie, beletristică…

– Mulțămim, doamnă…

Urc sus, găsesc filosofia. Alături sociologia… răscolesc printre cărți…Găsesc o ”Critică a Rațiunii Pure” – 3 dolari…Privesc nedumerit, alături un Descartes, face 4 dolari că e ediție mai recentă, Penguin…Adun niște istorii sociale, una a filosofiei occidentale, apoi mă arunc la rubrica Ficțiune. Oarecum firesc îmi vine în brațe un Ulise, de 2 dolari apoi David Lodge, un Steinbeck de 5 dolari e pentru Alex, care adună și el de zor un braț de cărți. Să fie la vreo 7 unități. și mai găsesc… Îmi face din ochi un Bellow, câteva ediții ale Lolitei, doi de Kesey… Între rafturile de cărți, stau câteva scaune. Mă așez pe unul din ele, e comod, poți să citești așa… Nu ajung însă la raftul de jos așa că mă așez turcește pe covor, rucsacul alături și bag mâna printre rafturi… Vreau să le cumpăr pe toate… Aleg, apoi renunț, iar aleg, iar renunț… Fac un compromis cu mine și decid să aleg 6…plătesc 14 dolari pentru ele…Una chiar e gratis, că e promoție: cumperi 4 cărți și ai una cadou… La aparatul de plată mai e cineva alături de bătrână: o doamnă elegantă, de vreo 60 ani… Ne vorbește, îi răspundem accentul nostru, criminal de ne-englez, ne trădează.

– De unde sunteți?

– Moldova…

– Hm, frumos… după o clipă de meditație (clipa asta deosebește americanul educat, de cel needucat: primul va medita și va întreba, perplex, unde e asta, iar al doilea, va zice, ok, știu unde e, undeva în Africa, Canada sau Asia): chiar există o asemenea țară? Eu credeam că e inventată….Aluzie la Molvanîa lui Tom Gleisner, Santo Cilauro și Rob Sitch, o parodie a unui un ghid de călătorie, cu referire la Estul Europei, inclusive Moldova (vezi aici site-ul oficial), un bestseller de prin partea locului…

– Nu e inventată, e reală… zâmbim noi.

– Voi, sunteți reali?, râde și doamna librar.

(Păi, vedem la nota de plată, căci stafiile nu achită, de obicei), aș vrea să zic eu, dar nu am chef să stric gluma…Povestim ceva despre orășelul în care stăm, universitate, veniți și săptămâna viitoare că avem reduceri, vindem cărțile la jumătate de preț, fiți sănătoși, o zi bună…

shared lives

Străzile, bulevardele, autostrăzile, ulițele, piețele și cam tot carosabilul în SUA aparține mașinilor, sau benzinei, mai concret… Tot ce mișcă pe petrol merge pe străzi mari… Trotuarele sunt pentru pietoni…și biciliști. Împărțim o bandă de 50 cm lățime, permanent ești obligat să te uiți în urmă, fii gata să auzi claxon de biciletă – să te ferești, să ocolești, să ștergi balustrade sau să calci pe iarbă… Intersecțiile, adevărate stadioane, cele 8 benzi ale străzii o lungesc până la peste 20 m, pe care trebuie să-i parcurgi în câteva secunde… America nu e pentru biciclete… America fumegă și ronțăie benzină…

banc cu moldoveni

Au venit niște compatrioți de-ai mei în State…Am mers să ne vedem cu ei: am niște prieteni printre fericiți. Mai leg și niște relații noi. Primesc un pachet. De acasă. Decidem să intrăm în vre-un bar pentru o bere… Moldovenii sunt uimiți să afle că în America e necesar un act de identitate pentru a bea o bere la cârciumă… mai sunt prilejuri de uimire: benzină ieftină, alimente ieftine, haine ieftine… Intrăm în prăvălie…Cerem meniul, vine într-o clipită cu cele 300 de feluri de bere ale sale… Încurcătură… prea multă alegere nu e alegere, ci mai degrabă tiranie… Curiozitatea, sete, dorința de a savura noul – toate trebuie filtrate prin lista de 300 itemi de potențiale surse de savoare… care dintre beri e purtătoarea promisiunii?

– E mai simplu la Chișinău, acolo avem doar 4 feluri de bere, știi ce și cum să alegi…

Cristian recomandă un soi de bere, el, decanul de vârstă al emigranților moldoveni la Washington, mai e și amator înrăit de bere…

– Prea amară, zic moldovenii mei. Vrem bere…Ca la Chișinău…

Foster`s, butoiul australian de 750 ml rezolvă setea… Nu și orgoliul: cineva a comandat un soi belgian foarte scump…Îl gustă, e scârbit, apoi îl dă vecinului, să-l probeze… Vecinul pasează altui vecin: halba circulă la cele două mese ca o cupă de împărtășanie. Impresia e generală: nu e bună. În fapt, berea aia e specială – un gust de vin oițetit și răsuflat… Se bea, probabil, ca adaos… la niște mâncare necunoscută, sau la vre-un desert glamuros… Senzația nu a avut loc, nimeni nu vrea să-și adjudece replica: am fost în Sate și am băut bere bună, de aia belgiană, e drept, costa, dar să vezi ce gust superb avea…!


Oct 2 2009

regele e gol…

Vitalie Sprînceană

În ultimul număr al revistei Contrafort, Oleg Bernaz, analizând bătăliile discursive ale campaniei electorale, avertiza asupra unei confuzii, care, chiar dacă ține de ”noțiuni”, purta în sine un potențial de a structura într-un mod imprevizibil evoluțiile politicului moldav… Formularea este atât de laconică, iar ținta atât de precisă încât reiau citatul:

Mi se pare, însă, că în acest context al alegerilor sensul ideii de schimbare este de multe ori confundat cu sensul noţiunii de înlocuire.”

Olga a fixat diagnoza cea mai scurtă (și mai completă):

Ridicarea tarifelor fără o promovare corectă a motivelor şi, desigur, a compensaţiilor.

Nepotismul lui Ghimpu – no long term strategy.

Microfoane închise… Ştiţi asta.

Regele e gol…istoria se repetă, ca farsă… Alți eroi. Structurile de rudenie și alianțele de familie, care creează întregi sisteme ”interne”, stat în stat, sunt mai durabile decât socieatea deschisă… Din nou în tribalism…unul de dreapta, după altul de stânga…

Moldova ca o cumătrie, sau o nănășie…

p.s. era vorba despre asta: președintele interimar al țării își avansează nepotul la funcția de guvernator al Băncii Naționale.