În legătură cu plecarea mea iminentă (deseară zbor la Istanbul, la o școală de vară, de unde mă întorc abia pe 30 iulie, apoi, pe 20 august, pentru patru ani, la studii de doctorat în SUA), m-am cufundat brusc într-un tip nou de ritualuri: despărțirile. Ultimele săptămâni au fost dedicate în exclusivitate unor petreceri/seri de adio: rude, prieteni, cunoscuți…
Chit că nu sunt anunțate explicit, aceste despărțiri anunță rupturi inevitabile: prietenii își fac planuri în care nu mai încapi, colegii construiesc proiecte grandioase în care nu mai e loc pentru tine, rudele modelează țesături de evenimente și ritualuri care te evită, însă, ca pe un străin, pentru că ești cumva prea departe… Un fel de moarte socială locală: se discută despre tine de parcă ai fi un răposat care nu mai are treabă cu lumea asta… Eventual, te vor pomeni la slujbe, reuniuni de familie, dar o vor face rar, pentru că doar atunci când se adună cu toții grămadă, se va vedea că lipsește cineva: Tu.
Ai abandonat majoritatea proiectelor sociale, politice și economice în care erai prins și în locul libertății multrâvnite s-a iscat un fel de vid temporal și de comunicare: reperele obișnuite, serviciu, prieteni, proiecte universitare sau de alt gen fiind dizolvate, plutești neputincios cumva pe valul orelor ce se scurg alandala… Descoperi că ești o ființă socială într-o măsură mai mare decât credeai: îți lipsește dependența de alarma deșțeptătorului care te trimitea undeva în urbe cu misiuni precise, acum te trezești la o vreme oarecare, hălăduiești fără rost pe străzile orașului, descumpănit de bruma de timp liber căzută parcă din cer… Cât e de bine, îți zici, să te afli veșnic în treabă! E atât de mare ispita de a renunța la plecare și la schimbarea anunțată de ea: noul te sperie, pe de altă parte, cărările bătătorite ale obișnuinței te seduc cu siguranța lor aparentă: ești tentat să alegi cunoscutul în detrimentul unui inedit incert – un prag psihologic, care, odată trecut, îți promite libertatea. Majoritatea oamenilor însă, se lasă speriați de acest prag și preferă să rămână dincoace de el: fie că își închid circuitele spirituale și de comunicare cu lumea, prin retragerea în contextul cunoscut, fie se refugiază într-o veșnică nostalgie după un Rai originar, fie se străduie să reducă bogăția lumii la niște situații cunsocute și răscunoscute…
Dar există și un farmec al plecărilor: brusc, ai devenit, pentru a-l cita pe Iurie, un om important, pentru că ai vreo treabă cu America, cu centrul de putere al lumii, cu depărtarea, cu raiul financiar, și alți indivizi, de existența cărora vei fi uitat deja, își amintesc de tine și te învie, sugerându-ți, printre amabilități că adicătelea ai fost dintotdeauna un om iubit, respectat, că…vezi de dă o mână de ajutor dacă e nevoie…
ai lasat un siaj “inainte de vreme”, cum ti-a placut sa pomenesti, intr-un fel de comunicare cu tine insuti, cu nimeni si cu toata lumea laolalta… o tai, cum ar spune altcineva, fasii 🙂
.-= dc´s last blog ..moldovenii in Thailanda =-.
Zâmbesc pentru că de ceva vreme m-am antrenat şi eu cu râvnă în ritualuri de trecere, de împăcare sau doar de consemnare a feluritelor relaţii mai mult sau mai puţin adâncite care s-au înfiripat între mine şi oamenii cu care am avut ceva în comun, o ocupaţie majoră, să zicem, cum ar fi facultatea/3 ani de studenţie. Îmi privesc şi eu cu dezolare fiecare coleg sau prieten şi nu ştiu cum să-l reduc la un chip de colecţie, nu mă pricep să rostuiesc afecţiunea asta bruscă pe care o resimt faţă de orice om pe care-l ştiu poate doar din vedere, după nume sau cu care n-oi fi schimbat decât câteva vorbe. A sunat tâmpit să zic „chip de colecţie”, dar asta mi se pare că am făcut până acum, am umplut un album cu poze imaginare ale oamenilor care mi s-au întâmplat. E bine asta, înseamnă schimbare, experienţe diferite, medii alternate, dar şi acest sentiment destul de nesuferit de nostalgie la finele fiecărei perioade şi „nelinişte metafizică” la debutul alteia. E ca şi cum aş oficia funeralii sau alte operaţiuni sufleteşti, pentru a mă putea oferi/implica cu inima mai uşoară un pic întâmplărilor ce vor veni. Am citit post-ul tău şi aflându-ne în ipostaze oarecum similare am vrut să mă apuc şi eu să gândesc în scris ce e cu mine în perioada asta destul de ambiguă. Dar pentru că însemnarea ta mi-a prilejuit-o pe a mea, o înscriu ca anexă la articolul tău. Aş zice că eşti în interval. Şi eu sunt în interval. Ce agonic.
.-= olga c.´s last blog ..cel mai fericit om sărac =-.
Un fel de moarte socială locală… Între ce ai spus tu şi ce a spus Olga, chiar nu e clar cine pe cine omoară social. Prietenii îşi vor face planuri în care să nu mai încapi, dar mult mai târziu; încă ceva timp, îţi vor distribui şi ţie roluri în piesele lor sociale. Iar tu eşti cel care trece un prag şi ştie că prin asta întoarce spatele tuturor celor rămaşi.
Legăturile tale spirituale, oricum, vin cu tine şi, la nevoie, o să le regăseşti obiectul.
In legatura cu finalul postului: adevarat grait-ai!
Oricum, mult succes in State! Sper sa-ti placa si sa rezisti.
.-= Andruska´s last blog ..Balkan Erotic Epic? =-.