Există, în romanul „Întâiul cerc” al lui Alexandr Soljeniţîn (netradus, din păcate, încă în română) un personaj interesant: Dmitrii Sologdin, care opune, limbii de lemn a sistemului un limbaj propriu: Limba Clarităţii Finale (Язык Предельной Ясности), în cadrul căreia nu-şi găsesc locul neologismele, expresiile împrumutate ce-şi au echivalentul în limba rusă etc…
Fără îndoială, revolta lingvistică a lui Sologdin este, întâi de toate, politică: acesta refuză să vorbească o limbă în care cuvintele doar sună, fără a trimite la conţinuturi concrete, în care anumite expresii pot avea orice sens potenţial în funcţie de dorinţa emiţătorului (în acest caz partidul, ideologia comunistă – Sologdin este religios şi are simpatii deschise pentru Biserică); un sistem lingvistic în care, în fine, cuvintele nu sunt decât paravan pentru intenţii ascunse, eşecuri neasumate (catastrofala retragere de la începutul războiului este numită în limbajul propagandei corectare a frontului). Sologdin este, în acest caz, un adevărat disident care se bate cu inamicul chiar pe teritoriul cel mai important ala cestuia: limba, discursul…
Apoi, rebeliunea lui Sologdin are şi un sens etic nihilist: opune „globalizării lingvistice” o contragreutate: bogăţia imensă a limbii ruse. În acest caz Sologdin este un tradiţionalist, şi aici stă sensul programului ideologic alternativ al lui Soljeniţîn: tradiţia rusă, fie ea religioasă, fie politică. Matematica este tradusă prin socotire, poezia prin stihuire iar şirul continuă delirant de lung. Se întrevede aici o mânie acidă, ascunsă şi vărsată subtil peste occidentaliştii ruşi dintotdeauna, adepţi ai inovaţiei culturale şi ai schimbării ordinii tradiţionale ruse.
Sologdin oprimatul este şi un oprimant prin faptul că tinde să taie o legătură culturală firească: cea a împrumuturilor culturale…
Fiind intolerant la orice formă de împrumut lingvistic şi cultural, Sologdin se arată profetul unei lumi la fel de închise ca cea comunistă, împotriva căreia luptă cu atâta înverşunare. Dusă la extremă, logica lui Sologdin poate fi „întâlnită” (ce-i drept forţat, cu logica lui Vasile Stati, autor al unei încercări de a construi o limbă-lume moldovenească, fără mari şanse de supravieţuire (precum Sologdin caută echivalentele unor noţiuni lemnoase precum teorie, dialectică, comunism, Vasile Stati propune cuvîntelnic, mîneştergură pentru unele expresii considerate a fi străine: dicţionar, prosop etc.)
Sigur, abuzul lingvistic e una din armele ideologice cele mai redutabile ale oricărui regim politic. Sigur, bătăliile mari trebuie purtate anume acolo.
La fel de sigur este că, aceste arme sunt doar instrumente în luptă, nicidecum valori în sine. Nu luptăm pentru limbaj de dragul limbajului, ci pentru o anumită curăţenie şi claritate a limbajului. Dincolo de aceasta ne pândeşte lumea închisă a lui Sologdin, sau cea eşuată, a lui Vasile Stati. Un războinic trebuie să aibă şi simţul umorului.
N-am citit opera, dar din spusele tale, Sologdin cel putin are un argument indubitabil – bogatia imensa a limbii ruse, pe care o avem si noi (fara indoiala), dar spre deosebire de noi, rusa i-i limba mamei, iar noua ni-e limba lor, pe care vrem ori nu asta sintem nevoiti sa o cuoastem din considerente sociale, politice, economice etc… Ceea ce scria Mateevici, cu privire la “Nu veti plinge-atunci amarnic / Ca vi-i limba prea sireaca…” – in acest context nu are aceeasi greutate argumentativa, pentru ca un popor care a fost calarit mai intii de turcii lui Stefan cel Mare, apoi de rusii de la 1812, nu poate fi xenofob si primeste orice limba ca a lui, a mosilor si a stramosilor sai… Pentru a tine la limba poporului tau, asa cum este (moldo/romana), este nevoie de spiritul de natiune, care iarasi ne lipseste.
Personal sint vorbitor de Moldoveneasca si ma inteleg cu vorbitorii de Romana excelent, poate tine de poliglotie, dar eu vorbesc limba Constitutiei RM, art.13, care “functionaza in baza grafiei latine”, o numesc Moldoveneasca pentru ca asa imi place. Scriu cu “â” doar in cazurile: român, România, românesc si altele ce tin de neamul tarii vecine, si in toate celelalte cazuri “Δ, sti uca se accepta ambele variante si stiu ca pina la Ale(cs)/(X)andri mai am mult, dar e un element sa-i zic “stilistic”.
Poporul cu atit mai mult nu va “grai romaneste”, pentru ca limba romaneasca presupune cuget/selectare/formulare prealabila, “da in Moldovneasca cum o chicat asa i-ai dzis si nimi nu-tzi zishe nica”.
Ar mai fi ceva, limba – fie ea romana, fie rusa, moldoveneasca are doua aspecte – literar si popular, si daca in acest context romana si moldoveneasca literara e una si aceasi, nu se deosebesc, atunci intre populara romana si cea moldoveneasca diferenta e enorma, poate doar pentru ca ei nu folosesc rusisme…
Si in final: “Va place sau nu asta e parerea mea, iar daca nu, atunci eu am o alta parere” (Plutarh).
Maxs last blog post..Un amic de-al lui Robinson Crusoe…
Nu cred ca Mateevici poate fi considerat, in vre-un fel, precursorul moldovenistilor-romanistilor sau a altor -isti lingvistici…acesta se inscrie mai degraba in traditia lui Alexander von Humbolt, pentru care limba unui popor reprezinta viata interna a unui popor, legatura lui cu lumea, trecutul, prezentul, viitorul… de aia si abundenta de simboluri: Nistrul, cazaniile, taranii, codrii, doina care sugereaza o legatura limba-suflet national… e o idee in voga in secolul 19, si chiar in secolul 20, prleuata fiind de Chomsky, bunaoara… ar fi multe de discutat aici, Mateevici insisi indica sa stergem slinul si mucegaiul uitarii care geme peste aceasta limba pentru a o face sa straluceasca – un traditionalism transparent care razbate si din restul scrierilor lui…