Mar 30 2009

tipuri de rationalitate

Vitalie Sprînceană

 

Pe durata secetei cumplite din 2007, mi-a fost dat să aud o stranie dispută între părinţii unui bun prieten, ţărani dintr-un sat din centrul Moldovei. Era vorba de soarta unui mic ogor de pe costişă: să fie prăşit sau să fie abandonat soarelui, ciorilor şi pustiei. Mama prietenului îşi îndemna bărbatul: să mergem, măi, să prăşim bucata aia, că doar n-o lăsăm păsărilor şi jivinelor, cum să stea pământul nostru neprăşit, ce, suntem calici?

Tatăl amicului nu se da dus din parcela de umbră răcoroasă ce-o găsise la rădăcina nucului din ogradă:

– Ei, muiere, şi pentru ce mi-aş ucide eu ciolanele pe seceta asta? S-o prăşesc, să n-o prăşesc, ce rost are: soarele a ars totul, nici buruianul, sireacul nu creşte. N-am face nimic decât să frământăm fără folos ţărâna… Las pământul să se odihnească un an…

– Cum măi, să stea pământul neprăşit? Neam din neamul meu n-a făcut aşa. Vrei tu, nu vrei, eu merg mâine să-l prăşesc…

Prietenul îmi spunea, ceva mai târziu, că părinţii lui chiar au mers a doua zi la ogor, l-au prăşit cum se cuvine, dar roadă n-au luat din bucata aia… Şi nu şi-au vorbit câteva zile la rând.

Avea, gândeam eu, fiecare dreptatea lui. Ea – pentru că ar fi fost o profanare, sângele strămoşilor gospodari vorbeau în sufletul ei, să lase pământul paragină, în voia sorţii. Inima, credinţa şi bunul simţ nu-i îngăduiau să facă asta. El – pentru că gândea raţional, adică cu capul limpede şi inima rece… Adevărul fiecăruia, însă, ţinea de un anume context, agravat acum de accidentale valenţe meteorologice (căldură plus secetă)…

 

 

 

 


Mar 28 2009

schite in spatii publice

Vitalie Sprînceană

alei

Legendă:

săgeţile albastre sunt aleile „neoficiale”,

1. chioşc de ziare.

2. staţie de troleibuz.

3. alimentară.

4. frizerie.

5. chioşc de ţigări.

La întrebarea: De ce indivizii preferă să construiască în unele spaţii publice deschise (parcuri, grădini publice) traiectorii alternative cum ar fi alei, cărăruşe, uneori în paralel cu drumurile oficiale, alteori secţionând anumite spaţii după o logică neştiută?, pot fi formulate cel puţin 3 răspunsuri:

–  etic – pentru că sunt nesimţiţi, dom-le. Inculţi, barbari, bădărani, needucaţi, „ţărani” care tocmai şi-au lăsat galoşii şi au încălţat pantofi, fără a face un update la obiceiuri, apucături şi educaţie.

Argumentul pare credibil, atât atunci când e formulat de o bătrână ce face observaţii unor tineri sprinţari, cât şi în momentul în care e formulat un poliţist gata-gata să amendeze un asemenea ins…

O asemenea presupunere, însă, trebuie fondată pe teza că aceşti indivizi sunt la fel de inculţi pretutindeni, în orice moment/spaţiu al vieţii lor. Ceea ce nu e adevărat: aceeaşi „bădărani” care calcă răzoarele cu flori, trasând scurtături prin parcurile oraşului, sunt foarte „educaţi” acasă, unde nu  calcă pe udne le trăsneşte ci doar pe doar pe trotuarele speciale, fără a da buzna prin grădină/curte/florărie.

Semn că ar fi vorba de un timp de comportament specific unui spaţiu: cel social, iar în cel particular, aceşti indivizi manifestând trăsături „bune” de civilizare.

Eticul trebuie, deci, exclus din mecanismele explicative ale acetui tip de situaţii…

economic –  cărăruşele/aleile/drumuşoarele reprezintă trasee optime, construite de indivizi cu scopul de a optimiza deplasarea prin spaţiul social, facilitând accesul la unele obiecte de însemnătate socială: bănci, magazine, staţii de troleibuz, chioşcuri de ziare şi ţigări, librării (şa Chişinău mai rar), intersecţii, universităţi, semafoare, pasaje subterane… necesitatea unor asemenea scurtături e evidentă, dacă ţinem cont de caracterul fluid, instabil şi flexibil al geografiei economice a spaţiului urban: parcul intrastradal de pe bulevardul Renaşterii, bunăoară (viitorul bulevard Grigore Vieru) a fost programat mulţi ani în urmă, când geografia economică era dominată de 2 alimentare şi 2 staţii de troleibuz, acum, însă, există vreo 30 puncte sociale importante (câteva restaurante, pizzerii, chioşcuri, magazine), distribuite neuniform (aglomeraţii în extremitatea care se intersectează cu strada Albişoara, şi relativ spaţii goale în dreptul Maternităţii Municipale)…

O asemenea explicaţie e aplicabilă cam pentru 80-90 % din cazuri, existând totuşi alei informale care…aparent nu duc nicăieri şi nu sunt justificate economic…

politic – acest fenomen ar reprezenta deturnarea unor relaţii de putere, linii individuale trasate alternativ celor „oficiale”, manifestări ale unor rebeliuni latente… Ar fi vorba, în acest caz, de traiectorii şi culori personale în peisajul public anonim. Individul care „păşeşte” pe alături, fără o motivaţie economică evidentă, e doar un ins ce vrea să-şi manifeste individualitatea, revolta împotriva unui sistem de proiectare a spaţiului public considerat a fi autoritar (aşa apare, bunăoară parcul de pe bulevardul renaşterii, ca un coridor prelungit, străjuit de ambele părţi de „zidul” sigur al fluxului de transport urban)… e vorba de acelaşi mecanism care alimentează cererea de haine în culori stridente, coafuri extravagante etc…

Alte răspunsuri?

A se vedea şi proiectul fotografic „implante | verde în gri / gri în verde” la aceeaşi temă, realizat de Anca Donţu, pe site-ul Asociaţiei Tinerilor Plasticieni din Moldova Oberliht.


Mar 25 2009

pizdeţ!

Vitalie Sprînceană

Alexandru Vakulovski, născut în Republica Moldova, stabilit de ceva ani la Cluj-Napoca, autorul unor portrete „neoficiale” a relaţiilor româno-române: „Pizdeţ”, „Letopizdeţ”, alte romane, poezie, teatru, traduceri din Erofeev, Sorokin a fost expulzat din România, cu interdicţia de a intra pe teritoriul Ro în viitorii 2 ani şi jumătate pentru încălcarea regimului de şedere.

N-are cetăţenie română, doar ceva idei, dar alea nu ţin în loc de paşaport.  Ironic şi trist: există sute şi sute de indivizi dubioşi care deţin deja cetăţeania românească… cred că statul român ar fi putut inventa ceva permise speciale pentru artiştii moldoveni, nişte preferinţe colea…

Protestăm?


Mar 25 2009

handicapul nu exista: el a fost inventat!

Vitalie Sprînceană

Handicapul (dizabilităţile, în limbaj corect) nu e atât o stare ce ţine de fizicul sau psihicul individului, cât o configuraţie socială, rezultat nedorit al unor structuri ale interacţiunilor colective, pierderile de reţea ale eficienţei sociale.

Luat ca atare, defectul fizic nu există ca handicap. Abia circuitele sociale transformă o individualitate fizică în dizabilitate.

Surdo-mutul comunică, e viu, se mişcă, emite mesaje. Doar că în alt limbaj. E însă marginalizat pentru că „normalitatea comunicării lui” nu coincide cu a noastră: majoritatea comunică altfel, şi asta e suficient pentru a declasa un individ absolut normal.

…Într-o lume în care imobilitatea ar fi valoarea cea mare, cei ţintuiţi la pat ar reprezenta elita socială şi spirituală.

Chinezii mutilau femeile silind-le să-şi micşoreze piciorul astfel încât să încapă în pantofi minusculi. Femeile cărora le reuşea această operaţie, erau cele mai dorite, sexuale, frumoase. Restul deveneau handicapate, în sensul lipsei unor calităţi ce le-ar fi propulsat în rândul perfectelor.

Exemplu. În satul meu, un băiat s-a născut cu o deficienţă locomotorie. Deci nu a mers la grădiniţă. Nici la şcoală – era un efort prea mare pentru părinţii lui să-l ducă zilnic pe uliţele prăfuite sau înglodate, să-l vegheze în pauze, să-l ducă la clozet, să-l urce pe scările generoase ale clădirii (una cu 4 etaje, fără ascensor, situaţie analogică la Universitatea de Stat din Moldova). A rămas acasă, în curte, cu o bunică, apoi, după ce aceasta muri, singur. A învăţat doar să vorbească (în afara defectului locomotor e un om absolut normal). Nu ştie să scrie, nu are prieteni. Uneori, ca să-l aerisească, părinţii îl scot la strada centrală, de, mai cască gura omul, se mai ia cu una-alta şi trece timpul.

E de aceeaşi vârstă cu mine. Între noi, o diferenţă minimă: eu mă mişc, el nu. Dar trăim în alte lumi, asta pentru că în configuraţia socială şi instituţională a satului: şcoala şi grădiniţa au fost concepute exclusiv pentru oameni normali, care se mişcă, pot ieşi din glod sau praf, pot urca până la etajul 4 şi viceversa, distribuţia de funcţii şi roluri economice sunt proiectate astfel încât componenta fizică (mobilitate, forţă) a muncii să fie cea care primează şi deci, pentru el nu s-a găsit o „pâine”. A fost marginalizat, ar fi greu de tot să mai recupereze acum ceva – ar fi putut să dactilografieze ceva, un secretar colea, contabilitate etc.

…Structuri discriminatorii (care creează handicapul):

– reţelele de comodităţi elementare (transport, ascensoare care nu ajung etc.) .

– imaginarul social, care produce modele de succes de un anume tip (fetele urâte intră şi ele în categoria handicapatelor, pentru că sunt privite ca atare)

– structura economică a societăţii, cea care stratifică activităţile economice în funcţie de nişte criterii discriminatorii: mobilitate, muncă fizică.

– organizarea circuitelor de cunoaştere astfel încât acestea devin accesibile doar prin intermediul unui număr finit de receptori (ochiul, urechea, simţul tactil şi cam atât).

De cele mai multe ori, lupta cu handicapurile se duce pe un front inexistent: cel medical-fiziologic. Fără succes, pentru că tratamentul e prea scump, riscant. O reparaţie din temelii a instituţiilor sociale ar fi mai eficientă, şi mai ieftină (cheltuielile sunt suportate în acest caz de comunitate, deci distribuţia per capita e mult mai redusă).


Mar 24 2009

nenorocul norocos

Vitalie Sprînceană

Datorez impresii bune unei cărţi semnate de prof. Saul Smilansky de la Universitatea din Haifa: 10 Moral  Paradoxes” (Amazon). O carte bună în mod dublu: metodă inedită (autorul propune paradoxul ca structură de interpretare a universului moralei), abordare la sol, empirică cum ar veni, la nivelul microsocialului – privită prin lentila paradoxului morala apare mai puţin ca un set de legi/reguli uscate, în căutarea unei divinităţi care le-ar valida, ivindu-se mai ales sub forma unei realităţi umane accesibile, vii, care respiră, vieţuieşte, moare şi reînvie…

Exemplu:

Paradoxul: Nenorocul norocos. O situaţie tipică – un individ se naşte cu o dizabilitate oarecare (fizică sau psihică). Dificultăţile care rezultă din faptul că acest individ  trebuie, pe parcursul vieţii sale, să recupereze şi să muncească  mai mult decât ceilalţi pot fi transformate relativ uşor în avantaje: conştiinţa defectului va servi ca şi catalizator al formării unor calităţi: disciplină, motivaţie, care, într-un final, l-ar propulsa pe acest individ mult mai departe decât unii semeni „normali”. Este aici handicapul un lucru regretabil, dacă în absenţa lui individul nu şi-ar fi dezvoltat acele calităţi?


Mar 21 2009

o prezenta care conteaza

Vitalie Sprînceană

Gândesc  să mă flutur, dacă reuşesc, azi la 12.00 prin centrul capitalei, să mă alătur tăcut coloanei de protestatari care vor merge să zică „o vorbă bună” Ministerului Afacerilor Interne. Chiar dacă tânărul ucis de poliţie nu mai poate fi înviat, anumite lucruri pot şi trebuie făcute.

N-o să strig, n-o să ţip, n-o să recit lozinci. Nu voi protesta împotriva unui partid, nici pentru un partid, n-o să zic Sus!, nici n-o să scandez Jos!

Nu vreau capul lui Moţoc (a ministrului Papuc sau altul). Nu cer sânge ori răzbunare.

Voi protesta tacit, prin simpla prezenţă, împotriva unui sentiment de teamă.

Ca cetăţean nu mă simt în siguranţă, apărat de această poliţie a noastră (e o ironie de un cinism uluitor, ce-mi aminteşte de un stih al lui Maiakovski: Poliţia Mea mă apără!), care-şi permite să tragă, în blocuri locative, ca la poligon, sau ca în Counter-Strike.

Mă deranjează acest headshot tras în plin oraş.

Nu m-a convins MAI că poliţiştii s-ar fi aflat în legitimă apărare (erau 2, puteau cere ajutor, au fost învăţaţi să imobilizeze infractori periculoşi, deci enjoy, eşti la serviciu, fă-şi datoria onest). Nu m-a convins MAI nici că „Poliţiştii ar fi acţionat în conformitate cu Legea cu Privire la Poliţie” (art. 14: În toate cazurile cînd aplicarea forţei nu poate fi evitată, colaboratorii poliţiei sînt datori să se străduiască să aducă o daună cît mai mică sănătăţii, onoarei, demnităţii şi bunurilor cetăţenilor, de asemenea să asigure acordarea asistenţei medicale victimelor.). E o lungă cale până la împuşcatul în cap…

Mă dearanjează această poliţie ce-şi permite să aleagă pe cine şi în ce condiţii să apere (vezi scandalul cu minorităţile zise sexuale).


Mar 17 2009

despre virginitatea babei cu 5 copii

Vitalie Sprînceană

sau cuvânt împreună despre presa moldovenească…

Demult căutam un port în care să ancorez, măcar temporar, nişte nemulţumiri proprii, apoi câteva angoase „muşcate” de la Cristian Sîrb (vezi aici şi aici), un balast „intern” venit chiar din breaslă  (Valentina Basiul) plus cele 10 min pe care le consacru zilnic lecturii pe diagonală a presei moldoveneşti. L-am găsit sub forma unui articol scurt al d-lui Andrei Pleşu, publicat în Adevărul din 11 martie. „Echidistanţă şi angajare” e numele podoabei de luciditate, scrisă cu ocazia unui mini-scandal mediatic legată de plecarea lui Traian Ungureanu de la Cotidianul.

Eu cer (doar) două lucruri de la un gazetar:

1. să se adreseze inteligenţei mele (nu maţelor, nu nevricalelor, nu idiosincraziilor mele), şi

2. să scrie bine.”

Concis, precis, punct ochit – punct lovit. O replică ce transformă, fără simpatii particulare, în hârtie igienică atât presele independente, cât şi cele aservite, cele de opoziţie şi cele ale Puterii.

O echivalenţă perfectă poate fi stabilită între organul căruia i se adresează articolele, pamfletele, editorialele, copy-paste-urile jurnaliştilor autohtoni şi nivelul ziarului respectiv (să fie oare o întâmplare faptul că în română ziarului i se mai zice organ de presă?)…

Poate, cu ceva sforţări, unele ziare moldoveneşti ar ajunge la nivelul burţii, altele la cel al inimii, dar în nici un caz mai departe.

Nu este un dialog inteligenţă-inteligenţă în isteria colectivă a vânătorii de vrăjitoare, cu referire la moartea lui Grigore Vieru, alimentată cu titluri ieftine gen: Ucigaşii! Asasinii!, cu publicarea pozelor „duşmanilor” (curat vestul sălbatic, mă mir că n-au afişat şi un preţ pentru capul/pălăriile acestora!) în ziare pretins serioase precum Timpul de dimineaţă, Jurnal de Chişinău, Literatura şi Arta etc.

Nici moralismul ieftin gen: trădare, tâlharii, hoţii, minciunoşii, vagabonzii, neica-nimenii, profitorii practicat de Flux, Moldova Suverană, Timpul de dimineaţă, Jurnal de Chişinău, Literatura şi Arta şi restul nu se ridică mai sus de buric…

„Argumentaţia” eroticoidă a unui Viorel Mihail (zoioase, curve patentate, jurnaliugi, codoşi) e în genere, la o treaptă pubiană, chiar dacă autorul scapă pe alocuri idei bunicele…

La fel de puţin inteligibile sunt afirmaţiile la grămadă, mai mult lozinci decât dezbateri: economia a scăzut, datorită guvernării (care economie? Despre ce fel de indici e vorba?), X a furat ţara….

Rar, foarte rar, ziarele moldoveneşti sunt polivocale, aşa cum sunt rudele lor foarte îndepărtate (mărim distanţa de rudenie în folosul ziarelor occidentale, nu a celor autohtone), în care, cot la cot, paragraf lângă paragraf, s-ar încălzi două opinii diferite la aceeaşi temă… Majoritatea absolută a fiţuicilor practică monologul… Nicolae Dabija l-a dat cică afară pe Matcovschi pentru că a susţinut pe altcineva la nişte alegeri şi ar avea păreri diferite, editorialele din Timpul, Jurnal de Chişinău, Moldova Suverană, Flux se aseamănă atât de mult între ele, în cadrul fiecărui ziar, încât e greu, foarte greu să faci o distincţie, uneori doar poza indică faptul că ar fi scrise de nişte oameni diferiţi…

Un dialog, atunci când este născut în chinuri mari, cu voie de la cine trebuie, nu continuă mai mult de două propoziţii, după care începe bătutul câmpilor, pe temele vechi: votul din 4 aprilie 2005, Eminescu, Limba, România, Rusia, comuniştii, mamă-ta, du-te în…

Angajamentul politic e o ruşine, de aia toată lumea caută virginitate politică, adică neutralitate, independenţă şi altele. E mai uşor să învii calul lui Ştefan cel Mare decât să smulgi unui ziarist recunoaşterea faptului că e angajat politic… ca şi cum asumarea unei poziţii coerente în spaţiul public şi justificarea ei arguemntată ar fi o ruşine. Pretinsa independenţă, de fapt o scuză pentru lejeritatea cu care ziarele sar în patul primului mire, face imposibilă orice dezbatere ideologică: mania neutralităţii a împărţit idioţii în 2 cohorte: guvernanţi şi restul, dintre care unii sunt comunişti cu ziua, alţii sunt rând pe rând social-democraţi, creştin-democraţi, socialişti, liberali etc…

O identificare politică negativă (noi suntem anti-!), justificată prin clişee aparent normale: presa câinele de pază al societăţii (adică câinele păzeşte hoţul cât acesta fură!)…

Presa mai e şi partizană, chiar atunci când aliat e adevărul: am mai scris (na, că mă citez) despre anacronismul unor iare care tăinuiesc bazaconii, atâta timp cât binefăcătorii sunt de-ai noştri, după care îl trâmbiţă, atunci când „bandiţii” au plecat la ei. Aşa a făcut ziarul Timpul cu dezvăluirile despre coţcăriile lui Tudor Tătaru pe vremea lui Urechean, aşa face şi Moldova Suverană când dă sfoară în ţară că Tarlev, pe vremea când era prim ministru, ar fi umblat la ulciorul cu miere…

Departe de mine gândul că un spaţiu public teafăr ar apărea în Moldova, creat fiind de presă… Practicând genul thriller (a se vedea articolul de mâine al lui Mihai Conţiu din Moldova Suverană), aceasta creează o atmosferă sumbră de suspans, în care firavele încercări de discuţie calmă sunt înăbuşite de uralele „luptătorilor” fără cauză, fără baricade, dar cu orientare politică corectă, în care orice formă de perspicacitate este jertfită pe altare imaginare, vremelnice sau eterne…

Chiar dacă-şi dă aiere de mare prinţesă, mass-media moldovenească nu e decât o Chiriţă de la Bârzoieni, ce vrea să pară educată, dar înjură în limbaj de mahala… ce mai, 10 min e mult, trebuie să reduc timpul la 30 sec… cel mult…