anti ce? Antidot

 

 

 

 

  

 

 

Cândva, o mică notă de subsol, publicată pe un afiş de spectacol, care specifica că acesta a fost jucat în străinătate, era suficientă pentru a garanta succesul necondiţionat al spectacolului, indiferent de calitatea reală a acestuia. Străinătatea adăuga ceva farmec, compensa anumite lipsuri şi adormea spiritul critic al spectatorului care îşi zicea, cu un sentiment de laşitate: mă rog, poate n-am înţeles eu ceva, poate am dormit ideea, poate alţii, pe la „case mai mari” ştiu ce ştiu…

Principiul în cauză a fost luat la înarmare şi de puzderia de artişti din zona pop-ului, care înscriau, la rubrica „concertat în străinătate”, prezenţele la nunţile, cumătriile şi sindrofiile din bodegile/cârciumele din cătunele Italiei, Greciei sau Spaniei… Mă rog, nada a prins ceva vreme, după care peştele a mers la alte undiţe…

Boon, eu m-am prins când am citit, într-un material promoţional, că performance-ul teatral „Antidot” al Nicoletei Esinencu a fost prezentat „afară”. Germania şi Franţa, dacă nu mă minte memoria. În acel material promoţional, una dintre actriţele principale, mărturisea că succesul reprezentaţiilor în străinătate a fost considerabil. Un truc retoric eficient, pentru că m-a făcut să gândesc că e ceva de capul spectacolului şi deci să-mi fac timp pentru a-l vedea (la asta se mai adaugă şi faptul că, pe plaiurile moldovene lipseşte critica de întâmpinare, iar organizatorii, în pofida unei liste generoase de sponsori – ceva institute culturale străine, fundaţii – nu s-au gândit să facă vre-un pre-spectacol pentru critici, jurnalişti, mă rog, cum am mai văzut pe la alţii)…

 

Elementul moldovenesc.

A fost că „Antidot”, ca majoritatea manifestaţiilor culturale, politice, filosofice (am şi eu povestea mea), economice, pedagogice a început cu vreo 15 minute întârziere. Să zicem că nu prea contează, oricum „nu scăpam trenul”, dar, pe de altă parte, dacă mă gândesc mai mult, universul însuşi a fost creat în ceva mai puţin de 1 sec. Puse cap la cap, întârzierile astea înseamnă o bucată bună de viaţă… mai ales că se repetă zilnic, la orice tip de adunare moldovenească…

 

Spectacolul.

E un colaj, un fel de miş-maş de comunicate oficiale, instrucţiuni de apărare, ideologie şi … povestiri private. S-ar părea că e o poveste tristă despre relaţiile inegale dintre Individ şi Marile Sisteme (ideologia, opinia publică, statul). Poveştile personale, atâtea câte sunt, se frâng brutal, sub povara/forţa unor imperative colective… Statul, Big Brother – este pretutindeni, nimic nu-i scapă: respiraţia, alimentaţia, jocurile, relaţiile familiale – toate par a fi controlate şi supravegheate… Senzaţia – omul individual este prins, cu ajutorul unei reţele subtile, insesizabilă uneori, în tivitura statului, care-i determină scopurile, îi structurează/ordonează, după plac, viaţa…

Un fel de Orwell updatat, ici-colo presurat cu iz de compot, luptă anti-alcoolică subminată de cazanul pentru fierberea samogonului (rachiu de casă), ceva din farmecele tranziţiei (deficitul mărfurilor de primă folosinţă, ineficienţa structurilor statului)… O replică teafără, care ar putea deveni o poveste autonomă: Rusia nu te întreabă când faci compot, ci pur şi simplu îţi taie gazul.

 

Altfel.

Efectul pe care mizează performence-ul este surpriza: uimirea că suntem prea mici, că vieţile noastre sunt utilizate, de farisei şi politruci, în scopuri murdare, că trăim viaţa altora, dictată şi prescrisă de alţii, că totalitarismul e rău pentru că substituie familiarul nostru cu un familiar al lui, că tranziţia e o specie a totalitarismului, iar cea moldovenească/rusească, în particular, este o prelungire a totalitarismului sovietic…

Nu neg justeţea/utilitatea acestor aserţiuni. Zic şi eu că tortura e o chestie rea, că individul (nu cel abstract, generic, ci omul personal, fiinţa cu nume, situaţie, timp, emoţii şi dorinţe) nu trebuie aservit unor scopuri ce nu implică auto-creaţia lui, libertatea gândirii şi acţiunii… Da mai zic că arta trebuie să călătorească şi „dincolo de bine şi rău”, fără a se simţi încorsetată de rigorile corectitudinii politice, să pună întrebări şi îndoieli acolo unde, aparent ele nu există…

Dintr-o parte, „Antidot” mi s-a părut un articol despre totalitarism dintr-o enciclopedie generalistă: a vrut să spună cât mai multe în cadrul unei unităţi artistice reduse (40 min, bănuiesc 8-10 pagini A4). A ieşit un compendiu bun, şi doar atât… Dorind să suprindă generalul (totalitarismul sovietic, cel fascit, tranziţia moldovenească, cea rusă, autoritarimul), Nicoleta Esinencu a pierdut particularul. A ieşit un colaj, nu neapărat rău, dar doar colaj…

După uimire n-a urmat nimic… Probabil că „sensibilizarea cu privire la pericolele totalitarismului” funcţionează pe undeva, prin Franţa, pe post de sperietoare politică, pentru noi, deprinşi cu rele ceva mai măricele (de ce autotarismul post-totalitar este tratat la grămadă ca fiind o specie a totalitarismului? Nu e prea simplist să-i tragi pe toţi răii sub acelaşi acoperiş, fără a disemina între idealişti bine intenţionaţi, dar prost informaţi, oportunişti (o notă din Times litterary Supplement zice că Stalin a rămas credincios toată viaţa, mergând zilnic la o biserică din curtea Kremlinului, însoţit doar de garda personală!), tovarăşi de drum, oameni normali care aleg un anume tip de organizare politică din anumite motive? Vechii comunişti, ăia totalitari, sovietici aveau cel puţin un câmp pe care puteau fi prinşi cu oca mică, cel al ideologiei de la care se revendicau şi care îi legitima, şi la care se putea face apel în cadrul unei lupte cu ei; noii nomenklaturişti ai tranziţiei, pitiţi în zeci de partide la Putere şi în „Opoziţie”, cum pot fi prinşi dacă nu au un alt limbaj decât cel al utilizării, după scopuri şi situaţie, a tuturor limbajelor… E o greşeală de optică, datorată probabil faptului că autoarea s-a grăbit să se pună în tabăra bună, să repete ceva din clişeele dreptei… şi cam atât…

Replica „Rusia nu te întreabă când faci compot, ci pur şi simplu îţi taie gazul“era o pistă bună care ar fi păstrat, dezvoltată fiind ca o poveste particulară, ca un strigăt de disperare a unei mici comunităţi (familia) strivită din motive neînţelese (ideologice, geopolitice) de marile Sisteme…

Boon, mie Antidot mi s-a părut o fabulă, nu neapărat una proastă, dar una scrisă, după mine, doar de dragul moralei… Autorul şi-a rostit „replica”, iar pentru a o întări a adăugat ceva text de umplutură…

 

P.S. pe unii spectacolul nu i-a cucerit. Pe mine nu m-a convins.

 

 

 

 

 

 

 

22 thoughts on “anti ce? Antidot”

  1. Nu cred ca exista subiecte rasuflate. Depinde mult de modul in care sunt abordate. Aici a fost vorba despre o abordare literara si un dramatica in acelasi timp si anume referitor la ele ar mai fi multicele de spus, adaugat si lucrat.

    Cred ca adaugind minutele de intirziere de pe colo si dincolo si punindu-le pe toate la un loc, noi, romanii am putea recupera multe din intirzierile noastre de zeci de ani sau chiar secole in comparatzie cu alte popoare. Intirziem mereu, e adevarat, dar cit de mult ne mai suparam cind suntem categorisitzi drept intirzitzi! Doamne fereste! Da’ de unde? Nu-i adevarat!
    Cit ii priveste pe romanii moldoveni – suntem campioni mondiali macar aici. Si una e o intirziere obisnuita, “normala” la moldoveni, dar cu totul alta e aceea cind autoarea, care se plimba pe hol, intrebata fiind cind incepe spectacolul iti raspunde ca in cinci minute, fiind trecute deja zece dupa ora indicata pe bilet.

    Reply
  2. Lilia, n-am afirmat ca subiectul ar fi rasuflat. din contra cred ca e oricand actual, dar nu m-a convins limbajul spectacolului. in nici un caz nu a fost un limbaj artistic/dramatic ci unul de povata, moralizator si mai ales, cumva didactic, limbajul enciclopediilor si compendiilor politologice despre totalitarism.. lipsea nervul, struna individuala…
    cea mai teafara reactie a avut-o Nicolae Popa care a spart un balon, la finalul spectacolului (actorii i l-au daruit cu strigate: Aer!) care a spus: Sol!, adica, coborati baieti cu picioarele pe pamant…

    Reply
  3. Pai eu nci n-am zis c-ai spui spus tu ca-i rasuflat. Era un comentariu referitor la cel al lui Vladislav Namasco, de mai sus, care afirma asta. In rest – sunt de acord – lipsea nu doar nervul, ci multicele. Ceea ce vedem la un spectacol e rezultatul unei chimii foarte interesante, care se produce in urma punerii in scena a unui text. Citeodata acesta (textul) mai slabutz fiind e completat de jocul scenic, regie, etc., alteori – invers. Aici, nici aceasta chimie n-a prea fost, nici multe altele…
    Cit priveste solul – da, e si asta o mare meteaha a noastra: suntem mereu fie in aer, fie la subsol, fie ne supraapreciem exagerat de nici virful nasului nu ni-l vedem ( ca’ nu suntem mai rai ca altii, ca’suntem mai buni, chiar, pe alocuri, ca e problema lor ca nu ne intzeleg pe genialii de neintzelesii de noi, ca…), fie ne subapreciem, chnuitzi de complexe adinc inradacinate si nu putem nici de cum ateriza acolo unde ar fi cel mai bine – cu picioapele pe pamint, dupa cum spui…

    Reply
  4. dupa ce-am iesit de la spectacol, am ramas probabil cu acel gol din balonul spart. nu stiam ce sa zic, cu atit mai mult ca multe chestii din cele relatate nu le-am trait, fiind nascuta la rascrucea dintre totalitarisme, respectiv, nici nu prea am inteles multe
    una vreau sa zic, atita vorba se facea de acest performance, ca ma asteptam la ceva mai mult…

    olginas last blog post..Poliţiştii sălăţii au împînzit oraşul

    Reply
  5. Olgina, traitul e o chestie ce nu prea are importanta in cazul acestui spectacol…pentru ca nimeni nu a trait totalitarismul ca totalitarism ci si-a trait viata, cotidianul, lumea, sentimentele in cadrul acelui sistem.. anume acea dimensiune individuala a traitului si vietuirii in totalitarism trebuia accentuata, scoasa in evidenta, strigata, urlata… Nicoleta Esinencu a ales sa faca o reductie, nu neaparat rea ca idee, dar in numele “intregului” a jertfit individualul.. a facut aceeasi gafa pe care i-o reproseaza totalitarismelor…

    Reply
  6. Stiu ca nu are nici o legatura cu postarea, dar lilia, te inseli amarnic. Noi nu suntem nici in prima jumatate a clasamentului la intarzieri. 15 minute de intarziere este culmea exactitatii in multe tari. Oamenii rad de tine daca vii cu numai 15 minute intarziere. Psihologii te iau imediat la evidenta daca faci asa ceva. Imediat = in decurs de doua-trei saptamani 🙂

    Ion Grosus last blog post..Şi totuşi va rămîne cac.md 🙁

    Reply
  7. Vitalie:
    1. In comunicatul de presa nu era spus ca Antidot a fost jucat in Germania shi Franta, ci ca alte piese ale NIcoletei Esinencu au fost jucate “in afara”. deci primele trei paragrafe oarecum isi pierd din relevanta.
    2. Elementul de intarziere. Nu e deloc vina actorilor sau regizorului ca asa numitii consumatori de arta din MD intarzie.
    3. Spectacolul. Bine spus ” colaj”. Insa tu conferi acestui cuvant un aer de kitsch. Colaj inseamna a aborda prin mai multe elemente /subiecte/exemple care duc la un ansamblu, duc MESAJUL. si eu cred ca antidotului i-a reusit sa-si spuna mesajul.

    SI acum la general. Este absolut binevenit spiritul critic (deloc constructiv sau obiectiv) al moldovenilor care arunca pareri la stanga shi la dreapta, dar care mai mult de spectacole gen Chirita (unde se rade muuult) shi Oltea, mama lui Stefan cel mare NU au vazut. Consumatori care isi dau seama de calitatea spectacolului dupa Afis (!) sau dupa tzara de unde vin banii pentru spectacol (de la nemti sau de la rusi (wtf???))

    Reply
  8. spuneti=mi si mie semnificatia anilor 2002 si mai era colo unul, parem-mi-se 2006. inteleg, 1941 se refera probabil la cel de-al doilea r.m., cum ramine cu celelalte doua date?

    Reply
  9. Laura, daca vei fi citit postul meu cum se cuvine vei observa ca pe mine chiar mesajul nu m-a convins… Mi s-a parut sec, didactic, de enciclopedie, moralizator… am zis ca n-am gasit/aflat nervul individual, povestea omului particular care conteaza…doar pasaje generaliste, lucruri arhistitute, imagini rasuflate, trucuri (sarituri de la general la particular) pentru efect dramatic si cam atat.. .
    altfel, nu gasesc prea corect sa arunci fulgere nefondate in publicul basarabean, care, dupa parerea ta, fiind obisnuit cu Oltea si Chirita, n-ar pricepe deloc teatru…mi se pare cumva rasism cultural chestia asta.,.. crede-ma, am coborat de pe copaci, am vazut suficiente spectacole si in general, stim sa citim, vedem, apreciem…

    Reply
  10. altfel, sintagma “bani de la straini” a fost utlizata doar pentru a exprima o nedumerire vis-a-vis de faptul ca nu au fost organizate ceva pre-vizualizari ale spectacolului, cum se face la curti mai mari, cu presa, critici care ar fi avut ocazia sa faca o critica de intampinare, pe de o parte, si sa dezghioace mai pe indelete spectacolul, pe de alta parte…
    inca ceva despre public: muritorii de rand, adica alde mine, au venit la timp (la 18. 30 eram deja la Brancusi), dar s-a intarziat pentru ceva oaspeti mari, friends of autoare sau altcineva “insemnat” probabil, ceea ce m-a facut sa ma simt penibil…

    Reply
  11. De acord, Laura, “nu e deloc vina actorilor sau a regizorului ca asa numitzii consumatori de arta din MD intirzie”. Dar daca acesti onorabili actori/regizori/autori atit de inalt cotati au avut ocazia de a-si prezenta opera si altui gen de public decit plebei basarabene care “mai mult de specatcole gen Chirita (unde se ride muuult) shi Oltea, mama lui Stefan cel Mare NU a vazut”, n-are decit s-ai dea si acesteia din urma o lectie, incepind reprezentatzia la ora indicata si, de ce nu, chiar interzicind intrarea in sala dupa inceperea spectacolului. Sau poate pe la anumite inalte curtzi se practica asteptarea ultimului adormit pe undeva, care intirzie, in detrimentul spectatorului constiincios, ajuns la timp si noi nu stiam? Daca da, imi sugerezi si mie unde or fi acestea, pentru ca eu asemenea situatzii nu prea am intilnit ( si crede-ma, am vazut cu muult mai multe decit Chiritza si Oltea).
    Altfel. Daca esti tu de parerea ca antidotului i-a reusit sa-si spuna mesajul nu inseamna ca acei care nu impartasesc aceasta idee sunt neaparat “consumatori care isi dau seama de calitatea spectacolului dupa Afis(!) sau dupa tzara de unde vin banii pentru spectacol”. Dimpotriva. S-ar putea ca acestea sa nu-i intereseze deloc. Si s-ar mai putea ca, vorba lui Vitalie, sa fi coborit din copaci chiar cu vreo cinci minute inaintea celor care, foaaarte constructiv dar inca si mai obiectiv “arunca pareri la stinga si la dreapta” despre publicul basarabean.

    Reply
  12. @ Ion Grosu: 🙂 da, am remarat si eu ca si la capitolul intirzierilor avem concurentza, doar ca, cu un minim efrot intram in top, spre deosebire de alte aspecte, unde n-avem deloc sortzi de izbinda:) In plus, nu stiu de ce, dar as prefera sa se rida pe seama punctualitatzii noastre, decit pe seama atitor alte aspecte prin care descreztim fruntzile lumii la moment.

    Reply
  13. Vitalie, sa cobori din copaci nu e suficient (apropo). Mu uimeste cum se apreciaza jocul actoricesc/ mesajul/abordarea unui spectacol /performance. Probabil va asteptati la ceva… dar nu s-a intamplat. NU v-a atins pentru ca nu s-a urlat, lovit, skuipat, scarpinat, strambat, ca sa VA CONVINGA! Pentru ca asa se apreciaza un spectacol daca e reusit sau nu: S-a urlat suficient la mine?! Daca-mi mai dau cu ceva in cap, la sigur am sa inteleg!!!
    Apropo despre asteptat shi penibilitatea care ai simtit-o: Coldplay la Milano au intarziat cu o ora! Metallica la Bucuresti la fel! Eiii shi cate exemple din astea…
    Totusi, ne place sa cautam drame, sa gasim victime shi adoram sa ne victimizam… vai , cat de orgasmic!!!!

    Reply
  14. brrr… imi imaginez ca sunteti nishte tipi care nu atsi coboryt, da atsi urcat din copaci shi, de foame spirituala, atsi tras o fuga pana la teatru sa mancatsi un mesaj. iar chelneritsa, magaritsa, o yntyrziat, ba mai mult, nu v-o dat mesaju asha cum se cuvine, potrivit tuturor uzantselor protocolare.

    despre uzantse: cu tot respectul pentru vahtangov, stanislavski, grotowski shi alti bunici care ne-au lasat moshtenire un set de reguli despre cum se face teatru… da iaka sh-am ajuns sa apreciem un produs de teatru pentru cyt de bine pot actorii sa emita gesturi, mimici, culori shi sunete stridente…adica sa transmita mesajul :D. (bag mimici ca sa nu apara nishte neclaritatsi).

    despre mesaj: potrivit normelor locale, mesajul trebuie oferit pe tavalutsa pentru a nu ieshi cumva din sala cu banuieli sau intrebari la care nu s-a raspuns.

    despre antidot: un performance chiar draguts. mai ales dupa premiera.

    antidot pentru cei carora nu le-a placut: relaxati-va. 🙂

    Reply
  15. Laura, nu mi-am exprimat nicaieri preferinta pentru spectacolele tipate/urlate/scuipate, ci am formulat niste pretentii exclusiv fata de spectacolele inconsistente.. Antidot mi s-a parut a fi unul din ele. mie nu mi-a placut, am explciat motivele, eu insa nu sunt publicul basarabean, sunt un consumator de teatru individual si gata…
    Catalina, mai citeste o data postul meu… o sa vezi ca nu ma intereseaza Vahtangov si compania, ma intereseaza ca am fost la teatru, dupa un mesaj personal si personalizat si am fost servit cu crestomatii si bucati de enciclopedii generaliste.. cred ca sansa acestui spectacol nu e de a incerca sa zica cat mai multe lcururi ingramadite aiurea in 40 min, puse cap la cap sa iasa volum, ci explorarea unui palier particular.. ma repet. deja..

    Reply
  16. Am o veste proastă: teatrul n-are mesaj. Că el trebuie să ne transmită o idee atotlămuritoare despre lume şi viaţă e o idee moştenită inconştient de la realismul socialist nemuritor – arta de-aia e artă, că nu dă reţete de bună purtare. Teatrul politic “transmite” o anume atitudine a artiştilor faţă de lumea în care trăiesc, atitudine cu care poţi să fii sau să nu fii de acord. Faza cu particularul e şi ea un loc comun al literaturii de pînă în anii ’60: te aşteptai la povestea lui nea Ion, care-şi face compot în ogradă, după ce s-a întors iradiat de la Cernobîl, şi-l aude pe Putin la televizor grăind despre Beslan. Şi pe urmă noi ne emoţionăm la povestea lui nea Ion, cu care ne putem identifica. Ăsta e un alt tip de teatru, cu aşa aşteptări nu trebuie să te duci la un spectacol care, jucîndu-se într-o galerie de artă, zicea deja că e altceva. Zici că eşti nu spectator, da’ consumator (Bourdieu să trăiască): cum ar fi să fi cumpărat o pereche de pantaloni de la croitorie şi pe urmă să plîngi că nu ţi-au dat cizme, că tu de cizme aveai nevoie? Există diversitate în teatru, una e performance-ul postdramatic, alta e Ibsen.
    @anonim: 1941 – solutia finala, Holocaust, camere de gazare; 2002 – ostatecii la Nord-Ost; 2004 – Beslan.

    Reply
  17. debata despre arta/creativitate ca idee originala necesita o colagenizare de textura diversa. intretinerea publicului la un anumit nivel este cuplata la o realitate care de fapt se doreste adesea a fi doar un construct . fiecare dintre cei care consuma cultura au posibilitatea sa scoata ceea ce cred din tematica si astfel sa colaboreze (indirect se intelege) la o “aparatura de elemente” care sa incurajeze artistul . prezenta si contactul direct cu publicul critic dar indulgent poate sa-l imbunatateasca pe artist !

    Reply
  18. Iulia, substituind “mesajul” cu “atitudinea” nu reusesti in nici un caz iesirea din pozitivismul artistic… il pastrezi, sub un nume de imprumut…
    cat priveste chestiunea particularului, lucruricle sunt ceva mai simple: elimina particularul din arta si obtii ideologie, reductie a unicului in favoarea generalului proclamat, omul redus la functie. subscriu in totalitate la spusele lui Gombrowicz: “„ea (arta n.n.) va rămâne în veci ceea ce a fost de la facerea lumii, adică glasul individului, expresia omului la singular, sau va pieri” (p.37)., pe care l-am recenzat ceva mai devreme pe blog: https://www.spranceana.com/seri-poloneze-la-chisinau-si-aiurea-56.html
    nu incerc sa impun norme artei, dar ma deranjeaza cand ea vorbeste limba, utilizeaza mijloacele si este servita ca ideologie…

    Reply

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.