beigbeder

Frédéric Beigbeder

“L`amour dure trois ans”

Paris, Gallimard, 2008

Cele 194 pagini ale romanului s-au aşternut pe o suprafaţă de 3 ore lăţime, 200 km lungime şi 100 lei (costul biletului) înălţime – drumul Chişinău-Edineţ. Aproximativ 1 pagină per kilometru/minut…

O lectură potrivită pentru călătorie – nu înţeleg de ce autobuzele de cursă lungă n-o includ în meniul cultural al drumului şi preferă să bage DVD-uri ieftine, cu împuşcături, urlete, lovituri şi hârşâit de fiare – tocmai bune pentru a te ţine într-o stare de trezie idioată pe toată durata cursei. Mă chiar nelinişteşte această lipsă de imaginaţie din partea transportatorilor, dar şi a bibliotecarilor (am prins o iniţiativă şchioapă de a băga cartea în transport – troleibuzele împodobite în stickere ce vestesc cei 125 ani ai BIBLOITECII municipale B.P. Haşdeu).

…Altfel, scriitura lui Frédéric Beigbeder este o capodoperă tactică şi …o catastrofă strategică. Fotbalul narativ al romanului este frumos, tumultuos, imaginativ, viril, pe alocuri chiar brutal, dar păgubos din punctul de vedere al rezultatului final… ador limba iute, şăgalnică, mustoasă, muşcăturile veninoase ale autorului, măiestria sa de a sparge falsele solemnităţi şi lacrimile de mucava… îmi displac însă (până la furie) platitudinile cu care încearcă să-şi seducă cititoarele gospodine: în locurile în care naraţiunea pare că se surpă, Beigbeder se grăbeşte să-şi liniştească cititorii, cum ar veni: nu vă faceţi griji, e doar o glumă de copil rău.

Dacă vă amintiţi, în „99 Franci” scriitorul a cedat scenariilor de telenovelă şi moralismului de placaj al genului de bulevard şi a băgat eroii săi rebeli la dubă, pentru a atenua cumva criteriile etice ale gospodinelor şi a alimenta setea lor de dreptate. În “L`amour dure trois ans” Beigbeder, nu se ştie din ce motiv, trage un happy-end ieftior, aşa încât burghezia pariziană să nu regrete prea mult libertinajul eroului, şi canonada de artilerie pe care acesta o aruncă spre instituţia căsătoriei tradiţionale…

E mult piper, dar presărat cam aiurea, cum ar veni, o supă în care arunci cele mai gustoase ingrediente, dar care până la urmă iese lâncedă. Bunăoară:

„Omul singur redevine preistoric: în doar câteva zile încetează să se radă, nu se mai spală, grohăie, râgâie. Pentru a civiliza fiinţa umană a fost nevoie de câteva milioane de ani, în timp ce drumul spre Neandertal durează mai puţin de o săptămână.” (p.180) După care urmează scena banală a venirii lui Alice pe insula Fromentera…

Sau: „În ziua căsătoriei mele, prietenii erau alături. Azi, că tocmai am finisat procedura de divorţ sunt incredibil de singur. Nici un fel de martori, domnişoare de onoare, familie sau amici care fac glume pe seama mea şi a doamnei mele. Nu mi s-au dăruit flori, nici nu am purtat coroniţe. Aş fi preferat, de exemplu, să mi se arunce în faţă măcar ceva roşii stricate. La ieşirea din Palatul Justiţiei asemenea întâmplări sunt curente. Unde sunt ei, toţi apropiaţii mei care s-au îndopat cu biscuiţi şi alte bunătăţuri cu ocazia căsătoriei mele şi care mă boicotează acum, ar trebui să fie invers – să ne căsătorim singuri, într-o singurătate deplină şi să divorţăm, când şi dacă vine vremea, alături şi împreună cu prietenii şi familia.” (pp. 42-43)

Ori: „Ea (v.s. soţia) mi-a încredinţat viaţa sa în faţa lui Dumnezeu (şi, impresionant: în faţa Republicii Franceze).” (p.42)

Sau: „Căsătoria nu este doar un model (stil de viaţă) impus de educaţia burgheză: ea este, în plus, rezultatul unei operaţii colosale de spălare a creierului, pe următorii vectori: publicitar, cinematografic, jurnalistic şi literar, o intoxicare imensă care sfârşeşte prin a obliga fetişcane admirabile să viseze inelul de pe deget şi rochia albă, lucru pe care altfel nu l-ar face. (…) într-o lume perfectă, fetele de 20 ani nu s-ar simţi atrase niciodată de o invenţie atât de artificială. Ele ar fi visat sinceritate, pasiune, absolut – nu un tip în frac negru. Ele ar fi aşteptat Omul care le-ar fi ţtiut să le uimească în fiecare zi dată de Dumnezeu, nu însă şi Omul care le-ar fi dăruit mobilă IKEA. Ele ar fi lăsat Natura, adică dorinţa, să-şi facă treaba. Din nefericire, mama lor frustrată le doreşte o nenorocire identică, şi ele însele au văzut prea multe soap-opera. Aşa că aşteaptă prinţul Şarmant, acest concept publicitar debil care fabrică nefericire, viitoare fete bătrâne, arţăgoase în căutarea absolutului… Un om imperfect, unul singur, le-ar fi făcut fericite.” (p. 48-49)

Ori: „Generaţia noastră este prea superficială pentru căsătorie. Astăzi căsătoriile se fac în acelaşi mod în care se merge la MacDo. Zapping. Cum doriţi cupluri de lungă durată într-o lume a zappingului generalizat?” (p. 51)

Booon, toate fulgerele astea, care ar fi trebuit să ducă fie spre un infern al singurătăţii, dezolant, dar fascinant, precum sunt toate experienţele revoluţionare, sfârşesc…într-o ploaie liniştită, senilă, în care eroul îşi strânge la piept iubita (şi dacă singurătatea simulată nu e decât o armă de seducţie?) şi concluzionează, tâmp şi grav, ca în sitcom: „Am învăţat, că pentru a fi fericit, trebuie să fi fost, înainte de asta, tare nefericit. Fără învăţătura durerii, fericirea nu este solidă.” (p. 188) Abia acum, gospodinele franceze au înţeles de ce era nevoie ca eroinele din telenovele să fi fost bătute, violate, aruncate în mizerie înainte de a-l fi întâlnit pe Prinţul Călare pe Cal Alb cu care au trăit în pace şi linişte până la adânci bătrâneţi…

S-o fi speriat Beigbeder de ideile proprii şi a bătut în retragere înainte de a-şi fi pierdut încrederea micului burghez. Alice înseamnă totuşi un nou mariaj, o revenire la turmă a oii pierdute. Dreptatea burgheză a învins. Trăiască Căsătoria!

Dacă a făcut-o pentru a vinde mai bine cartea, şi dacă teoria lui meden_agan că banii constituie un refugiu sigur pentru simţul estetic (anulează dependenţa de bunul simţ), aştept atunci epoca când Beigbeder va fi câştigat suficienţi bani pentru a scrie o carte bună şi pentru a fi măcar la înălţimea propriilor idei.

7 thoughts on “beigbeder”

  1. indraznesc sa intreb si eu ceva: Nu cumva suntem (spun “suntem” asta ptr ca si altii ar rezona cu tine in privinta lui FB si a acestei carti), nu cumva suntem cam obsedati de anticliseism?
    Conform spusei. “azi e un conformism sa fii non conformist”
    Nu cumva devine un cliseu insasi faptul de a fugi de cliseu?! adica azi cartile nu mai au voie sa se termine bine ca asa ceva e desuet, ceva de genul asta.
    Nu e cam absurd?

    scriitor-in-devenires last blog post..Literatura ne invrajbeste pe toti

    Reply
  2. m-a deranjat mult (si ma mai deranjeaza) acuzele grele ale lui Beigbeder la adresa familiei burgheze, patosul eliberator (revolutionar si misionar pe alocuri), critica institutionalizarii unui anumit tip de casatorie (cel burghez) si am fost nedumerit, dupa atata venin si fulgere aruncate uniform peste institutia casatoriei sa-l vad..pe autor cuplat cu o madama, exact ca micii burghezi pe care ii critica cu atata ardoare…
    altfel, mi-a placut (si imi place inca) ca Beigbeder a construit un roman bun, cu un vocabular simplu si a evitat densitatile verbale siropoase..jos palaria pentru asta…
    in mintea mea, ” a se termina bine” la Beigbeder trebuia sa aiba un sens diferit..
    s-ar putea sa fie doar o asteptare goala, nu avem dreptul sa cerem sa ne duca acolo unde ei insisi se tem sa mearga…
    am mai zis ca astept si alte carti de la beigbeder, mai indraznete…

    Reply
  3. isuciu, am vazut ca te-ai mutat, dar tot nu prea gasesc timp sa-mi updatez blogroll-ul, sunt acum pe wi-fi si depind de bateria laptopului.
    blogul lui dragos despre emisnescu (mai curand despre eminescism) mi se pare o chestie buna, sper sa am timp sa fac o contributie…
    as fi bucuros sa descoperim/cercetam uzurile lui Eminescu in tot felul de discursuri: culturale, politice si sa incercam sa-l recuperam pe Eminescu al nostru din Eminescu al lor…

    Reply
  4. Pingback: frederic beigbeder

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.