amicul Heraclit

Abisal.  Din jurnalul unui preot care se îngrijea, în secolul XIX, de alinarea condamnaţilor la moarte: „N. a comis o crimă într-un oraş rus provincial. A furat, apoi a ucis pentru a nu lăsa urme. Judecata l-a condamnat la moarte. Sentinţa urma să fie executată la un an după pronunţare. În aşteptarea morţii, N. s-a rugat foarte mult, a citit rugăciuni, a mers regulat la slujbă şi a suferit enorm pentru gestul său necugetat. A plâns, şi-a cerut iertare de la sufletul răposatului, a făcut mult bine, astfel că în dimineaţa execuţiei N. era un alt om. Unul mai bun. Aşa se întâmplă întotdeauna: condamnăm un om rău, dar ucidem un om bun, uneori un sfânt.”

Ridicol. Disidentul rus Vladimir Bukovski povestea, în una din cărţile sale o anecdotă antică, cu „iz” filosofic: „X i-ar fi împrumutat lui Y, aflat la mare ananghie, o oarecare sumă de bani. După o vreme, X însuşi avea nevoie de bani aşa că i-a cerut lui Y datoria. Y, fiind adept al şcolii lui Heraclit, i-ar fi răspuns lui X că nu-i datorează nici o leţcaie, pentru că, Y care a luat banii nu este totuna cu Y cel de acum, că de fapt sunt doi oameni diferiţi etc… Înfuriat, X i-a tras lui Y o bătaie soră cu moartea. Y l-a dat pe mâna judecăţii. Aceasta (cu o bună doză de umor) l-a achitat pe X din motivul că între X cel care a violentat şi X cel aflat în faţa judecăţii există iar o mare diferenţă (conform ideilor lui Heraclit)  – în fapt doi oameni diferiţi. În plus, judecata l-a obligat pe X (oricare dintre ei) să întoarcă datoria lui Y (oricare dintre ei)…

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.