gunter grass, decojind ceapa

ddd

articol aparut in numarul din iunie al revistei Contrafort…

Încă o dată despre: „Cum e cu putinţă aşa ceva?”

Isteria mediatică care a însoţit lansarea romanului autobiografic al lui Gunter Grass „Decojind ceapa” (Beim Häuten der Zwiebel) a lăsat în umbră câteva lucruri esenţiale. Primul dintre ele ar fi că, dincolo de spectaculosul „eticist” al unor declaraţii şi mărturisiri, bucata literară a ieşit neaşteptat de bună – un roman integru, complex şi frumos, care poate fi aşezat în rândul celor mai mari reuşite semnate de Grass: „Toba de tinichea”, „Calcanul” sau „În mers de rac”. Cei care au citit romanul doar pentru fragmentul în care Grass face actul mărturisirii(1) vor fi rămas probabil dezamăgiţi de locul minor al „produsului” în economia scriiturii – faptul că Grass a făcut parte din SS este o întâmplare printre multele altele, mai puţin importantă decât prizonieratul la Bad Aibling sau anii de ucenicie în Düsseldorf-ul de după război. Al doilea moment neglijat ar fi faptul că, Grass a reuşit o proză foarte bună la ani distanţă de nobelizarea sa din 1999, infirmând regula că Nobelul ar fi un handicap care ar tăia aripile premiatului (a se vedea cazul laureatului de anul trecut, Doris Lessing, care se plângea că, de la Nobel încoace viaţa i-ar fi devenit un calvar). În fine, un al treilea filon care a trecut neobservat este că miza romanului se construieşte nu atât ca un peisaj general al Germaniei pe timpul nazismului şi în primii ani de după război, ci mai degrabă ca un album de fotografii individuale, unice – bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, copii sau politiceni, târgoveţi, artişti, soldaţi. O cronică subiectivă, pe cât de subiectiv este orice album personal, întinsă pe mai multe linii de subiect: trecut-viitor, individ-colectiv, tinereţe-experienţă etc. Oricare dintre aceste fire ar oferi celui care s-ar aventura să le urmeze o călătorie tainică spre măruntaiele unei epoci şi a destinului uman încorsetat în acea epocă.

Autobiografia lui Gunter Grass nu este deci o autobriografie a unui popor, cu atât mai puţin apare ea ca o descriere „aşa cum a fost” a unor momente întunecate ale germanilor – există la Grass prea mult patos individual, prea multă pasiune/dragoste pentru individ, pentru făptura unică cu ochi şi urechi – e un mare merit această salvare a dimensiunii unice a fiecărei fiinţe implicate în terciul vremii. Vom găsi aici şi o filosofie a istoriei, care va recupera, cotidianul, microistoria în detrimentul marilor naraţiuni, pentru care autorul fie nu are „ochi” (e încă copil), fie simţul i-a fost pervertit (de propaganda oficială). Povestea lui Grass este, întâi de toate, povestea unui individ, apoi a unor indivizi, şi abia după asta, povestea unei naţiuni.

Soldatul Gunter Grass este un ostaş prost, mânat doar de instinctul propriei supravieţuiri: „Încă înainte de răpăitul final eu îmi părăsisem deja postul de la fereastră şi nu văzusem nimic, n-am vrut să văd nimic. Fără mitraliera uşoară, arma care-mi fusese încredinţată, doar cu carabina mea, am părăsit casa negustorului de biciclete şi m-am topit prin grădina din spate şi prin portiţa care scârţâia. În spate şi printre grădini, acoperit de tufe care înmugureau deja, am părăsit, strecurîndu-mă, satul pentru care se lupta în continuare şi am ajuns brusc la şinele unei linii de cale ferată înguste, cuprinsă de o parte şi de alta de tufele ce creşteau pe rambleurile cât un stat de om. Ea mergea de-a dreptul în direcţia în care era de presupus că se afla linia frontului nostru. Tăcere. Doar vrăbii şi piţigoi prin tufişuri.” (p.152) – un caz tipic, demn de tribunalul militar al frontului. Cât de departe suntem de estetizarea războiului şi a virilităţii luptelor, şi cât de aproape este cinismul patetic de inspiraţie remarque-iană!

Mai încolo, în albumul de fotografii, vom găsi o schiţă a colaboraţionismului tacit, mut – izbitor de asemănătoare cu formele de aprobare pasivă practicate în lagărul socialist, dar care va sprijini la fel de mult ideologia oficială precum scandările publice (din păcate, o va mărturisi şi autorul, nu a fost loc pentru sine, de o îndrăzneală comparabilă cu cea a lui Oskar Mazerath – de a boicota cu muzică de Mozart adunările Hitlerjugendului). Un fel de sociologie a colaboraţionismului, cu următoarele elemente:

Tăcerea – „la scurt timp după vacanţa de vară sau pe când noi ne mai scuturam încă ultimele fire de nisip din păr, prietenul meu lipsea, sau nu lipsea, fiindcă nimeni nu era dispus să contrazică o constatare rostită în treacăt: „dispărut fără urmă”; fiindcă eu îmi înghiţisem pentru a nu ştiu câta oară cuvintele „de ce”; fiindcă nu le rostisem.” (p.23) sau „asta va fi fiind adevărat: a turna pe cineva la portarul imobilului, la conducerea teritorială a naţional-socialiştilor, a-l ponegri la administratorul cutărei sau cutărei şcoli, asta nu era treaba mea. Însă, atunci când un profesor de latină – care, pe lîngă asta mai era şi preot, a vrut să i se spună monseniore – a încetat să mai apară şi să ne întrebe, sever, de un cuvânt sau altul, aşadar atunci când acesta n-a mai venit, a dispărut dintr-odată, iarăşi am omis să pun întrebări, cu toate că abia ce dispăruse, şi numele localităţii Stutthof începuse să fie rostit cu spaimă de toate gurile. (…) Şi nici atunci când, după câteva luni, profesorul meu de latină, monseniorul Stachnik, s-a întors şi a continuat să predea la Sankt Johann, nu am pus întrebări incomode, cu toate că mă bucuram de renumele de a fi nu numai un elev recalcitrant, ci şi unul cu gura mare” (p.46-47)

a te preface că nu ştii nimic – „orb la nedreptăţile care făceau parte într-o măsură din ce în ce mai mare din cotidian în imediata apropiere a oraşului – între Weichsel şi Haff, la numai două sate de de căminul de la ţară al Conradinum-ului, creştea şi tot creştea lagărul de concentrare Stutthof -, nu mă indignau decât crimele domniei papistaşe şi torturile Inchiziţiei.(…) În spatele frontului, în vestul Prusiei, ţăranii polonezi erau alungaţi din gospodăriile lor cu femei şi copii cu tot; eu tot rămâneam vasalul lui Frederic II, care instala sarazini loiali în Apulia şi vorbea cu şoimii săi în arabă” (p. 40)

estetizarea cotidianului şi sublimarea lui sub valorile autentice ale virilităţii, bărbăţiei: „Pe foaia de ceapă nu e gravat nimic din care s-ar putea citi vreun semn de spaimă sau chiar de groază. Mai degrabă voi fi privit Waffen-SS ca pe o unitate de elită, care era aruncată în luptă de fiecare dată când trebuia să se astupe vreo spărtură în front, să se iasă din vreo încercuire, ca aceea de la Demiansk, sau când trebuia recucerit Harkovul.” (p.129)

Tăcerea, complicitatea tacită şi eroizarea grotescului sau criminalului păzesc mai bine „harbuzăria totalitară” decât susţinerea publică zgomotoasă (aceasta poate fi pervertită şi reconvertită relativ uşor, cum o arată istoria dintotdeauna a omenirii). Arbitrarul politic operează şi îşi găseşte hrana din solul fertil al subînţelesului „constructiv”, tacitului, de la sine înţelesului (pentru a relua o frumoasă formulă a lui Andrei Pleşu, atunci când vorbeşte despre bucuriile din Est şi Vest).

Fisurile individuale ale colaboraţionismului colectiv „subînţeles”, comod sau pur şi simplu indiferent nu pot însă rupe ţesătura durabilă a covorului social monocrom: „Excepţia era un băiat care crescuse foarte înalt, blond ca grâul, cu ochi albaştri şi, din profil, cu capul exact la fel de lung cum îl întruchipau doar planşele şcolare ca ilustrare exemplară a rasei nordice. (…) El nu voia să mânuiască arma. Mai mult ca atât: a refuzat să se atingă de patul şi de ţeava armei. (…) Dar nici bătăile, nici alte şicane cu care era ameninţat, nimic nu-l putea obliga să apuce totuşi arma. (…) Nu sunt în stare să enumăr de câte ori şi-a repetat spectacolul care, între timp ajunsese să-i irite şi pe cei aflaţi la comandă, dar încerc să-mi aduc aminte de întrebările pe care i le puneau superiorii, până la sergentul-major, întrebări cu care-l înghesuiam şi noi: „De ce faceţi asta, viitor soldat?”; „De ce faci asta, bă, idiotule?”.

Răspunsul lui, pe care nu-l varia niciodată, a devenit expresie şi mi-a rămas citabil pentru totdeauna: „Noi nu facem aşa ceva.” (p. 99-102)

Doi poli ai cotidianului totalitar: între eroismul individual şi tăcerea colectivă complice – asta este istoria nebuniei Germaniei naziste, dar şi a Uniunii Sovietice şi a lagărului socialist. Este un cui în balonul naraţiunilor triumfaliste despre eroismul colectiv.

Tăcerea este periculoasă nu doar din motivul că ascunde adevărul. Acesta, oricum niciodată nu apare în chip clar, şi nu poate fi accesat decât printr-o sforţare (a-l smulge fenomenelor cu forţa – ideea heideggeriană): – „tăceri de natură diferită, chiar un cult al secretului întrerupeau sau perverteau circuitele normale al comunicaţiei sociale: aproape peste tot, cu intensităţi şi viteze diferite. De la tăcerea familială în jurul unui părinte întemniţat din motive politice la cea asupra originii sociale modeste, de la liniştea ruşinoasă la cea resentimentară, de la tăcerea care însoţeşte capturarea unor grupuri de ţărani-ilegalişti în pădure la tăcerea cu privire la existenţa unor amici sau rude în străinătate. De la tăcerile private la tăcerile colective.” (2, p.56) – descrierile făcute de Grass societăţii germane pe durata „domniei” lui Hitler şi cele făcute de Irina Bădescu societăţii româneşti din anii 60-70 sunt perfect interşanjabile.

Şi atunci, cum procedăm cu ancora etică a scrierii lui Grass? Cred că ne-a reuşit, în parte, să salvăm „aurul” lui „Decojind ceapa”, iar balastul, cum ar fi „problema SS-ului” poate fi lăsat pe contul unor bârfitori literari… Gunter Grass nu este, şi nu a fost (până nu l-au transformat ziariştii) un criteriu moral, o instanţă apriorică a conştiinţei etice germane. A fost ceva mai puţin, şi totodată mai mult: un intelectual angajat. Angajamentul, ca rupere a tăcerii, ca sensiblitate care anulează acel „să ne prefacem că nu ştim nimic”, ca luciditate care sfarmă arhitecturile „estetizante ale eroismului de faţadă” este o atitudine infinit mai preţioasă decât „moralismul” de instanţă sau circumstanţă…

Itinerariul lui Grass, povestit de autorul însuşi este şi o frumoasă invitaţie de a medita împreună despre eroi şi eroism. Altfel.

1. „Sinuciderea morală” a autorului, prin mărturisirea faptului că ar fi făcut parte din Waffen SS, este o poveste mediatică. Aşa-zisul secret este de fapt o taină „publică” – autorul a mai vorbit despre asta, în 1968, la Radio Bremen, în cadrul unei emisiuni numite „Când aveam 17 ani”. Atunci însă sensibilităţile erau altele.

2. Irina Bădescu, „O derivă a istoriei: intelectualii români şi „dezgheţul” în „L`engagement des intellectuals a l`Est. Memoires et analyses de Roumanie et de Hongrie”, textes reunis par Catherine Durandin, Paris, “L`Harmattan”, 1994

Vitalie Sprânceană

2 thoughts on “gunter grass, decojind ceapa”

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.