articol apărut în numărul din aprilie al revistei “Contrafort“:
Despre utopii, vechi şi noi
Gândirea antică (Platon) şi cea medievală (Thomas Morus, Tomaso Campanella sau Francis Bacon) nu a putut concepe utopia decât în termeni de izolare, depărtare, ruptură voluntară şi autoblocaj faţă de restul lumii. Insula singuratică sau continentul îndepărtat erau unicele spaţii capabile să menţină/întreţină/suporte/păstreze nealterate Împărăţiile Binelui şi ale Armoniei Perfecte. Determinările geografice specifice ale utopiilor antice sau medievale poartă vina unei filozofii morale care evita/ezita în a crede că Binele, Armonia, Pacea ar putea locui în cotidianul proxim, accesibil omului mediu. Distanţa geografică obligatorie simboliza intervalul ontologic Creator-Creatură: una dintre constantele religioase prezente în majoritatea religiilor lumii (dar şi în mitologiile greacă şi indiană), însă postulată cel mai explicit în versetele biblice – „Nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască” (Ieşirea, 34:20).
Mai încoace, după moartea lui Dumnezeu, modestia morală a fost depăşită şi înlocuită cu o nouă filozofie a eticii, care anula orice determinisme ontologice, geografice, sociale sau temporale. Utopia putea fi construită, în opinia noilor gânditori, oriunde, oricând – era suficient doar să fie descoperită tehnica, regula practică după care urma să fie clădită Lumea Nouă. Neo-utopiştii au făcut câteva corecturi modelului utopic clasic, cea mai importantă dintre ele fiind faptul că s-au lipsit de oamenii ideali sau supraoameni (regula medievală sau antică), încercând să lucreze cu materialul uman disponibil. Prin urmare, Egalitatea şi Armonia puteau locui liniştit şi nestingherit printre noi.
… Filmul lui Alexei Balabanov „ГРУЗ 200″ (Încărcătura 200) explorează lumea utopiei clasice. URSS-ul anului 1984 (aluzia este transparentă) reprezenta o insulă izolată foarte bine de restul lumii. Cortina de fier, Zidul Berlinului şi graniţele păzite cu străşnicie sunt un prim cerc de izolare. Un al doilea, mult mai redutabil, este blocajul informaţional în ambele direcţii ieşire/intrare. Lumea din afară nu obţine, decât foarte greu, informaţii cu referire la ceea ce se petrece în ţara Sovietelor, pe de altă parte, înşişi muncitorii şi proletarii sunt protejaţi relativ bine (toate canalele TV sunt sub controlul statului, posturile de radio occidentale sunt fie bruiate, fie discreditate, presa străină nu ajunge în URSS) de informaţia nocivă sau incorectă din punct de vedere ideologic. Cetăţenii sovietici sunt hrăniţi cu iluzia că trăiesc în cea mai frumoasă dintre lumile posibile şi o întreagă armată de funcţionari trudeşte din zori până în noapte pentru a menţine vie această iluzie. E aici, o primă inovaţie în arhitectura utopică – prea obsedaţi să rezolve problemele binelui şi echităţii, gânditorii antici şi medievali nu au luat în calcul schimbul de informaţie între cetăţenii utopiei, comunicarea verticală conducători-supuşi (era normal, împărăţiile lor imaginare fiind proiectate în numele Armoniei şi Adevărului). Marea victorie a utopiei sovietice – în procesul de comunicare personală, non-formală, oamenii să schimbe între ei clişee, lozinci, adică minciuni. O versiune originală a imperativului moral categoric al lui Kant: să vorbeşti cu prietenii ca şi cum ai fi la şedinţa de totalizare a cincinalului în kolhozul „Pobeda!” (o variantă asemănătoare, puţin modificată, dar de o redutabilă eficienţă a asigurat persistenţa nazismului: „Să acţionezi în aşa fel, încât führerul, dacă te-ar vedea şi ar cunoaşte acţiunile tale, să le aprobe!”) – fiecare cetăţean trebuie să devină un partizan, un misionar voluntar al utopiei, un mercenar fără leafă pe frontul ideologic. Pentru asta, limbajul nu trebuie lăsat intact, ci va fi supus unei proceduri de epurare, stoarcere, modificare: „gruz 200″ este, de fapt, numele de cod al materialului uman căzut în lupta mondială pentru socialism şi viitor luminos (încă o paralelă nazistă se impune de la sine: fără o terapie a limbajului, Soluţia Finală cu greu ar fi fost posibilă, spune Hannah Arendt şi nenumărate au fost artificiile şi inovaţiile lingvistice puse la cale de nazişti). Operatorii ideologici sau tehnici care se află la unul dintre capetele containerului lingvistic, care codează şi decodează mesajele venite din sau plecate spre afară alcătuiesc un cerc de iniţiaţi/revelaţi cu o putere periculoasă asupra vieţii şi morţii concetăţenilor lor: ei cunosc Adevărul şi limitele utopiei (în filmul lui Balabanov, există câţiva codificatori/decodificatori: profesorul de ateism ştiinţific (mare tâmpenie această disciplină – închipuiţi-vă un minister, într-o ţară democratică, numit Ministerul pentru Combaterea Iluziei că Pământul e Plat, sau Direcţia de Luptă împotriva Existenţei OZN-urilor!), fratele lui (miliţianul bun) şi miliţianul sadist, care abuzează de Cunoaştere, utilizând Logos-ul căpătat în virtutea funcţiei în scopuri de satisfacere a unor nevoi patologice.
Amintim, în treacăt, că această tensiune este necunoscută proiectelor utopice vechi: utopia antică nu cunoaşte ficţiunea, nefiind o realitate fabricată, ci o existenţă reală întru Adevăr…
Poate fi concepută o utopie în care comunicarea să fie liberă şi adevărul să circule relativ liber? Da, şi realitatea moldovenească este dovada cea mai concludentă. Despre ce e vorba: unele ziare locale încearcă să de-construiască o arhitectură imaginară politico-social-economică cu privire la existenţa unui rai accesibil la Est, în Federaţia Rusă. Mii de basarabeni, alungaţi de la vatră de mizeria economică şi socială în care i-a înfundat tranziţia, merg la câştig „uşor” şi ilegal la Moscova, Sankt-Petersburg şi alte oraşe ruse. Ei bine, aceste ziare relatează despre numărul suspect de mare de sicrie („gruz 200″) care vin din Rusia şi în ele, trupurile unor compatrioţi de-ai noştri. Alţi moldoveni se întorc schilozi, invalizi pe viaţă, traumaţi psihic. Despre ei discursul oficial nu suflă nici o fonemă, deşi ministerul de Interne a fost interpelat de câteva ori, chiar în cadrul şedinţelor în plen ale Parlamentului. Soarta lor se regăseşte doar în discursurile paralele, care sunt însă bruiate de alte centuri mediatice, mult mai puternice, aparţinând unor zone ale socialului moldovenesc pentru care răspândirea unor adevăruri incomode despre adevărata faţă a utopiei este indezirabilă.
Cazul moldovenesc este unul inedit: „insula imaginară a fericirii şi bunăstării” nu este izolată de lumea din afară, din contra, participă din plin la schimbul mondial de informaţie, mărfuri şi capital. Utopia persistă în pofida circuitului intens de fluxuri comunicaţionale (numărul de abonaţi la televiziune prin cablu s-a multiplicat de câteva ori în ultimii zece ani, numărul de conexiuni la reţeaua Internet a crescut şi el considerabil, posturile de radio şi TV, inclusiv cele locale şi regionale „au dat glas” unor zone geografice îndepărtate de centru). Explicaţia este relativ simplă – comunicarea este dezaxată, localizată şi izolată. Nu e atât de grav că ştirile nefaste apar la TV, radio sau presă, chiar bruiate impecabil – ele oricum răzbat printr-o logică a lor. Mai important, pentru geometria utopică moldovenească, este ca adevărul să nu poată circula, să nu poată fi comunicat, rămânând în zona emiţătorului. Un adevăr spus, dar care ar rămâne pe loc şi nu ar avea posibilitate să circule – utopia descentralizării comunicării şi descompunerea marilor adevăruri corelată cu implozia unor blocuri-puzzle de adevăruri locale, blocate în localismul lor – postmodernismul comunicaţional în variantă moldovenească poate servi eficient unor scopuri nu chiar curate.