Jan 19 2008

ajurnal de cinefil

Vitalie Sprînceană

Văzut câteva filme:

Luni:Kuka”, un film rusesc sugerat de Vladimir. E un look oarecum binevoitor al tranziţiei ruse, marcat de întâlnirea a două lumi: una a fastului şi bogăţiei, a banilor uşori şi a „emoţiilor” scumpe, a limuzinelor şi telefoanelor de lux, a locuinţelor luxoase şi a abundenţei financiare; şi cealaltă lume, a mizeriei, a spaghetelor cu lapte condensat la dejun, a număratului banilor de la o zi la alta, a deprinderilor de viaţă învăţate în stradă şi a luptei cotidiene pentru supravieţuire cu câini, cu oameni-câini, cu câini-oameni.. În film, această întâlnire este un de bun augur, cu happy-end, dar în viaţa cotidiană s-ar putea să fie şi altfel. Dovadă miile de cerştori, şomeri, bătrâni şi bătrâne care trăiesc cerşind fie de la stat (pensia), fie de la privaţi (salariul mizerabil distribuit în funcţie de hatârul patronilor). Filmul prezintă într-o lumină foarte proastă sistemul de politici sociale (în special cele privind copii orfani şi abandonaţi) al Rusiei (în pofida „cincinalelor” elţiniste şi putiniste), lasă să se vadă cât de universal este limbajul mitei în sistemul administrativ rus…În general, e o poveste frumoasă despre o sărăcie spirituală şi una materială care se întâlnesc şi decid să-şi unească destinele. De văzut cu copiii, dacă sunt.

Marţi: „Ostrov” , care a ieşit deja şi pe ecranele franceze sub titlul „L`Île”. E povestea unui soldat sovietic care, forţat de situaţie şi de instinctul supravieţuirii, îşi trădează-împuşcă-ucide tovarăşul (şi, prin cumul, superiorul). E luat la o mănăstire, situată dincolo de Cercul Polar, unde îşi petrece restul vieţii în meditaţie, rugăciune şi multe-multe lacrimi. Sunt trei momente „nodale”:

faptul că fratele Anatolie (numele eroului) se pocăieşte şi se simte vinovat în faţa Domnului, nu pentru că şi-ar fi trădat ţara (actul trădării, săvârşit de el are acest aspect dublu: trădare de om şi trădare de ţară), ci pentru că ar fi ucis Omul. În dialogul său permanent cu Dumnezeu călugărul cere iertare pentru omucidere, nu pentru cealaltă crimă, laică, pasibilă de cea mai înaltă pedeapsă, conform Codului Penal. Acest moment poate fi interpretat în diferite moduri, dar cred că atitudinea părintelui Anatolie, refuzul său de a-şi măsura vinovăţia în faţa patriei, corelată cu excesul de pasiune şi umilinţă pentru iertarea omuciderii reprezintă o breşă în pretenţia totalizatoare a regimului. Călugărul acţionează ca şi cum puterea laică şi lumea profană, a Omului, nu ar exista, ca şi cum s-ar afla, zi de zi, în faţa lui Dumnezeu…

– cele două exorcizări, una simbolică, alta reală. Cea mai faină situaţie este „exorcizarea” stareţului mănăstirii, un tip bun la inimă, dar cu puţintică credinţă. Călugărul Anatolie reprezintă faţa cea mai autentică a ascezei, combinată cu o autopenitenţă zilnică, pe când stareţul este un fel de birocrat sovietic la scara mănăstirii: are cizme bune, să nu-i obosească picioarele, şi o plapumă luxoasă adusă tocmai de pe Muntele Athos…E, călugărul Anatolie va distruge atât cizmele, cât şi plapuma pentru a izgoni din stareţ cea mai mare ispită, a treia din pustiu… cealaltă exorcizare, e mai puţin interesantă şi poate fi privită ca un dar pe care, Dumnezeu, prin Anatolie, i-l oferă lui Tihon, pentru simplu motiv că a existat, că a fost un motiv de credinţă pentru o oaie rătăcită…

– în fine, întâlnirea celor doi protagonişti, călugărul Anatolie şi amiralul Uniunii sovietice Tihon, cel care fusese „împuşcat-ucis”. Întâlnirea este dublu simbolică: pe de o parte, Tihon, un birocrat militar aflat în vârful ierarhiei, în faţa căruia se deschid toate uşile instituţiilor şi centrelor medicale din ţară, este învins de neputinţa medicilor cu acte de a-i lecui fiica, şi apelează la „sfaturi băbeşti” venind la mănăstire, semn că, şi în perioada aia, propaganda ateistă era doar o chestie de faţadă, în care nu credeau nici măcar comuniştii înşişi şi că religia, într-o formă latentă a fost un fel de underground spiritual al Uniunii formal areligioase. Este o altă breşă în pretenţia globalizatoare a regimului… Pe de altă parte, venirea lui Tihon pune capăt unei existenţe zbuciumate, marcate de durere, lacrimi şi autoosândire…

Ar mai fi un moment: din moment ce eroul principal se întâlneşte cu cel pe care credea că l-ar fi omorât, oare nu s-a epuizat, consumat şi devalorizat traiul său, autoumilirea sa de zi cu zi, chinurile şi supliciile la care s-a supus benevol?

Nu, căci părintele Anatolie l-a câştigat astfel pe Dumnezeu, un dar pe care nimeni nu poate să i-l ia.

Miercuri:L`Ennui”, după o scriere a lui Alberto Moravia. Martin, un filozof, o întâlneşte întâmplător pe Cecilia, model şi fată de toate a unui pictor. Din vorbă în vorbă cei doi ajung în pat şi continuă aşa pe durata întregului film. În afara abundenţei sânilor, picioarelor, fundurilor şi organelor genitale am prins un erou, pe Cecilia, un simbol al „Omului recent” al lui Patapievici: un individ fără amintiri, fără gânduri, fără trecut, fără viitor, fără vise, fără trăiri sau regrete, fără opţiuni, care are doar Dorinţa, ca un lipici care-i permite să se agaţe de trenul existenţei…

Joi:Joeux Noel”: despre un Crăciun în tranşeele Primului Război Mondial…o fraternizare, pornită de la un cântec… despre iertare personală (scoţianul ce-şi pierde fratele) şi despre nebunia fiilor lui Dumnezeu ce se măcelăresc pentru steaguri, glorie şi slavă. Cum spunea Alex, tre să-l arătăm transnistrenilor, găgăuzilor şi găgăuţilor din toată lumea…E un film despre Stat, Colectiv, Faptul Social şi toate determinismele colectiviste, imperativele patriotarde ce se impun individului de-a lungul întregii vieţi, un film despre diferitele juguri ce le îmbracă, de-a lungul vieţii, omul…

Există două momente faine: primul este mesa comună a soldaţilor, în zona neutră, oficiată de pastorul scoţian… Inamicii devin, pentru un moment, fraţi întru Hristos şi asta e o legătură mai durabilă decât liantul patriotic sau lingvistic ce-i separă (liantele profane se rup de obicei foarte rapid, şampania, cafeaua, fotbalul, jocul de cărţi fiind şi ele parole globalizatoare în lumea atlfel segmentată)…

Celălalt moment este cel în care pastorul scoţian este „alungat” de Biserica Oficială pentru că ar fi trădat (cum?) pe Hristos… Ca reacţie, pastorul se lasă de cruce… O fi „deviere de stânga”? Reacţia aceasta mi s-a părut stranie, dacă Biserica Oficială pactizează cu Diavolul, asta nu e un motiv să-l abandonezi pe Hristos…


Jan 19 2008

scimb

Vitalie Sprînceană



DEX
– v. A SCHIMBA


Jan 18 2008

o lume nebuna

Vitalie Sprînceană

Pentru cine nu a înţeles încă, publicitatea este o Cultură Globală, cu toate actele în regulă. Ne-ar plăcea să credem că fenomenul publicitar ar fi unul marginal, o strategie economică construită cu scopul de a vinde un produs şi de a-l plasa mai bine în şirul de mărfuri asemănătoare… But, publicitatea a depăşit demult această barieră socio-culturală.

Citat din Bernard Cathelat „Publicite et societe”, Paris, Payot, 1992: „Publicitatea este o fabrică de stiluri de viaţă şi de valori sociale noi. Publicitarii au devenit pedagogi sociali şi animatori din plin ai vieţii culturale.” (p.17). Tot acolo: „Într-o lume în care tensiunile politice sunt extreme, unde catastrofele de tot felul se succed cu repeziciune şi unde mass-media de toate orientările scoate în faţă, zilnic şi constant, nenorocirile lumii, doar publicitatea constituie un pământ binecuvântat al păcii şi liniştii. Ea prezintă personaje fericite, sănătoase, într-un paradis al consumului care nu cunoaşte crize economice, şomaj, scădere a puterii de cumpărare şi unde toate visele sunt permise şi posibile, chiar cel al tinereţii fără bătrâneţe.” (p.14).

În lumea dezvrăjită, fără Dumnezeu şi fără paradisul promis al Acestuia, publicitatea, deşi nu-l poate reabilita pe Dumnezeu, nici nu-l poate învia după de Nietzsche l-a omorât, recuperează însă, din neantul scientist promisiunea seducătoare a Raiului originar. Prin aceasta, publicitatea devine un fapt social şi cultural, capabil de a impune ethosuri şi etici, stiluri şi modele de viaţă comunităţilor şi grupurilor sociale.

Publicitatea nu plasează pe piaţă doar mărfuri, ci poziţionează sentimente, afecte, dorinţe, speranţe, triază sentimente şi stări de spirit, aranjează, conform unor grile bine simpliste, oameni, grupuri sociale şi biologice, obiceiuri, cutume, tradiţii, culturi şi chiar civilizaţii. Deranjează mai ales caracterul sărac şi discriminatoriu al culturii-publicitate: Ex definito, publicitatea este un cult al optimismului, al fericirii, al veseliei perpetue, al tinereţii, al sănătăţii, al frumuseţii. Astfel sunt filtrate neliniştea, tristeţea, melancolia, dragostea-pasiune, deznădejdea, iertarea, angoasa, plânsul, bocetul, urletul (un articol fain din “The Chronicle of Higher Education” via Alex). Pentru că nu sunt un target group comod, activ şi cooperant, au fost excluşi din sfera culturală şi spiritual-publicitară bătrânii şi bătrâneţea (în locul bătrânului-înţelept, a bătrâneţii ca pisc al minţii şi înţelepciunii umane, ni se serveşte un soi de bătrâneţe azil al tuturor neputinţelor, al nebuniei, capriciului, imbecilităţii). E criminal, în cultura publicitară să te îmbolnăveşti şi de o gripă banală, fie de dragul cunoaşterii, imperativul obligă: să fii sănătos!

Omul Ideal propus de cultura-publicitate este unul-adimensional (vezi Abbot, „Flatland”) – o entitate râzândă, sănătoasă şi fericită. De acolo şi eternul cer în albastru de photoshop visat de urmaşii lui Adam… Asistăm, se pare, la o mutaţie antropologică care inversează şi modifică raportul normalitate-anormalitate: Publicitatea impune ca unic criteriu al normalităţii umane veselia, zâmbetul aiurit bun pentru toate situaţiile vieţii, omul perfect sănătos, veşnic tânăr, cu corpul perfet şi dinţii coloraţi în #FFFFFF (simbolul culorii albe în Photoshop).


Jan 17 2008

librarii si biblioteci

Vitalie Sprînceană

Concep Librăria şi Biblioteca ca fiind două spaţii autonome cu funcţii speciale, care nu trebuie confundate, suprapuse sau bruiate. Librăria este locul de întâlnire al cărţii cu cumpărătorul. Biblioteca, în teorie, ar trebui să fie un alt loc de întâlnire, în care s-ar „vedea” cartea şi cititorul. La limită, aceste spaţii-câmpuri culturale acoperă diverse arii de speranţe, intenţii, grupuri sociale, moduri de lectură, performanţe economice şi culturale, în mod diferit se racordează la criterii precum actualitate, piaţă culturală, economică, politică, accesibilitate, mod de utilizare, acoperire teritorială şi temporală etc., etc. Ambele instituţii explorează, fiecare într-un anumit mod, sistemul numit „carte”. Deşi sunt adeptul culturii free (no price, no money, no borders) cred că instituţia „librărie” este la fel de utilă şi necesară ca instituţia „bibliotecă”. Una oferă aerul căutării, a împlinirii intelectuale, a extazului mistic al întâlnirii autorului cu cititorul (biblioteca), cealaltă dă combustibilul financiar necesar (transformă hârtia, cerneala, eforturile Pr-istice şi financiare în marfă).

Teoretic, eficienţa sistemului „carte” (cu toate componentele sale: cerere, ofertă, autori, cititori, slavă, necesitate) ar trebui să tindă spre 1, adică: orice cititor (cumpărător) care posedă (sau nu) bani, dar are nevoie de cărţi să poată accesa cartea, în condiţii egale, în bibliotecă sau librărie. Acest 1 înseamnă că cititorul (cumpărătorul) găseşte cartea, indiferent de instituţia la care apelează.

În practică, nu e chiar aşa. Biblioteca şi librăria urmează logici de dezvoltare de multe ori divergente. În spaţii socio-culturale închise biblioteca ocupă o poziţie mai bună decât librăria (vremea comunismului, de exemplu): piaţa cărţii e alcătuită în temei din produse autohtone, agenţii (editurile sau statul) plasează cărţi în biblioteci astfel că pe de o parte, cererea coincide cu oferta, pe de altă parte, biblioteca posedă câteva avantaje – spaţiu mai mare, localizare centralizată, deservire tematică universală. Pentru confirmare, Biblioteca Naţională a R. Moldova, unde peste 80 % din fondul de carte reprezintă intervalul temporal anii 50-90 ai secolului trecut, adică perioadă socialistă.

Din contra, în spaţii socio-culturale deschise (cum e epoca tranziţiei, a societăţii capitaliste), librăria este cea care funcţionează mai eficient pentru că propune „cărţi la cheie”, pe diferite arii lingvistice şi de subiect, gusturi şi culori, preţuri şi calitate…Criteriile geografice şi politice sunt ca şi abolite. Dar……Într-o configuraţie deschisă ca cea a democraţiei capitaliste nodul gordian constă în faptul că accesul la carte se face exclusiv prin intermediul librăriei. Librăria subordonează biblioteca. Sunt bani, sunt cărţi la bibliotecă, nu sunt bani, biblioteca rămâne la cheremul şi mila agenţilor privaţi care pot da pomană sub formă de donaţii sau pot şi să nu dea nimic.


Jan 15 2008

festiva

Vitalie Sprînceană

 

să aduni împreună toate plăcerile vieţii…сă tot e sărbătoare..


Jan 15 2008

noica, note lectura I

Vitalie Sprînceană

Despre lăutărism

Constantin Noica.

Bucureşti: Humanitas, 2007

Ne-am mândrit în toate felurile cu Dimitrie Cantemir, în anul comemorării lui, 1973; dar am uitat să spunem că el nu ne lăudase prea mult.

De fapt, marile spirite ale neamului acestuia nu ne-au prea lăudat. Spre bine, credem. Înclin să cred că suntem incapabili să primim laude. S-ar putea să fie o consecinţă a dezvrăjirii religioase din veacul trecut, s-ar putea să fie o consecinţă a religiozităţii colective a ortodoxiei, a comunitarităţii care împiedică cumva personalizarea şi socializarea individuală a unor valori. Nu sunt moralist, dar cred că lauda nu trebuie prea mult…lăudată. Din contra, trebuie s-o însoţim cu judecata critică, ori de câte ori recurgem la ea…o anumită doză de etică creştină a modestiei este mai mult decât necesară.

Exemple. Comunismul a devalorizat, prin exces şi supraabundenţă, lauda. Tranziţia riscă să compromită şi ea, hula. Epoca post-tranziţiei se anunţă a fi una a imponderabilităţii afective.

Iată însă că ne vine acum în minte să spunem altfel: că şi-a certat limba, nu din ambiţia de a inova, ci pentru felul ei de a lăsa gândirea în destindere şi lene.

Nu cred că e posibil, mai mult, e interzis să „înviorăm” limba prin decrete sau eforturi colective, dirijate sau hei-rupuri naţionale. Din contra, gândesc că limba este şi poate fi forţată să stimuleze, să învioreze şi gonească gândirea doar în cadrul personal, cel mult familial sau comunal-local. La nivelul persona-lectului, comuno-lectului, dia-lectului, graiului personal, familial sau comunal limba este fugărită.

Limba oficială, cea română a a instituţiilor, nu cred că are nevoie de vioiciune… Altele sunt păcatele ei.

Dar ne gândim acum, ca în cazul limbii şi poate mai cu rost decât în cazul ei, că nu ne-ar fi stricat să luăm în serios mustrarea lui Cantemir şi, oricât n-are lecuire năravul din fire, poate că aşa, dacă ne-am fi scuturat puţin şi dacă diferitele ministere ale Propagandei ar fi înţeles că nu au de întreprins numai laudă de sine pe lângă streini, ci şi educaţie printre români, vreun ministru mai curajos ar fi scos în broşură, în câteva sute de mii de exemplare, capitolul lui Cantemir despre „obiceiurile” moldoveneşti, adică româneşti, şi — cine ştie? ne întrebăm — ar mai fi schimbat unele năravuri, punându-le sub ochii tuturor în lumina lor crudă.

A se vedea discuţia, zic eu, crucială, despre modul cum a fost gestionat, interpretat şi consumat cazul articolului despre moldoveni din revista turcă TEMPO. S-a luat barda, s-au adunat cete de plăieşi basarabeni sub drapele patriotarde gata să riposteze duşmanului turc. A fost neglijat total mesajul articolului şi am ieşit prost, în cele din urmă. Adevărata problemă a rămas în noi şi se numeşte incapacitate de a recepţiona un Discurs Critic venit de afară. Ne complacem să fim văzuţi prin prisma stereotipurilor: ospitalieri, harnici, popor multietnic şi când vine cineva şi ne zice că am sărit peste cal, noi punem mâna pe sabie. Încă cred: e o problema si un defect serios cand orice atitudine din afara se trece prin filtrul “demnitatii nationale”…


Jan 12 2008

MAIS OU SONT LES NEIGES D’ANTAN?

Vitalie Sprînceană


chioşcul de ziare din Mateevici colţ cu Eminescu (ce răscruce poezioasă!) se află în proces de lichidare… semn că sonoritatea poetică şi eficienţa economică sunt chestii diferite…
de acolo cumpăram Idei în Dialog (la doar 20 lei, spre deosebire de magazinul press Shop de pe Şciusev, care vinde aceeaşi marfă la 30 lei, cu 1/2 preţ mai mult)…tot acolo puteau fi găsite reviste de fenomenologie, hermeneutică, presă culturală românească la preţuri omenoase…

să-i fie ţărna uşoară!