Răsfoiesc prin arhive. În Le monde des Livres din 21 decembrie, anul trecut, un interviu cu Horace Engdahl, secretarul Academiei Suedeze, de la 1999 încoace. Replici:
– Nu găsesc că SUA sunt centrul lumii literare. Engleza este o limbă importantă, dar nu e limba universală. Unica limbă universală a literaturii este traducerea.
– Punctul forte al Premiului Nobel este eterogenitatea, faptul că laureaţii nu sunt identici sau asemănători. Lista premianţilor păstrează urma tuturor şcolilor estetice. Nu dorim să ne ataşăm de vreo una din ele. Nu există o esenţă a literaturii. Literatura este, cum spunea Wittgenstein, o familie: fiecare din membrii ei are calităţi proprii şi nu există o calitate pe care s-o aibă în comun.
– Puteţi vedea că scriitorii premiaţi sunt deserori exilaţi, trăind fie departe de ţara lor, fie în izolare în sine. Prin aceasta, ei sunt mai mult reprezentanţi ai literaturii mondiale (Weltliteratur) decât a celei naţionale. Iată de ce, concetăţenii lor ar prefera ca noi să nu-i onorăm sau să premiem pe altcineva în locul lor. Marii scriitori sunt un pericol pentru popoarele lor. Doar morţi ei încetează să mai fie o problemă. Atunci opinia publică se schimbă şi ei devin zei.
– Nu găsesc că SUA sunt centrul lumii literare. Engleza este o limbă importantă, dar nu e limba universală. Unica limbă universală a literaturii este traducerea.
– Punctul forte al Premiului Nobel este eterogenitatea, faptul că laureaţii nu sunt identici sau asemănători. Lista premianţilor păstrează urma tuturor şcolilor estetice. Nu dorim să ne ataşăm de vreo una din ele. Nu există o esenţă a literaturii. Literatura este, cum spunea Wittgenstein, o familie: fiecare din membrii ei are calităţi proprii şi nu există o calitate pe care s-o aibă în comun.
– Puteţi vedea că scriitorii premiaţi sunt deserori exilaţi, trăind fie departe de ţara lor, fie în izolare în sine. Prin aceasta, ei sunt mai mult reprezentanţi ai literaturii mondiale (Weltliteratur) decât a celei naţionale. Iată de ce, concetăţenii lor ar prefera ca noi să nu-i onorăm sau să premiem pe altcineva în locul lor. Marii scriitori sunt un pericol pentru popoarele lor. Doar morţi ei încetează să mai fie o problemă. Atunci opinia publică se schimbă şi ei devin zei.
Trist si adevarat. Se pare ca peste tot in lume e omniprezenta cultura parastasului, nu numai la romani.
Nimeni nu e profet in tara lui, cam asta concluzie se doreste trasa…Totusi, o repet a cata oara, mie imi place imens ce a ales academia suedeza de la 2001 incoace, imi da frisoane cand ma gandesc ca un Imre Kertesz sau Doris Lessing vor incepe sa fie cititi de’abia acum…