Jacques Le Goff
„Intelectualii în Evul Mediu”
Sankt-Petersburg, Editura Universităţii din Sankt-Petersburg. 2003
O istorie a intelectualilor în Evul Mediu? Sună oarecum bizar, or, Wikipedia trimite începuturile fenomenului „intelectualist” la sfârşitul secolului XIX. Intelectualii apar pe scena Europei, zice „Enciclopedia Liberă” , odată cu afacerea Dreyfus, iar primul intelectual recunoscut ca atare ar fi Zola cu faimosul „J`acuse!”. Trăsăturile intelectualului modern ar fi: sociabil, boem, individ care merge împotriva majorităţii, scrie, îşi câştigă existenţa prin scris şi…ceea ce este mai important, este foarte prezent în spaţiul public, în ziare, reviste, şi alte tribune (mai nou tv, radio şi www). Conceptul de intelectual astfel construit este o clădire care se sprijină pe câţiva piloni obligatorii: existenţa unui spaţiu public, suficient dezvoltat, pentru a asigura difuzarea vocii grupurilor marginale sau cele din afara sistemului, toleranţă civilă şi juridică adică garanţia faptului că individul va rămâne liber şi după exprimarea opiniei libere, o circulaţie bună a mass-media, care ar asigura comunicarea şi socializarea diverselor grupuri sociale. Aceste condiţii există în totalitate doar în societăţile moderne, dar nu în toate (societăţile totalitare, fie comuniste fie fasciste nu pot avea intelectuali, deoarece lipseşte exprimarea liberă, la fel toleranţa civilă şi juridică). În acest caz intelectualul ar fi un lux, un moft al unor societăţi liberale, de regulă occidentale. Conceptul de „intelectual”, la rândul lui nu ne-ar servi la nimic deoarece are o arie de utilizare restrînsă.
O soluţie ar fi extinderea definiţiei în aşa fel încât legătura cu diversele contexte sociale particulare să fie cât mai slabă. Lărgirea aceasta semantică se va face în direcţia identificării meseriei specifice a intelectualului. Altfel spus, nu vom căuta să facem abstracţie de contextul social, ci vom încerca să surprindem intelectualul la el acasă, să vedem dacă a avut acelaşi domiciliu pe întreaga durată a istoriei umane. Jacques le Goff păşeşte pe această cale, oferind o definiţie instrumentală „intelectualului”, ieşind deci din încurcăturile ontologice ale primei definiţii; instrumentul de analiză propus de autor sună astfel: Intelectualul este individul care gândeşte şi profesează ân mod public ideile sale(p.5). Adică omul care, printr-un efort de gândire, concepe idei proprii, apoi le expune, le dă glas şi le difuzează în public sau le transmite altor oameni prin intermediul unor proceduri diverse: predarea lor în şcoli, cluburi de interese sau alte instituţii pedagogice. Socrate este deci un intelectual, deşi nu avut mass-media şi a avut de suferit din cauza intoleranţei concetăţenilor săi. la fel, am putea considera intelectuali, şirul de învăţători spirituali ai umanităţii, de la Buddha la Hristos, de la Cicero la Platon şi sofişti. În acest al doilea caz intelectualul nu ar mai fi o construcţie socială a modernităţii, sau un caz special al alienării capitaliste, ci individul care îşi construieşte identitatea şi personalitatea prin gândire, interiorizare şi exterirorizare a ideilor proprii.
Soluţia semantică oferită de noţiunea „filozof” nu este bună, întrucât, în epoca despre care vorbim termenul avea o relevanţă prin raportarea la gândirea Antică. Pentru medieval, filozoful cu majusculă era Aristotel, par excelence, sau, Platon, uneori. Spre sfârşitul Evului Mediu la rang de filozofi sunt ridicaţi şi gânditorii creştini: Augustin, Toma. Important e să înţelegem că, la acea dată, filozoful era fie gânditorul din Antichitate, fie gânditorii religioşi creştini. Termenul care ne interesează, intelectual, se construieşte mai degrabă în opoziţie cu aceste percepţii şi status-quo-uri. Intelectualul umanist medieval este tipul care nu se sfieşte să gândească şi să expună idei care intră în contradicţie cu establishmentul bisericesc, ei se opun Bisericii, metodelor acesteia, dogmelor profesate de cler. „Intelectualul medieval poate fi definit prin câteva trăsături psihologice, care-i permit să se refugieze şi să-şi ducă existenţa în spirit. Încrederea sa în forţa raţiunii, uneori maniacală, nu-l ajută să evite capcanele prejudecăţii. Cu metoda sa el usucă şi goleşte totul, distruge orice construcţie socială sau intelectuală” (p.6). Intelectualul are deci o metodă.
Apariţia (re-apariţia) lui în Evul Mediu este legată de apariţia şi dezvoltarea oraşului medieval, fenomen care prinde contur în sec XII (p.7-8). Intelectualul este un produs al noii stratificări sociale favorizată de apariţia şi dezvoltarea oraşelor. Stratificarea medievală, înaintea apariţiei oraşelor, era alcătuită în fond din trei grupuri sociale: cei ce se roagă (clerul), cei care apără (nobilii) şi cei care muncesc (ţăranii). În fapt, intelectualul lipseşte aici, deşi putem presupune că au axistat oameni care gândeau şi îşi exprimau public ideile şi la vremea aceea. Însă caracterul exclusiv oral al culturii şi memoriei colective la acea vreme face imposibilă reperarea lor. Pe de altă parte, intelectualii rurali nu erau o entitate vizibilă, fiind probabil marginalizaţi în cadrul societăţii agrare. Nici diviziunea muncii în perioada dată nu ne permite să ne aventurăm prea mult în căutarea intelectualilor, or, pentru ţăranii medievali, o gură matură înseamnă în primul rând două braţe de muncă, este puţin probabil ca cineva să fi putut duce o existenţă pur spirituală, sau să se fi hrănit exclusiv din idei în vremea aceea.
Oraşul impune noi forme de diviziune a muncii. Apar clase şi grupuri sociale, necunoscute evului mediu european precum: negustorii, meşterii şi calfele (instituţia meşterului presupune, la rândul ei, alte grupuri sociale: ale minerilor, tăietorilor de lemne, crescătorilor de animale) etc. Sfârşitul economiei naturale şi începutul economiei de schimb este un fenomen complementar dezvoltării oraşelor medievale.
Una din obiecţiile posibile, în acest punct ar fi: oare clerul, purtător al moştenirii culturale şi religioase, nu ar putea suplini funcţiile intelectualului? De ce a trebuit inventată o clasă socială nouă?
Vom răspunde: clerul, nu duce o existenţă în spirit decât întâmplător. Menirea principală, justificarea primordială a vieţii lor este slujirea fără prihană a lui Dumnezeu. Călugărul nu va pune la îndoială autenticitatea adevărurilor revelate de Sfânta Scriptură şi nici nu va tinde spre desăvârşirea spirituală ca scop în sine. Ar fi un păcat de neiertat, o cădere în fală, mândrie şi înstrăinare faţă de Domnul. Astfel, clerul nu poate suplini rolul şi funcţiile intelectualului de mai târziu şi din raţiuni religioase. Pentru a fi intelectual un călugăr sau pastor trebuie să încalce Legea, să meargă împotriva condiţiei sale sociale şi religioase, altfel spus este nevoie totuşi, de o mutaţie de sens în plan ontologic.
Această mutaţie se produce odată cu apariţia intelectualului, pregătită de o serie de „revoluţii” econimice şi culturale. În plan economic, schimbarea a fost determinată de prezenţa musulmană tot mai impunătoare în Europa şi Asia. Marile oraşe arabe: Damasc, Tunis, Cordoba întreţin legături de schimb permanente cu micile comunităţi occidentale. Mărfurile de schimb sunt: robi, lucrători-zilieri, blănuri, materiale lemnoase. Aceste schimburi, precum şi infrastructura pe care o presupun (căi de navigaţie pe mare şi uscat) favorizează apariţia unor comunităţi specializate în producerea articolelor de care au nevoie metropolele musulmane; apare clasa specialiştilor (deţinători ai unor competenţe speciale, un fel de know-how), care se rup de ocupaţiile agricole şi se consacră altor ocupaţii, mai rentabile. Aceste mici oraşe sunt alcătuite preponderent din meşteşugari şi personal auxiliar, negustori. Noutatea acestui fenomen constă în apariţia unei societăţi bazate pe cunoaştere. Specializările neagricole impun nevoie de a şti carte, de a putea citi şi scrie, de a putea număra, de a cunoate ceva limbi străine (mai ale pentru negustori). În linii mari, avem toate elementele unei modernităţi. De aici şi polemica privind statul ontologic al noţiunii de Ev Mediu (a se vedea chiar textul lui Le Goff „În susţinerea Evului Mediu Lung”).
În plan cultural, se schimbă statutul cărţii şi al cunoaşterii. Cartea devine instrument, purtător de cunoştinţe, un vas care transportă abilităţi, cunoaştere, deprinderi. Cartea este punte spre ceva…este o cheie uzul căreia devine accesibil printr-o serie de iniţieri succesive – învăţare. Va trebui să aşteptăm invenţia tiparului în Europa pentru ca această concepţie a cărţii să devină universală, valabilă chiar şi azi, dar primele cărămizi în acest edificiu sunt puse atunci. Prin contrast, înaintea acestei mutaţii, cartea era considerată un bun, o proprietate, exclusiv un semn de prestigiu. Există cazuri când părinţii lăsau urmaşilor drept moştenire cărţi mari, voluminoase, a căror unică misiune era de sta în tezaurele familiei. Mulţi dintre nobilii care cumpărau cărţi (înaintea invenţiei tiparului cartea este un bun foarte scump) nici nu ştiau să citească. Pe de altă parte, noua concepţie despre cunoaştere impune apariţia manualului (cartea care trebuie ţinută în mână, frunzărită şi învăţată), adică a cărţii ca mijloc eficient de transportare şi comunicare a cunoaşterii raţionale, a unor deprinderi. Dacă ţăranul poate trăi chiar fără a auzi de existenţa cărţii, sau considerând-o un capriciu al nobilului, pentru orăşean cartea este necesară deoarece asigură accesul lui la lumea nouă, este garanţia prosperităţii şi a succesului în afaceri. În scopul optimizării procesului de transmitere şi învăţare a cunoaşterii sunt organizate universităţile, a căror existenţă înainte de secolul XII era imposibilă din raţiuni strict economice şi sociale. Existenţa intelectualului va fi strâns legată de cea a Universităţii, dar nu întotdeauna. Când universităţile europene trec sub controlul bisericii, o mare parte din intelectualii europeni ai Evului Mediu Târziu vor prefera singurătatea, neafilierea la instituţii (nu recunoaştem oare intelectualul sec. XX, dar şi pe Bruno, Galilei?)
Noua cunoaştere intră în conflict cu biserica, cu religia şi lumea experienţei religioase. Motivele sunt triviale, dar necesare. Interesul pentru Platon şi Aristotel derivă nu din faptul că aceştia ar fi fost mai morali – Biblia este plină de pilde morale, sentinţe moralizatoare, ci din motivul că lucrările acestora din urmă conţin un alt tip de cunoaştere: cea instrumentală, ele conţin metode tehnice de cunoaştere a lumii, adică ceea de ce are nevoie lumea medievală urbană cu profilul ei meşteşugăresc şi comercial accentuat.
Subliniem, suntem martorii unei mutaţii axiologice şi gnoseologice. Creştinismul (ironia soartei!) stă la originea procesului de desacralizare a lumii. Fenomenele naturale, cerul, stelele, natura nu mai sunt zeificate, cum este cazul antichităţii greceşti, ci sunt subordonate unei raţiuni supreme: Dumnezeu le-a creat. Universului cosmologic antic, care găsea armonia în haos şi coexistenţă a zeităţilor de rang diferit, se opune cosmologia creştină a ierarhiei fenomenelor. Primii intelectuali sunt indivizii care după întrebarea: De ce? (şi răspunsul implicit: pentru că Dumnezeu le-a creat!) mai adaugă una: Cum? În ce mod?
Pentru noi, oamenii secolului al XX-lea, aceste întrebări sunt oarecum fireşti, dar „naturaleţea” lor nu este un dat pentru oamenii secolului al XII-lea, ci un fruct obţinut cu multă trudă.
Intelectualul medieval este un trunchi, de la care vor porni multe ramuri viguroase: inginerii, filozofii, poeţii, artiştii plastici.
„Intelectualii în Evul Mediu”
Sankt-Petersburg, Editura Universităţii din Sankt-Petersburg. 2003
O istorie a intelectualilor în Evul Mediu? Sună oarecum bizar, or, Wikipedia trimite începuturile fenomenului „intelectualist” la sfârşitul secolului XIX. Intelectualii apar pe scena Europei, zice „Enciclopedia Liberă” , odată cu afacerea Dreyfus, iar primul intelectual recunoscut ca atare ar fi Zola cu faimosul „J`acuse!”. Trăsăturile intelectualului modern ar fi: sociabil, boem, individ care merge împotriva majorităţii, scrie, îşi câştigă existenţa prin scris şi…ceea ce este mai important, este foarte prezent în spaţiul public, în ziare, reviste, şi alte tribune (mai nou tv, radio şi www). Conceptul de intelectual astfel construit este o clădire care se sprijină pe câţiva piloni obligatorii: existenţa unui spaţiu public, suficient dezvoltat, pentru a asigura difuzarea vocii grupurilor marginale sau cele din afara sistemului, toleranţă civilă şi juridică adică garanţia faptului că individul va rămâne liber şi după exprimarea opiniei libere, o circulaţie bună a mass-media, care ar asigura comunicarea şi socializarea diverselor grupuri sociale. Aceste condiţii există în totalitate doar în societăţile moderne, dar nu în toate (societăţile totalitare, fie comuniste fie fasciste nu pot avea intelectuali, deoarece lipseşte exprimarea liberă, la fel toleranţa civilă şi juridică). În acest caz intelectualul ar fi un lux, un moft al unor societăţi liberale, de regulă occidentale. Conceptul de „intelectual”, la rândul lui nu ne-ar servi la nimic deoarece are o arie de utilizare restrînsă.
O soluţie ar fi extinderea definiţiei în aşa fel încât legătura cu diversele contexte sociale particulare să fie cât mai slabă. Lărgirea aceasta semantică se va face în direcţia identificării meseriei specifice a intelectualului. Altfel spus, nu vom căuta să facem abstracţie de contextul social, ci vom încerca să surprindem intelectualul la el acasă, să vedem dacă a avut acelaşi domiciliu pe întreaga durată a istoriei umane. Jacques le Goff păşeşte pe această cale, oferind o definiţie instrumentală „intelectualului”, ieşind deci din încurcăturile ontologice ale primei definiţii; instrumentul de analiză propus de autor sună astfel: Intelectualul este individul care gândeşte şi profesează ân mod public ideile sale(p.5). Adică omul care, printr-un efort de gândire, concepe idei proprii, apoi le expune, le dă glas şi le difuzează în public sau le transmite altor oameni prin intermediul unor proceduri diverse: predarea lor în şcoli, cluburi de interese sau alte instituţii pedagogice. Socrate este deci un intelectual, deşi nu avut mass-media şi a avut de suferit din cauza intoleranţei concetăţenilor săi. la fel, am putea considera intelectuali, şirul de învăţători spirituali ai umanităţii, de la Buddha la Hristos, de la Cicero la Platon şi sofişti. În acest al doilea caz intelectualul nu ar mai fi o construcţie socială a modernităţii, sau un caz special al alienării capitaliste, ci individul care îşi construieşte identitatea şi personalitatea prin gândire, interiorizare şi exterirorizare a ideilor proprii.
Soluţia semantică oferită de noţiunea „filozof” nu este bună, întrucât, în epoca despre care vorbim termenul avea o relevanţă prin raportarea la gândirea Antică. Pentru medieval, filozoful cu majusculă era Aristotel, par excelence, sau, Platon, uneori. Spre sfârşitul Evului Mediu la rang de filozofi sunt ridicaţi şi gânditorii creştini: Augustin, Toma. Important e să înţelegem că, la acea dată, filozoful era fie gânditorul din Antichitate, fie gânditorii religioşi creştini. Termenul care ne interesează, intelectual, se construieşte mai degrabă în opoziţie cu aceste percepţii şi status-quo-uri. Intelectualul umanist medieval este tipul care nu se sfieşte să gândească şi să expună idei care intră în contradicţie cu establishmentul bisericesc, ei se opun Bisericii, metodelor acesteia, dogmelor profesate de cler. „Intelectualul medieval poate fi definit prin câteva trăsături psihologice, care-i permit să se refugieze şi să-şi ducă existenţa în spirit. Încrederea sa în forţa raţiunii, uneori maniacală, nu-l ajută să evite capcanele prejudecăţii. Cu metoda sa el usucă şi goleşte totul, distruge orice construcţie socială sau intelectuală” (p.6). Intelectualul are deci o metodă.
Apariţia (re-apariţia) lui în Evul Mediu este legată de apariţia şi dezvoltarea oraşului medieval, fenomen care prinde contur în sec XII (p.7-8). Intelectualul este un produs al noii stratificări sociale favorizată de apariţia şi dezvoltarea oraşelor. Stratificarea medievală, înaintea apariţiei oraşelor, era alcătuită în fond din trei grupuri sociale: cei ce se roagă (clerul), cei care apără (nobilii) şi cei care muncesc (ţăranii). În fapt, intelectualul lipseşte aici, deşi putem presupune că au axistat oameni care gândeau şi îşi exprimau public ideile şi la vremea aceea. Însă caracterul exclusiv oral al culturii şi memoriei colective la acea vreme face imposibilă reperarea lor. Pe de altă parte, intelectualii rurali nu erau o entitate vizibilă, fiind probabil marginalizaţi în cadrul societăţii agrare. Nici diviziunea muncii în perioada dată nu ne permite să ne aventurăm prea mult în căutarea intelectualilor, or, pentru ţăranii medievali, o gură matură înseamnă în primul rând două braţe de muncă, este puţin probabil ca cineva să fi putut duce o existenţă pur spirituală, sau să se fi hrănit exclusiv din idei în vremea aceea.
Oraşul impune noi forme de diviziune a muncii. Apar clase şi grupuri sociale, necunoscute evului mediu european precum: negustorii, meşterii şi calfele (instituţia meşterului presupune, la rândul ei, alte grupuri sociale: ale minerilor, tăietorilor de lemne, crescătorilor de animale) etc. Sfârşitul economiei naturale şi începutul economiei de schimb este un fenomen complementar dezvoltării oraşelor medievale.
Una din obiecţiile posibile, în acest punct ar fi: oare clerul, purtător al moştenirii culturale şi religioase, nu ar putea suplini funcţiile intelectualului? De ce a trebuit inventată o clasă socială nouă?
Vom răspunde: clerul, nu duce o existenţă în spirit decât întâmplător. Menirea principală, justificarea primordială a vieţii lor este slujirea fără prihană a lui Dumnezeu. Călugărul nu va pune la îndoială autenticitatea adevărurilor revelate de Sfânta Scriptură şi nici nu va tinde spre desăvârşirea spirituală ca scop în sine. Ar fi un păcat de neiertat, o cădere în fală, mândrie şi înstrăinare faţă de Domnul. Astfel, clerul nu poate suplini rolul şi funcţiile intelectualului de mai târziu şi din raţiuni religioase. Pentru a fi intelectual un călugăr sau pastor trebuie să încalce Legea, să meargă împotriva condiţiei sale sociale şi religioase, altfel spus este nevoie totuşi, de o mutaţie de sens în plan ontologic.
Această mutaţie se produce odată cu apariţia intelectualului, pregătită de o serie de „revoluţii” econimice şi culturale. În plan economic, schimbarea a fost determinată de prezenţa musulmană tot mai impunătoare în Europa şi Asia. Marile oraşe arabe: Damasc, Tunis, Cordoba întreţin legături de schimb permanente cu micile comunităţi occidentale. Mărfurile de schimb sunt: robi, lucrători-zilieri, blănuri, materiale lemnoase. Aceste schimburi, precum şi infrastructura pe care o presupun (căi de navigaţie pe mare şi uscat) favorizează apariţia unor comunităţi specializate în producerea articolelor de care au nevoie metropolele musulmane; apare clasa specialiştilor (deţinători ai unor competenţe speciale, un fel de know-how), care se rup de ocupaţiile agricole şi se consacră altor ocupaţii, mai rentabile. Aceste mici oraşe sunt alcătuite preponderent din meşteşugari şi personal auxiliar, negustori. Noutatea acestui fenomen constă în apariţia unei societăţi bazate pe cunoaştere. Specializările neagricole impun nevoie de a şti carte, de a putea citi şi scrie, de a putea număra, de a cunoate ceva limbi străine (mai ale pentru negustori). În linii mari, avem toate elementele unei modernităţi. De aici şi polemica privind statul ontologic al noţiunii de Ev Mediu (a se vedea chiar textul lui Le Goff „În susţinerea Evului Mediu Lung”).
În plan cultural, se schimbă statutul cărţii şi al cunoaşterii. Cartea devine instrument, purtător de cunoştinţe, un vas care transportă abilităţi, cunoaştere, deprinderi. Cartea este punte spre ceva…este o cheie uzul căreia devine accesibil printr-o serie de iniţieri succesive – învăţare. Va trebui să aşteptăm invenţia tiparului în Europa pentru ca această concepţie a cărţii să devină universală, valabilă chiar şi azi, dar primele cărămizi în acest edificiu sunt puse atunci. Prin contrast, înaintea acestei mutaţii, cartea era considerată un bun, o proprietate, exclusiv un semn de prestigiu. Există cazuri când părinţii lăsau urmaşilor drept moştenire cărţi mari, voluminoase, a căror unică misiune era de sta în tezaurele familiei. Mulţi dintre nobilii care cumpărau cărţi (înaintea invenţiei tiparului cartea este un bun foarte scump) nici nu ştiau să citească. Pe de altă parte, noua concepţie despre cunoaştere impune apariţia manualului (cartea care trebuie ţinută în mână, frunzărită şi învăţată), adică a cărţii ca mijloc eficient de transportare şi comunicare a cunoaşterii raţionale, a unor deprinderi. Dacă ţăranul poate trăi chiar fără a auzi de existenţa cărţii, sau considerând-o un capriciu al nobilului, pentru orăşean cartea este necesară deoarece asigură accesul lui la lumea nouă, este garanţia prosperităţii şi a succesului în afaceri. În scopul optimizării procesului de transmitere şi învăţare a cunoaşterii sunt organizate universităţile, a căror existenţă înainte de secolul XII era imposibilă din raţiuni strict economice şi sociale. Existenţa intelectualului va fi strâns legată de cea a Universităţii, dar nu întotdeauna. Când universităţile europene trec sub controlul bisericii, o mare parte din intelectualii europeni ai Evului Mediu Târziu vor prefera singurătatea, neafilierea la instituţii (nu recunoaştem oare intelectualul sec. XX, dar şi pe Bruno, Galilei?)
Noua cunoaştere intră în conflict cu biserica, cu religia şi lumea experienţei religioase. Motivele sunt triviale, dar necesare. Interesul pentru Platon şi Aristotel derivă nu din faptul că aceştia ar fi fost mai morali – Biblia este plină de pilde morale, sentinţe moralizatoare, ci din motivul că lucrările acestora din urmă conţin un alt tip de cunoaştere: cea instrumentală, ele conţin metode tehnice de cunoaştere a lumii, adică ceea de ce are nevoie lumea medievală urbană cu profilul ei meşteşugăresc şi comercial accentuat.
Subliniem, suntem martorii unei mutaţii axiologice şi gnoseologice. Creştinismul (ironia soartei!) stă la originea procesului de desacralizare a lumii. Fenomenele naturale, cerul, stelele, natura nu mai sunt zeificate, cum este cazul antichităţii greceşti, ci sunt subordonate unei raţiuni supreme: Dumnezeu le-a creat. Universului cosmologic antic, care găsea armonia în haos şi coexistenţă a zeităţilor de rang diferit, se opune cosmologia creştină a ierarhiei fenomenelor. Primii intelectuali sunt indivizii care după întrebarea: De ce? (şi răspunsul implicit: pentru că Dumnezeu le-a creat!) mai adaugă una: Cum? În ce mod?
Pentru noi, oamenii secolului al XX-lea, aceste întrebări sunt oarecum fireşti, dar „naturaleţea” lor nu este un dat pentru oamenii secolului al XII-lea, ci un fruct obţinut cu multă trudă.
Intelectualul medieval este un trunchi, de la care vor porni multe ramuri viguroase: inginerii, filozofii, poeţii, artiştii plastici.