Eugenio Carmi şi Umberto Eco
“Trei povestiri”
Cred că, după apariţia “Micului prinţ”, este foarte greu să scrii poveşti, chiar dacă numele tău este Umberto Eco. Saint-Exupery (Sfântul Exupery, cum traducea dialectic şi veridic, în alt sens, un coleg de clasă, odinioară, la lecţia de franceză) a stors mult, aproape tot ce se putea stoarce din acest gen literar.
O fi Umberto Eco un mare semiotician şi un romancier de seamă, dar, pe parcusrul acestei lecturi subiective, va trebuie să suporte comparaţia eternă cu Marele Francez. Cred că asta nu-l deranjează pe don Eco, din contra. Aş considera o onoare să-l compar cu Cel mai Bun.
Avem deci, o cărţulie care cuprinde trei povestiri, în vers alb. Ediţia originală în italiană sună „Tre racconti”, poate era mai indicată traducerea lui „racconti” prin „basm”, „poveste” sau neutrul „întâmplare”. În fine, este alegerea traducătorului.
De fapt, sunt mai multe povestiri, adică trei textuale, scrise de Eco şi alte câteva (sunt multe, nu le-am numărat precis) ale pictorului Eugenio Carmi. Ilustraţiile nu sunt desene explicative, ci parabole aparte, înzestrate cu o logică a lor, cu eroii şi subiectele lor. Dată fiind incompetenţa mea în materie de arte vizuale, plus frica de a face afirmaţii grele la subiecte ce-mi sunt accesibile pe jumătate (am divulgat fără să vreau relaţia mea cu pictura J) voi comenta, în limita priceperii mele, doar textul.
Prima povestire „Bomba şi generalul”:
A fost odată ca niciodată un atom…
Şi a fost odată ca niciodată un general rău
Cu o uniformă plină de galoane…
Nu prea înţeleg rostul „galoanelor” în această opoziţie etică bine/rău (atom/general). Or, acestea (galoanele) fac trimitere la un întreg sistem de daruri, dăruiri, recompense, sancţiuni, meritocraţie şi ascensiune socială şi profesională a cărui încărcătură negativă este accidentală (galoanele nu indică nicidecum pe axa bine/rău poziţia gradatului, la fel cum numărul lor nu indică consistenţa etică a acestuia). În fine, zic eu, sunt idei şi lumi diferite…
Urmează apoi i scurtă „expoziţie” a teorii atomice a lumii (de la Democrit la fizica cuantică a sec. 20):
Lumea e făcută din atomi…
Totul e făcut din atomi.
Apoi o pastişă a vechiului mit (întâlnit şi în folclorul românesc): împreună – o putere (parabola măturii, nuielelor, şi a altor obiecte ce pot fi strânse la un loc), dezbinaţi – dobândă uşoară pentru duşmani (din nou mătura, nuiaua etc).
Subiectul propriu-zis este suficient de simplu pentru a fi redat în două-trei propoziţii: Generalul rău (cu multe galoane, de parcă generalii buni au puţine galoane….) strânge bombe atomice, pe care le ţine în pod. Atomii, conştienţi de daunele pe care ar putea să le aducă dacă sunt utilizaţi, conform instrucţiei, fac revoltă şi fug din bombe în beci (pivniţă). Măi, să fie! Signor Eco este primul (după câteva milioane de români) care indică pivniţa drept loc de eliberare, de refugiu! Fără să cunoască ceva despre evadarea atomilor, generalul nostru aruncă bombele (fără atomi) peste multe oraşe. Bombele nu explodează, desigur şi generalul rămâne fără serviciu, fiind trecut drept uşier la un hotel… La final nici un cuvânt despre „galoanele” buclucaşe. Deşi, conform regulilor armatei, după înfrângere ofiţerul este degradat, i se mai iau nişte distincţii şi galoane. Încă o „inspiraţie” din „Micul Prinţ” este trucul „retoric” de la pag. 18:
Aveau să moară atâţia copii,
Atâtea mame,
Atâţia pisoiaşi…etc.
Cum să nu regreţi după: „Les grandes personnes aiment les chiffres.(…) Mais, bien sur, nous qui comprenons la vie, nous nous moquons bien des numeros!” (1:0, pentru Saint-Exupery)
A doua povestire – „Cei trei cosmonauţi”:
E un basm despre aventurile a trei cosmonauţi pământeni (un american, un rus, un chinez) pe Marte şi întâlnirea lor cu un reprezentant al poporului (nu ştiu care cuvânt este mai potrivit, am putea spune şi faună marţiană, şi naţiune marţiană) marţian şi descoperirea lor teribilă, cumva împrumutată din prima poveste că. În faţa pericolului (în faţa marţienilor adică) este mai bine să fii unit, decât dezbinat. Ai mai multe şanse de a-l învinge.
„Păsărica” marţiană care îi împacă pe cosmonauţii tereştri cu marţianul este mult prea pământească pentru a fi marţiană, după cum prea pământească este reacţia marţianului, oricum, demersul lui Eco poate fi înţeles de vreme ce se adresează pământenilor, şi nu marţienilor.
Morala, formulată cu titlu de încheiere:
Pricepuseră că pe Pământ
Ca şi pe celelalte planete, fiecare
Are gusturile lui,
Însă e doar o chestiune de a ne înţelege unii pe alţii.
Concluzie, destul de corectă politic pentru viitorii europeni uniţi!
În fine, ultima povestire – „Gnomii de pe Gnu”:
Un EG (explorator galactic) porneşte într-o călătorie cosmică pentru a găsi o planetă pe care s-o descopere şi s-o civilizeze. În final ajunge pe Gnu, unde după un turnir intelectual (care ar putea trece drept sesiune PR pentru Terra) în care EG prezintă „avantajele civilizaţiei”, locuitorii planetei Gnu refuză darurile „grecilor”. O logică inversată, oarecum apocaliptică a „Micului prinţ”, o situaţie când locuitorii planetelor întâlnite de Micul prinţ au părăsit planetele lor pentru a învenina cealaltă parte din Univers! (aş spune, 2:0, pentru Saint-Exupery)
Morala: sunt multe de făcut, încă, ca planeta noastră să fie atrăgătoare şi pentru alţii, nu doar pentru noi, care suntem nevoiţi să o locuim.
Îl apreciez mult pe Umberto Eco, pentru „Opera deschisă”, pentru „Pendulul lui Foucault” sau „Numele trandafirului”, dar consider că poveştile pentru copii şi adulţi care au nevoie de basme (după cum scrie pe coperta ediţiei româneşti) nu sunt genul său forte. Este prea neserios pentru o asemenea scriitură.
“Trei povestiri”
Cred că, după apariţia “Micului prinţ”, este foarte greu să scrii poveşti, chiar dacă numele tău este Umberto Eco. Saint-Exupery (Sfântul Exupery, cum traducea dialectic şi veridic, în alt sens, un coleg de clasă, odinioară, la lecţia de franceză) a stors mult, aproape tot ce se putea stoarce din acest gen literar.
O fi Umberto Eco un mare semiotician şi un romancier de seamă, dar, pe parcusrul acestei lecturi subiective, va trebuie să suporte comparaţia eternă cu Marele Francez. Cred că asta nu-l deranjează pe don Eco, din contra. Aş considera o onoare să-l compar cu Cel mai Bun.
Avem deci, o cărţulie care cuprinde trei povestiri, în vers alb. Ediţia originală în italiană sună „Tre racconti”, poate era mai indicată traducerea lui „racconti” prin „basm”, „poveste” sau neutrul „întâmplare”. În fine, este alegerea traducătorului.
De fapt, sunt mai multe povestiri, adică trei textuale, scrise de Eco şi alte câteva (sunt multe, nu le-am numărat precis) ale pictorului Eugenio Carmi. Ilustraţiile nu sunt desene explicative, ci parabole aparte, înzestrate cu o logică a lor, cu eroii şi subiectele lor. Dată fiind incompetenţa mea în materie de arte vizuale, plus frica de a face afirmaţii grele la subiecte ce-mi sunt accesibile pe jumătate (am divulgat fără să vreau relaţia mea cu pictura J) voi comenta, în limita priceperii mele, doar textul.
Prima povestire „Bomba şi generalul”:
A fost odată ca niciodată un atom…
Şi a fost odată ca niciodată un general rău
Cu o uniformă plină de galoane…
Nu prea înţeleg rostul „galoanelor” în această opoziţie etică bine/rău (atom/general). Or, acestea (galoanele) fac trimitere la un întreg sistem de daruri, dăruiri, recompense, sancţiuni, meritocraţie şi ascensiune socială şi profesională a cărui încărcătură negativă este accidentală (galoanele nu indică nicidecum pe axa bine/rău poziţia gradatului, la fel cum numărul lor nu indică consistenţa etică a acestuia). În fine, zic eu, sunt idei şi lumi diferite…
Urmează apoi i scurtă „expoziţie” a teorii atomice a lumii (de la Democrit la fizica cuantică a sec. 20):
Lumea e făcută din atomi…
Totul e făcut din atomi.
Apoi o pastişă a vechiului mit (întâlnit şi în folclorul românesc): împreună – o putere (parabola măturii, nuielelor, şi a altor obiecte ce pot fi strânse la un loc), dezbinaţi – dobândă uşoară pentru duşmani (din nou mătura, nuiaua etc).
Subiectul propriu-zis este suficient de simplu pentru a fi redat în două-trei propoziţii: Generalul rău (cu multe galoane, de parcă generalii buni au puţine galoane….) strânge bombe atomice, pe care le ţine în pod. Atomii, conştienţi de daunele pe care ar putea să le aducă dacă sunt utilizaţi, conform instrucţiei, fac revoltă şi fug din bombe în beci (pivniţă). Măi, să fie! Signor Eco este primul (după câteva milioane de români) care indică pivniţa drept loc de eliberare, de refugiu! Fără să cunoască ceva despre evadarea atomilor, generalul nostru aruncă bombele (fără atomi) peste multe oraşe. Bombele nu explodează, desigur şi generalul rămâne fără serviciu, fiind trecut drept uşier la un hotel… La final nici un cuvânt despre „galoanele” buclucaşe. Deşi, conform regulilor armatei, după înfrângere ofiţerul este degradat, i se mai iau nişte distincţii şi galoane. Încă o „inspiraţie” din „Micul Prinţ” este trucul „retoric” de la pag. 18:
Aveau să moară atâţia copii,
Atâtea mame,
Atâţia pisoiaşi…etc.
Cum să nu regreţi după: „Les grandes personnes aiment les chiffres.(…) Mais, bien sur, nous qui comprenons la vie, nous nous moquons bien des numeros!” (1:0, pentru Saint-Exupery)
A doua povestire – „Cei trei cosmonauţi”:
E un basm despre aventurile a trei cosmonauţi pământeni (un american, un rus, un chinez) pe Marte şi întâlnirea lor cu un reprezentant al poporului (nu ştiu care cuvânt este mai potrivit, am putea spune şi faună marţiană, şi naţiune marţiană) marţian şi descoperirea lor teribilă, cumva împrumutată din prima poveste că. În faţa pericolului (în faţa marţienilor adică) este mai bine să fii unit, decât dezbinat. Ai mai multe şanse de a-l învinge.
„Păsărica” marţiană care îi împacă pe cosmonauţii tereştri cu marţianul este mult prea pământească pentru a fi marţiană, după cum prea pământească este reacţia marţianului, oricum, demersul lui Eco poate fi înţeles de vreme ce se adresează pământenilor, şi nu marţienilor.
Morala, formulată cu titlu de încheiere:
Pricepuseră că pe Pământ
Ca şi pe celelalte planete, fiecare
Are gusturile lui,
Însă e doar o chestiune de a ne înţelege unii pe alţii.
Concluzie, destul de corectă politic pentru viitorii europeni uniţi!
În fine, ultima povestire – „Gnomii de pe Gnu”:
Un EG (explorator galactic) porneşte într-o călătorie cosmică pentru a găsi o planetă pe care s-o descopere şi s-o civilizeze. În final ajunge pe Gnu, unde după un turnir intelectual (care ar putea trece drept sesiune PR pentru Terra) în care EG prezintă „avantajele civilizaţiei”, locuitorii planetei Gnu refuză darurile „grecilor”. O logică inversată, oarecum apocaliptică a „Micului prinţ”, o situaţie când locuitorii planetelor întâlnite de Micul prinţ au părăsit planetele lor pentru a învenina cealaltă parte din Univers! (aş spune, 2:0, pentru Saint-Exupery)
Morala: sunt multe de făcut, încă, ca planeta noastră să fie atrăgătoare şi pentru alţii, nu doar pentru noi, care suntem nevoiţi să o locuim.
Îl apreciez mult pe Umberto Eco, pentru „Opera deschisă”, pentru „Pendulul lui Foucault” sau „Numele trandafirului”, dar consider că poveştile pentru copii şi adulţi care au nevoie de basme (după cum scrie pe coperta ediţiei româneşti) nu sunt genul său forte. Este prea neserios pentru o asemenea scriitură.